Sophistication has a name. Mortdecai.

De câte ori apare un film cu Johnny Depp mi se aprinde beculețul acela cu „trebuie să-l văd la un moment dat, momentul acela fiind acum”. Nu Pirates of the Caribbean a fost filmul care m-a făcut să-l îndrăgesc – deși atunci am descoperit latura lui amuzantă -, ci Edward Scissorhands. Vă mai aduceți aminte? Da, au trecut câțiva ani, dar filmul mi s-a părut genial (ar trebui să-l revăd!), iar el, Mr. Depp, minunat. Nu i-am văzut toate filmele, recunosc, însă cele pe care le-am văzut au avut ceva… magic. Vocea, gesturile lui, talentul de a trece în pielea personajului, de a deveni personajul m-au fascinat – mă fascinează.

Acum să vă spun câteva cuvinte despre ultima apariție a minunatului, Mortdecai. Charles Mortdecai, un nobil britanic falit, are ocazia de a-și „aranja” situația financiară cu ajutorul nasului său de fin cunoscător într-ale artei. Cu alte cuvinte, omul nostru este dealer de artă. Furtul unui tablou foarte valoros îl aduce la el pe inspectorul Martland (Ewan McGregor), un mic șantajist, care încearcă să rezolve problema tabloului și să-i cucerească minunea de soție. Mortdecai se trezește luat pe sus într-o aventură de zile mari alături de majordomul său, Jock (Paul Bettany). Cei doi m-au dus cu gândul la alte două perechi de minunați: Călărețul Singuratic – Tonto și Sherlock Holmes – Watson (nu e nevoie să vă mai spun filmele sau actorii, da?). Nu aș putea spune care pereche mi-a plăcut mai mult. Pentru că este în discuție filmul Mortdecai, le voi acorda celor doi titlul de cei mai cei, mega-amuzanți, sacul și peticul.

Mortdecai: [Mortdecai’s gun goes off, sending Jock flying] I Believe I just shot Jock.
Jock: An excellent shot sir!

Și acum să mă îndrept spre finalul textului, că sunteți ocupați (cum nu?! aveți film de văzut!) nu de alta. Mi-a plăcut Mortdecai și încă foarte mult. Am râs, am râs și am râs din nou. Johnny are atitudinea aia je m’en fish care smulge zâmbete și de pe cele mai serioase chipuri.

Serios acum, dacă nu te face să râzi înseamnă că undeva este o problemă și sunt necesare investigații amănunțite. Paul Bettany, deși este personajul cu capul pe umeri, este teribil de amuzant și, în același timp, accentuează doza de haz a colegului deja amuzant. Soața protagonistului (Gwyneth Paltrow), o frigidă și jumătate, are și ea rolul ei. Scândura cu fițe care știe să-și folosească farmecele spre a-și salva soțul sau, mă rog, averea lui. Problema ei cu mustățile e o pastilă de râs reuștiă. Ca să nu mai spun și de finalul apoteotic… Na că am folosit un cuvânt jmeker, mai mare ca filmul. (apoteótic, -ă adj. și substantivizat Triumfal ◊ „Final apoteotic: «Se ivesc zorile unei noi vieți».” I.B. 4 VII 72 p. 2. ◊ „[…] unul din acele finaluri care nu pot încolți decât pe teritoriul filmului adevărat, pentru că refuză convenția apoteoticului și așază, încă o dată, întreaga curgere a faptelor în matca vieții obișnuite.” – Dexonline).

Concluzia: Dacă nu ați văzut Mortdecai și aveți nevoie de o doză de râs, neapărat să puneți ochii pe el. Este minunat! Trailerul mai jos.

PS. Încă unul bifat de pe lista lui 2015.

Mordecai (2015)

The post Mortdecai. Văzut. Plăcut first appeared on Andreea Ban.

Ieri era doar un om. Astăzi, Johnny Depp este cine vrea el. E pirat, e bărbatul care plânge, e experiment, e Pălărierul Nebun, e Willy Wonka, e scriitor, criminal și chiar Don Juan. E cine vrea el, vă spun.

În Transcendence Johnny este doctorul Will Caster, cel mai apreciat cercetător din domeniul inteligenței artificiale. Experimentele sale controversate nu numai că l-au făcut celebru, însă au atras și antipatia extremiștilor anti-tehnologie, pentru că, știți voi, e greu să accepți ceea ce nu înțelegi.

Astfel că, în urma unui atac prin care se dorea distrugerea laboratoarelor de Inteligență Artificială din toată țara, Caster este adus mai aproape de realizarea proiectului vieții lui… chiar cu prețul acestei vieți. Caster devine în acest fel prima conștiință uploadată într-un sistem informatic și inamicul numărul unu al omenirii.

Mi-a plăcut foarte mult povestea de dragoste dintre protagoniști, dar și evoluția acestei povești. Filmul este unul dintre acelea care, la final, te fac să cazi pe gânduri (și, nu, nu îți rupi mâna!). Cu cât trece timpul, cu atât realizezi cât de adâncă e povestea. Am citit tot felul de impresii, ba ca e un film genial, ba că e slab, ba că e fix ceea ce ni se întâmplă acum și așa va ajunge omenirea dacă și dacă… Finalul filmului spune tot. Este esența poveștii și, de ce nu, a noastră.

Tehnologia nu trebuie privită ca un dușman, tehnologia este cea care ne poate salva. Depinde doar de mâinile în care pică. Doctor Caster este unul dintre cei buni, însă având prea multă putere, e privit ca fiind cel mai mare dușman.

Felul în care au desenat relația dintre Will și soția lui, Evelyn (Rebecca Hall), m-a dus cu gândul la evoluția unui cuplu, cu toate trăirile lui: iubire, încredere, dezamăgire, dor, disperare, speranță, sacrificiu. Jocul actoricesc nu m-a dat pe spate, însă m-a făcut să vad exact ce au vrut ei să fie văzut. Am urât personajul care trebuia urât. Am fost alături de cei răi pentru ca apoi să rămân, cum spuneam mai sus, pe gânduri.

Mi-a plăcut Transcendence. Mi-a plăcut foarte mult. Recunosc că am văzut filmul pentru Johnny Depp și Morgan Freeman, chiar dacă de al doilea nu prea am avut parte, însă m-a luat prin surprindere. Filmul este printre puținele care nu e povestit în trailer. De fapt, trailerul nu spune mai nimic. Pentru mine surpriza a fost ploaia. Ideea ploii din acest film e inedită. Vi-l recomand!

Transcendence (2014)

The post Transcendence – viață după moarte first appeared on Andreea Ban.

Ma bucur tare mult cand aud de cate o ecranizare a cartilor indragite sau chiar a desenelor animate. Parca ni se ofera o noua sansa de a ne intoarce la momentele acela frumoase, fara griji, fara responsabilitati. Putem fi din nou copii.

Din pacate, nu de putine ori ecranizarile ne-au lovit in moalele capului si in loc de stele verzi au aparut intrebari de genul: de ce naiba s-au obosit sa faca un asemenea film?

Este si cazul The Lone Ranger – Calaretul singuratic, un film atat de plat, incat cu greu mi-am gasit cuvintele, si, dupa cum ati vazut mai sus, am inceput prin a bate campii.

Unii vor sari de fund in sus, ca vai, cum sa fie film prost, ca joaca Johnny Depp si Helena Bonham Carter si… cum il cheama pe baiatul ala care nu vrea sa moara? A da, Armie Hammer. Cu siguranta nu va atinge limita superioara a prostiei, tocmai pentru ca joaca in el cine joaca. Dar daca facem un exercitiu simplu, scoatem din ecuatia noastra un x = Johnny, ramanem cu zero. Ups! Nu e Johnny, nu e film. Deci filmul este prost.

Povestea? Un grup de rangeri texani sunt prinsi intr-o ambuscada si ucisi unul cate unul. Cel mai mic si mai slab dintre ei, noul venit in oras, scapa prin nu stiu ce minune. De fapt, calul spirit il alege pe el si Tonto il taraste din groapa spre salvarea situatiei. Daca stau sa ma gandesc la poveste, imi apar doar imaginile in care il avem pe minunatul Johnny Depp – Tonto, indianul dus cu pluta care-si hraneste pasarea de pe cap. Din nou, daca il scoatem pe acesta din peisaj, ramanem fara film.

Citeam undeva ca Johnny a fost asezat in film ca o carja pentru actorul principal si ca am avea de-a face cu o clona de Piratii din Caraibe. Pai cam asa e, de ce sa se oboseasca sa faca ceva original si iesit din comun, cand poate fi folosita reteta care functioneaza: Johnny Depp impachetat bine si trimis la cucerit lumea. Pe mine m-a cucerit de foarte mult timp. Filmul de fata, insa, m-a lasat rece. De fapt, nu, am simtit o caldura placuta, mai aveam putin sa adorm. Si am adormit. 🙂

Voi l-ati vazut? Nu va spun sa-l vedeti, e cam pierdere de timp (trailerul e mai bun). Va intreb doar ce parere aveti voi, cei care ati avut rabdare sa-l vedeti…

The Lone Ranger (2013)

The post The Lone Ranger, filmul fara sens first appeared on Andreea Ban.

Every family has its demons.

Dupa toate filmele cu vampiri si aratari ale noptii, Dark Shadows a venit ca o imbratisare lina. Imbratisare nocturna si usor amuzanta. Desi am auzit lucruri nu tocmai pozitive despre film, am vrut sa il vad din doua motive: Johnny Depp si Tim Burton. Sau poate dintr-un singur motiv: Tim Burton. Si asta pentru ca atunci cand spunem Burton, spunem Johnny Depp, imaginatie, film bun, minunat, de vazut…

De data aceasta insa, nu avem parte de cine stie ce productie. E o parodie usurica a filmelor cu vampiri, cu demoni, creaturi ale noptii. Mi se pare mai mult o lectie de viata… stiti, treaba cu familia, cum ca e foarte importanta, ca fiecare familie isi are uscaciunile (sau demonii) ei, ca familie trebuie sa fie unite la bine si la greu. Mai ales la greu in cazul de fata.

Dincolo de morala e povestea in sine. Da, avem o poveste cu un Johnny Depp lover boy care se indragosteste de o alta fata decat cea care pusese ochii pe el. Si fata care pusese ochii pe el se intampla sa fie vrajitoare. Din mare gelozie, invidie si toate cele il pedepseste pe eroul nostru aruncandu-i un blestem frumusel, acela de a fi vampir. Aaa, si ii omoara frumusica. Dar asta nu e tot. Vrajitoarea cea rea (dar buna rau) nu se lasa pana nu il vede ingropat la doi metri sub pamant. Apoi isi vede de viata ei luuuungaaaa!

Peste vreo doua sute de ani, vampirul nostru, Barnabas Collins pe numele sau de domn al conacului, revine din somnul cel prelung fix in sanul familiei. In mod normal, oamenii ar fi reactionat, s-ar fi uitat aiurea la figura lui albastruie, la negrul strident de la ochi, la unghiile… Dar ce e normal la un film semnat Tim Burton? Si-a creat propriul normal candva demult si de atunci o tine asa cu cate o pastila. Actualul film e slab. Scenariul e slab, actiunea cam lipseste, suspans nu avem, comic… Hei Johnny, ce ai patit? In acelasi timp, filmul are cumva puterea de a te tine prins acolo. Parca domnul vampir, Barnabas, isi ridica gherutele spre cel care il priveste si ii spune in soapta: „stai, stai pana la final”. Si tu, cel care privesti (in cazul asta, eu), ramai acolo pentru a vedea cum va fi absolvit de marele blestem… daca va fi.

Dark Shadows nu este nici pe departe un film bun. Are insa ingredientele necesare care sa te vrajeasca pentru 113 minute intregi. Are coloana sonora, costume colorate, final de vrajitoare cel putin interesant. Si, cu ocazia asta, declar pe proprie raspundere ca niciodata nu a fost un vampir mai simpatic. Il iubim pe Johnny cu toate chipurile lui!

PS. Filmul are la baza serialul TV omonim care numara nu mai mult de 1225 de episoade. Nu am fost convinsa sa caut detalii despre el. Voua cum vi s-a parut?

Dark Shadows (2012)

The post Johnny Depp si umbrele intunecate first appeared on Andreea Ban.

Finalul ar fi putut sa ma miste putin daca nu as fi vazut de curand The Usual Suspects. Se aseamana izbitor de mult, dar acesta din urma are ceva, acel ceva care ridica filmul mult peste asteptari si care ingroapa din start orice incercare de „hai sa folosim treaba asta, ca prinde”.

Poate ca unora chiar le-a placut filmul si sunt chestiuni care ar trebui mentionate. Eu, oricat m-as chinui, il vad doar pe Depp si ochii perfect machiati ai Joliei dupa „alergatura” prin vant. Astept impresii, dar si tacerea e un raspuns! 😀

The Tourist (2010)

The post Johnny Depp, turistul first appeared on Andreea Ban.

Imi imaginez… ca nu va mai trece alta zi fara a te avea in bratele mele, imi imaginez ca noaptea e plina de stele si maine va fi soare din nou, ca vei fi acolo, ca-mi vei zambi, ca ne vom pierde intr-o lume numai a noastra. Si muzica ne va spune povestea. Da, este cea mai frumoasa declaratie de dragoste.

Si Johnny Depp este… uff, Johnny Depp! Intr-o zi cu soare ne vom gasi fiecare Johnny Depp-ul visat, intr-o zi cu soare nu altfel!

Paul McCartney – My Valentine

PS. Multumesc Miss Valery!

The post Cea mai frumoasa declaratie… first appeared on Andreea Ban.

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides (2011)

The post Jack Sparrow si Fantana Tineretii first appeared on Andreea Ban.