Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care să sugeraţi un conflict sau o întâmplare numai din senzaţii. Nu povestiţi, spuneţi ce se întâmplă în jurul poveştii numai cu ajutorul simţurilor (gusturi, senzaţii, pipăieli, arome, culori). Puteţi să alegeţi un simţ, puteţi să le folosiţi pe toate.

—————–

Degetele fetei începură să se miște. Pipăiau nisipul. Încet, deschise ochii și, printre gene, văzu o scoică din care ieșea un crab. Scoase un țipăt scurt și, într-o clipă, era în picioare. Inima îi bătea cu putere. Aproape că-și auzea sângele lovind în tâmple, amețind-o. După ce-și regăsi echilibrul, privi în jur punându-și mâna streașină la ochi. Era o plajă albă, albul acela sidefiu, aproape ireal. Valuri mici se spărgeau la mal răspândind parfum de scoici. Puțin mai încolo erau împrăștiate bucăți dintr-o barcă și apa mișca încolo și încoace o vâslă. Oare era barca ei? Cum a ajuns acolo? Încercă să-și amintească, însă, dincolo de momentul trezirii pe acea plajă, nu putea vedea nimic.

Ca un orb care tocmai își recăpătase văzul, porni spre peticul de verde care se vedea în depărtare. Briza îi mângâia fața și-i ridica poalele rochiei. Privi în jos și descoperi cu uimire că avea o rochie albă. Nu o observase mai devreme. Un fior îi străbătu corpul, avea o senzație ciudată, de parcă nu era ea, de parcă se trezise în pielea altcuiva. Păși mai departe, cu grijă să nu calce pe vreo scoică sau piatră ascuțită, până ajunse la oaza aceea verde. Copaci înalți se ridicau spre cer. Din nou acea senzație ciudată. Cum de erau atât de înalți și abia acum observa? Cum de a ajuns atât de repede aici?

Nici nu reuși să formuleze întrebările bine, că ajunse în fața unui copac albastru care parcă respira. Își frecă ochii și privi din nou. Copacul pulsa. Deși instinctul îi spunea să stea departe, mâna se aventură înainte, voia să atingă, să simtă căldura copacului. Era acum la un pas de albastrul acela intens și, în timp ce mâna se apropia încet de frunze, simți o boare de vânt înconjurând-o. Albastrul copacului îi explodă în față într-un milion de fluturi treziți din somn.

Un minut, o oră, zile la rând, habar nu avea de când stătea acolo privind oceanul revărsat în fața ei, în jurul ei. Un zgomot o trezi din visare și fluturii se ridicară la cer. Erau acum o dâră de albastru ca un tatuaj lichid pe cer. Zâmbi, însă zâmbetul i se șterse brusc când văzu arătarea aceea cu ochii galbeni, turbați, apropiindu-se de ea. Mintea i se blocă, nu știa dacă să fugă sau să stea, nu avea niciun gând salvator, iar picioarele îi erau împietrite. Încercă să țipe, dar nu reuși să articuleze niciun sunet. Inima îi bătea cu putere, genunchii îi tremurau, auzea doar foșnetul frunzelor în copaci și respirația sacadată a animalului. O adulmeca de la distanță. Nu reușea să-și stapânească gândurile care urlau și urlau. Dar unde erau gândurile acelea de dinainte de moarte? Unde erau imaginile care se derulau ca un film dat pe repede – înainte? Nu trebuia acum să-și vadă viața întreagă trecând prin fața ochilor? Nu vedea nimic. Stătea în loc, paralizată de frică.

Un parfum de lacrămioare o învălui. Știu în acel moment că fiara avea să își arate colții lungi și plini de bale și va sări la ea cu labele din față înainte. Începu să-și numere bătăile de inimă, erau ultimele. Ochii galbeni erau la câțiva pași de ea și, în momentul în care animalul se dădu puțin în spate, fata închise ochii și începu să țipe. Un țipăt venit din tot sufetul umplu pădurea, ajunse fluturii în zbor și coborî pe plajă. Țipătul se aruncă în scoică și ecoul lui se întoarse.

Fata se ridică în fund, udă de transpirație, și țipătul i se stinse. Văzu ultimele licăriri ale lumânării, apoi un norișor de fum parfumat se răspândi în cameră. Respirația încă-i era neregulată. Își strânse genunchii la piept și rămase așa câteva minute, după care se ridică din pat și lua scoica de pe măsuță. O duse la ureche și ascultă. Doar țipătul mai ieșea de acolo, ochii galbeni și fluturii, copacii și nisipul alb erau toate prinse în altă lume.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: de urmărit logica obiectelor din jur.
*Aceasta este a doua variantă de text.

The post Lumea din scoică first appeared on Andreea Ban.

You think you know the story. You think you know the place. Think again.

Ma asteptam la cu totul altceva atunci cand am auzit de The Cabin in the Woods. Un film terifiant, pusti obraznici macelariti printre copaci, casa bantuita, hai niste morti plimbareti si insetati de sange (romantica imagine, asa-i?). Un horror ca de Halloween-ul lui 2012. Nu a fost sa fie… a fost chiar mai mult. Am cam ras. E drept, nu m-a lasat sa dorm, desi l-am vazut cu mult dupa miezul noptii si cu lumina stinsa – asa cum se vede un horror, dar nici nu m-a speriat. Nici macar un geam spart, un robinet sarit, ceva, o sperietura mica, mica. Nimic. Imi vin in minte doar faze comice.

Si totusi, de ce mi-a placut acest film? Simplu. Pentru ca nu ma asteptam sa fie asa. E cel mai amuzant film (care se vrea) horror pe care l-am vazut. O echipa de oameni de stiinta (cel putin asa pareau la inceput) fac un experiment. Cobaii sunt niste adolescenti pusi pe distractie si care spera sa aiba un sfarsit de saptamana de milioane. Vor avea cu siguranta un sfarsit, dar nu de milioane! Nu intru in detalii aici. Ar fi dragut sa il vedeti si sa fiti luati prin minunata surprindere. Nu pot sa nu va spun insa ca filmul reuseste sa parodieze cumva filmele horror cu monstri de diverse feluri, marimi, culori, monstri iesiti din mintea bolnava a omului. Si, ca un fel de rasplata pentru vizionarea filmului, o avem la final pe minunata Sigourney Weaver. A reusit sa ridice filmul cu cateva puncte… asta inainte sa moara de tot. Acestea fiind spuse, astept impresii!

PS. Incep sa cred ca nu mai exista inspiratie pentru filme de groaza. Am zis!

The Cabin in The Woods (2012)

The post Horror prin padure… sau nu?! first appeared on Andreea Ban.

Era o vreme cand prin padure bantuia o saracie lucie. Ce mai nu se gasea aproape nimic de mancare. Intr-o buna zi, un iepuras anemic si infometat se plimba visand la morcovi, varza, salate si alte delicatese. Cand, dintr-o data, ce-i vazura ochii ? In mijlocul drumului zacea un cos cu oua. Iepurasul se freca la ochi, se ciupi de urechi sa se trezeasca si vazand ca nu are halucinatii se apropie, pipai si exclama: „Este!” 

Dupa ce isi reveni din socul suferit iepurasul incepu sa numere ouale… Erau 50. Iepurasul incepu sa-si faca planuri cum sa le gateasca mai bine si ajunse la concluzia ca solutia optima este omleta. Plin de bucurie iepurasul se indrepta spre casa cand il fulgera un gand: bine, dar el era un iepuras mic si in tigaia lui nu ar incapea o omletade 50 de oua. Apoi iepurasul isi aminti de prietenul sau ursul care, fiind asa mare trebuia sa aiba si o tigaie pe masura in care iepurasul si-ar fi putut face omleta dorita. 

Asa ca iepurasul pleca la urs sa-i ceara tigaia. Pe drum incepu sa se gandeasca: „Ursul ma va intreba la ce-mi trebuie o tigaie asa mare… Hmm… daca imi zice sa-i dau 10 oua ?” Iepurasul se gandi ca ii mai raman 40 care ar fi fost oricum destule pentru el. Mai merse ce mai merse cand un alt gand ii trecu prin cap: „Bine, dar daca imi cere 20 ?… Eh, oricum, si 30 de oua mi-ar ajunge sa ma satur”. Dar peste putin timp se opri din nou: „Dar daca imi cere 30 de oua ?… Imi raman 20… Ma satur si cu atatea.” Si apoi iar se opri: „Bine, dar daca imi cere 40 de oua … dar daca mi le cere pe toate si nu mai imi ramane nimic ?”

Intre timp, iepurasul ajunsese la casa ursului. Suna furios la usa lui si cand ursul, nedumerit ii deschise usa iepurasul tipa la el: „Auzi, ursule, du-te dracului cu tigaia ta cu tot”.

Eh, cam asa suntem si noi uneori, ajungem sa ne imaginam ca totul e gri, ca dracul e mai negru decat ar trebui sa fie. Ce ar fi sa nu mai „dam viata” demonilor din mintea noastra si sa asteptam parerea celuilalt…

The post Iepurasul, ursul si 50 de oua first appeared on Andreea Ban.

Sunt zile care trec, se duc si nu se mai intorc,
Amintiri cu noi impletite cu zambete si sori.
In fuga masinii am lasat in urma prima zi,
Era vara si soarele stralucea de dupa geamuri cenusii.
Am asezat-o in rama si-am promis s-o pretuim
Dar a venit si toamna cu ploile-i reci.
Am inchis ochii si am sarutat prelung,
Am sarutat sa uit, am sarutat sa plang, sa rad.
Toamna s-a stins cu o dimineata alba de poveste,
Padurile s-au imbracat in zane,
Si-au pus rochiile albe zambindu-ne timid…
Le-am spus in soapta ca-l iubesc si el
Mi-a luat mana intr-a lui.
Soarele m-a imbratisat, ochii i-am inchis
Si m-am cufundat in visare…
Ce va fi maine? Poate primavara.
Poate copacii ne vor zambi verde si senin
Intr-o zi de mai.
Poate ne vom iubi din nou ca-ntr-o
Amintire de demult. Poate.

The post Anotimpuri… first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam la visele pe care le am in ultimul timp. Imi par atat de reale incat dimineata cand ma trezesc simt o dezamagire ciudata ca nu am aflat finalul, ca nu am mai ramas putin in lumea aia, atat de asemanatoare si totusi atat de diferita. Si mi se intampla sa visez atat de frumos, de linistit, incat am senzatia aia ca viata din vis ar fi cu mult mai frumoasa decat realitatea.

Nu mai stiu in ce film am vazut ca erau oameni care plateau ca sa li se induca starea de somn pentru a trai in vis. Doar acolo aveau parte de viata dorita. Pentru ei viata era de fapt visul si visul asta era un cosmar pentru ca nu puteau fi cu cei dragi. M-am intrebat atunci cum e posibil, cum ar putea cineva sa aiba o viata in vis, sa aiba familie si tot ce si-ar putea dori. Cum si-ar putea controla cineva visul?

Si da, uneori am parte de intamplari pe care in realitate nu le-as putea trai, sunt niste stari absolut superbe care imi dau senzatia de implinire, de liniste, de frumos. Insa toate astea se termina brusc dimineata. Imi raman intrebari fara raspuns, actiuni ce nu au parte de final, oameni ale caror fete nu le pot vedea desi imi sunt dragi si ma trezesc iubindu-i fara margini. Descopar frumusete si stralucire acolo unde, in viata de zi cu zi, nu as putea gasi nicicand.

Ieri am dormit cateva ore dupa-amiaza si am visat ca eram intr-un fel de padure tropicala, i-am simtit mirosul si i-am ascultat sunetele, muzica vantului printre copaci. Pana si umiditatea crescuta – pe care o detest de obicei – mi s-a parut sublima. Nu pot descrie senzatia aia de minunat… am cautat-o apoi pe internet, insa nimic nu se apropia de ceea ce vazusem. Sunetele nu erau la fel, imaginile erau lipsite de stralucire. Nu imi mai aduc aminte despre ce era vorba, dar padurea aia mi-a ramas in minte ca o fotografie recenta, ca un loc in care intr-o zi voi ajunge… am incercat sa reiau visul, dar a ramas departe.

Si imi caut uneori visele pierdute, incerc sa ma intorc in poveste insa aceasta e mereu alta. Alte decoruri, alte personaje. Uneori ma obosesc, alteori ma fac sa simt o fericire ciudata, de neatins in alt mod. De cele mai multe ori imi doresc somnul fara vise, pentru ca nu stiu niciodata ce va urma, daca va fi unul sublim sau unul care imi va strica dimineata sau intreaga zi.

Cineva imi spunea ca visul e de fapt plasmuirea subconstientului, ca mintea noastra construieste lumi paralele in care sa evadeze din cotidian. Oare asta este? Subconstientul e regizorul viselor noastre? Si ce e cu visele alea care ne fac sa ne trezim speriati, plangand sau tremurand? Ce e cu visele astea? Nu ar trebui ca acest subconstient sa lucreze numai in favoarea noastra?

The post Intre vis si realitate first appeared on Andreea Ban.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

The post Imi place sa privesc, nu doar sa vad! first appeared on Andreea Ban.

Am avut soarele langa mine, dar a fost vis. M-am trezit intr-o dimineata si se stinsese. O umbra ce m-a imbratisat pentru totdeauna si pentru ultima data. O iubire pe care nu am cerut-o si am alungat-o cu inima stransa si inlacrimata.

Uneori gasim soarele in locuri atat de nepotrivite… se strecoara printre crengi in luminisuri, printre sipcile din gard, printre jaluzelele ciufulite, ne urmareste si ne intra in ochi cand fugim de el. Si il alungam, dar vine dupa noi ca o umbra nedorita. Il iubim, da, dar cand il avem ne face sa uitam a respira si fugim de el pentru a ne intoarce iar. De ce nu ne lasa, de ce nu ramane? De ce suntem slabi si imbratisam in nestire naluci si vise?

Poate pentru ca iubirea e ca un parfum. Ne ameteste si ne amageste, ne ridica si ne coboara, apoi cerem din nou. Un alt parfum vom primi, o alta iubire se va naste… pana cand?

The post Un parfum numit iubire first appeared on Andreea Ban.