Bărbatul se privi în oglindă. Își pipăi pieptul. Încă puțin și avea să-și cunoască noua soție. Inima îi bătea ca un clopot într-o zi de dumincă. Avusese și prima dată emoții, însă acum era altceva. De această dată avea să facă totul așa cum trebuie.

***

În ziua în care a aflat că va avea soţie totul s-a schimbat. Până şi felul în care vedea lucrurile din jur era altul. O lumină stranie îl înconjura şi se simţea bine. Se privea zi de zi în oglindă şi aştepta ca ea să apară. Într-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie, i-a văzut chipul. Aşa începea, cu figura femeii care avea să-i fie alături în anii ce vor urma. Lumina pe care o vedea în jur s-a mutat pe chipul ei, în ochii ei. Din acea zi a-nceput să-i vorbească.

Lara era jumătatea lui Cristian. Trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. În nopţile în care nu avea somn, Cristian o privea cum doarme, se minuna de frumuseţea ei, de felul în care își făcea intrarea în această lume. Era, de asemenea, impresionat de setea ei de cunoaştere.

–          De ce sunt oameni aşa ca noi, lipiţi, şi alţii singuri? Par trişti, spunea ea privind la cei care treceau pe stradă.
–          Pentru că nu le-a venit rândul, scumpa mea. Aşa eram şi eu înainte de a apărea tu în viaţa mea. Ştii, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să avem o jumătate sau să fim singuri. Atunci când inima dreaptă ajunge la maturitate îşi cere propriul corp şi aşa se naşte jumătatea.
–          Asta înseamnă că eu am inima mea? Nu avem aceeaşi inimă?
–          Cum să avem aceeaşi inima?! spuse Cristian mângâindu-i obrazul rozaliu. Tu creşti în jurul inimii mele drepte, dar ai şi inima ta stângă.
–          …
–          Nu e clar? Cred că trebuie să mai creşti puţin. Vei înţelege.

Lara a crescut. Era tot ce şi-ar fi putu dori. Îşi petreceau timpul citind, plimbându-se, mergeau la film sau la teatru şi chiar în drumeţii. Apropiaţii îl felicitau, ba chiar simţea şi puţină invidie din partea lor.

Cu cât creştea, însă, Lara îşi făcea simţită nevoia de individualitate. Îl iubea pe Cristian, era tot ce şi-ar fi putut dori o femeie. Era mai frumos decât toţi bărbaţii pe care îi văzuse, era atent cu ea, îi oferea linişte, stabilitate. Cu toate acestea avea momente în care ar fi vrut să fie singură, să se poată închide într-o cameră şi să rămână acolo cu gândurile ei. Alteori ar fi vrut să vadă cum e în lume, cum e privită de cei din jur dacă el ar lipsi.

–          Lara, scumpa mea, ştiu ce îţi doreşti, spuse el în ziua în care frumoasa lui soţie împlinea şapte ani. Dorinţa ta se va împlini la momentul potrivit. Acum hai să ne bucurăm de ce avem, de momentele astea. Nu se vor întoarce.

Lara îi zâmbi, însă ceva nu mai era la fel. Ar fi vrut să-şi scoată din suflet îndoiala ce o apăsa, dorul ăla de altceva, ceva necunoscut ei, însă nu putea. Era legată de omul care o iubea cel mai mult pe lumea asta şi ea voia să fie în cu totul altă parte, doar cu ea, pe picioarele ei. Dar picioarele ei erau încă ale lui. Citise despre schimbări, ştia că vor veni la momentul potrivit. Poate dacă şi-ar fi dorit suficient de mult, poate aşa avea să i se împlinească dorinţa. Închise ochii şi suflă în lumânări.

***

De câteva zile visa, acelaşi coşmar în care soţia lui se desprindea de el şi pleca. O dâră de sânge rămânea în urma ei. Dâra aia roşie se făcea un lac în care îşi vedea figura îngrozită şi pe Lara, pe malul celalălat, privindu-l. Îi arăta ceva şi plângea. Se uita în lac şi-şi vedea gaura din piept. Se trezea speriat şi transpirat. Îşi pipăia pieptul. Se liniştea. Avea să fie bine. Acum era pregătit. Vor fi cei mai frumoşi ani din viaţa lui.

Când a văzut primele semne ale apariţiei Marinei, a-nceput să-i vorbească. Încet, încet, visele au dispărut. Începea o nouă viață.

***

Pe Lara o iubise enorm, chiar şi atunci când începuseră certurile. Ea era cea care dăduse sens vieţii lui singuratice. Cei mai frumoşi zece ani, cei mai plini de sens şi de lumină. Nu simţea regrete, nu mai era nici trist. În ziua în care Lara s-a desprins de el, dezamagirea, tristeţea s-au stins. Erau în inima ei dreaptă şi au dispărut repede sub entuziasmul noii sale vieţi. Dar cât a putut să sufere în acele ultime zile… Nopţile, când Lara era pierdută printre vise, se întreba dacă nu cumva stările de deznadeje, ţipetele şi nevoia ei de independenţă erau mai rele decât singurătatea pe care o îndurase. Așa păreau. Durerea prezentului eclipsează trecutul, își spunea. Încerca totuși să-i dea și ei din puterea lui.

–          Vei fi singură, o să vezi! De ce nu vrei să ne bucurăm de ce mai avem? Astea sunt momentele ultime, zilele în care ne putem îmbrăţişa şi visa împreună. Acum când ne putem uni trupurile într-un fel atât de intim, de fierbinte, acum tu vrei să treacă timpul mai repede?
–          Am obosit, dragul meu. Am nevoie de spaţiu, am nevoie să fiu cu mine.

Nu ştia să spună mai multe. De fapt, nici nu ştia ce voia cu adevărat. Necunoscutul o atrăgea. Pe el îl avea de atâta timp, îl cunoştea până la ultimul fir de păr. Tot ce era el, era şi ea. Îl iubea, nici nu ştia alt sentiment, dar tocmai curiozitatea faţă de ceea ce era dincolo nu îi dădea linişte. Se desprinsese şi el din cineva. Plecase cu o inimă dreaptă, la fel, din curiozitate. Dar ea nu putea fi cum fusese el, nu mai avea răbdare. Se simţea ca un peşte în acvariu, umbra cuiva. Voia să vadă lumea fără a ţine cont de celălalt. Şi ziua aceea urma să vină.

Cristian se mulţumea să o ţină în braţe când aceasta aluneca în somn. Îi privea genele lungi, evantaie întunecate, îi desena conturul feţei, cu sprâncenele arcuite şi nasul drept, parcă retezat în grabă de un sculptor neglijent. Nasul ăsta obraznic îl făcuse să-şi simtă genunchii ca de plastelină în acele prime zile. Se topea şi acum când o vedea râzând şi expunând printre buzele cărnoase dantura aia perfectă, ca de porţelan. Ar fi vrut ca ultimele zile să fie liniştite, să se iubească, să-i sărute fiecare parte a corpului, fiecare membru şi adâncitură. Corpul ei era născut din corpul lui, perfecţiunea ei apăruse din imperfecţiunile lui. Cine s-ar fi gândit că dintr-un trup colţuros ca al lui, va ieşi o pirpirie ca ea, o fecioară albă, cu sâni micuţi, dar fermi, cu talie subţire şi fese bombate. Ar fi zis la un moment dat că va avea picioare butucănoase, dar nu, erau subţiri, fine, numai bune de mângâiat.

În ziua în care era deja pe picioarele ei, se trezi îmbraţişat. Era lipită de el şi îi simţea cele două inimi bătând cu putere.

–          Eşti un om bun, Cristian, atât de bun. Iar eu, eu sunt o nemernică, mă gândesc numai la plecare, la clipa în care mă voi desprinde de tine. De ce nu sunt ca tine?

Lara îl strângea la piept cu mâna liberă, cealaltă era în pieptul lui, captivă încă. Aluneca afară, puţin câte puţin.

–          Nu sunt mai bun decât alţi oameni şi nici tu mai rea decât alte femei. Suntem la fel…
–          Cum la fel? Nu, eu, uite, eu vreau să plec, tu să ne mai iubim puţin.
–          Ai luat din mine curiozitatea, Lara, dragă. Am fost şi eu aşa. Am plecat cândva, aveam entuziasmul tinereţii, aveam două inimi. Altfel pleci în viaţă când ai cele două inimi. Acum eşti la fel, aşa cum am fost eu o dată.
–          Aş vrea să nu te doară plecarea mea, aş vrea să pot fi altfel, îi zise Lara în şoaptă.

Nu l-a durut. Când ea s-a desprins de el, s-a simţit mai uşor, s-a simţit liber. Realizase ceva în viaţa asta, îi dăduse viaţă ei, făptura asta minunată, şi era fericit, împlinit. Ea era pe picioarele ei, pe drumul ei. Va afla şi ea, cândva, cum e să iubeşti până să rămâi fără inimă.

***

Marina era o splendoare de fată. Părul îi curgea pe umerii rotunzi ca râuri de aramă. Avea pielea stropită de picuri roşiatici, obraznici, şi ochii-i erau bucăţi de cer senin de vară. Venise pe lume în luna lui cuptor. O adora. A crescut cuminte la pieptul lui. Asculta poveşti şi lăcrima la finalurile triste. Îi spunea mereu că nu va pleca, că ea va sta lângă el până ce va închide ochii pe vecie. El râdea de naivitatea ei. Fata l-a iubit, apoi, după ani, i-a plâns şi lui finalul. Îşi apăsa pieptul plin de inima lui stângă şi lacrimi îi curgeau încetişor pe obraz.

______________________________________________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Florin Iaru
Tema: Ultimele zile ale unui cuplu în pragul separării definitive

Povestirea a fost publicată în Revista de povestiri (iunie, 2014).

Mai multe povestiri aici.

The post Două inimi. Poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „o teamă/temere inexplicabilă sau irațională. Maximum 6000 de semne cu spații.” 

—————–
În această seară mi-am primit porția de inspirație pentru următoarea perioadă. Așa sunt întâlnirile Revistei de Povestiri, CWS: pastile de inspirație. La întâlnirea de astăzi scriitorul invitat a fost Florin Iaru. Cu toate că l-am avut tutore pentru două luni în cadrul cursului de Creative Writing, cu toate că am primit multe, foarte multe lecții legate de scris – cum să, dar mai ales cum să nu scriem -, a-l asculta pe Florin e o plăcere și, de ce nu, o necesitate. Este omul acela care, prin entuziasmul lui, reușește să trezească inspirația în (cel care se visează) scriitor.
Mi-am primit porția de critică pentru textul trimis, dar și aprecierea acolo unde a fost cazul. Vă las să citiți mai jos povestea mea. Sunt curioasă cum o veți percepe voi. Lectură păcută!
—————–
Cu mâinile curate

L-am găsit în grădină. Avea o aripă frântă. Am crezut că se va face bine, că îl voi salva. L-am ascuns în bucătăria de iarnă. Era cel mai potrivit loc pentru un porumbel. Bunicii mei țineau o parte din grâu acolo. Era o cămăruță mică, cu pereții văruiți în alb și podea din lemn vopsită cu maro. Înainte de a umple bucătăria cu grâu, bunica întindea ziare pe jos. De fapt, sub toate covoarele erau ziare, dar în alte camere, sub ziare, era pământ. Bunica dădea câte un strat nou în fiecare an, spunea că lipește, dar pe mine nu mă lăsa niciodată să lipesc cu ea. Aveam mâinile fine, de oraș, ce să caut cu ele în pământ? Aștepta să se usuce, apoi așeza ziarele. Mă fascinau hârtiile acelea mari, acoperite de litere ca niște purici și care se îngălbeneau văzând cu ochii. Nu știam să citesc foarte bine, însă aveam impresia că șirurile de cuvinte care umpleau paginile erau fermecate. Obișnuiam să stau acolo ore întregi, atunci când canicula ne obliga să căutăm locuri răcoroase. Mă întindeam pe burtă, în grâu, și săpam în el pănă ajungeam la ziar. Îmi imaginam povești fantastice scrise cu literele ca puricii.

În acea încăpere, cu mâncare și povești, l-am ținut pe Fluturel, așa i-am spus porumbelului. Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. La început nu voia să vorbească cu mine. Stătea pe o parte, cu aripa întinsă. Părea că îi este frică. Apoi, cu fiecare picătură de apă, cu fiecare bob de grâu, a prins încredere în mine. După câteva zile a-nceput să-și întindă aripa, să își scuture penele gri. Atunci ar fi trebuit să îmi dau seama că-l voi pierde, mă atașasem de el și îl voiam doar pentru mine. Nimeni nu știa că era acolo, așa că, din protejatul meu, a devenit prizonier. Când am realizat că e posibil să-și ia zborul, l-am legat cu o sfoară de picior. Se putea plimba în voie, putea să zboare prin încăpere, dar nu putea scăpa.

Zilele treceau, soarele ardea mai puțin. Tataie mi-a reparat bicicleta și am început să plec de acasă cu orele. Îmi plăcea să merg la vie și, mai mult, îmi plăcea drumul până acolo. Ieșeam pe stradă și pedalam încet până ajungeam la șosea. De acolo, pentru că nu mă mai putea vedea nimeni, prindeam viteză. Nimic nu se compara cu mersul pe bicicletă pe șoseaua netedă și cu vântul ciufulindu-mi părul. Pedalam așa câteva minute bune, să alung toate gândurile, să mă bucur de clipa aceea de fericire, apoi încetineam. Aveam obrajii roșii, așa îi simțeam, și mergeam pe mijlocul șoselei ascultând foșnetul plopilor. Din când în când, întorceam capul pentru a asculta dacă vine vreo mașină. Foarte rar treceau mașini, erau mai mult căruțe și de ele nu mi-era frică. Nu mă depășeau niciodată. Când ajungeam în vale, coteam la stânga și intram printre vii. Mă opream la via noastră, niciodată la vecini cum făceau copiii din sat. Strugurii altora îmi păreau amari. La noi, ei bine, era altă poveste. Via noastră se vedea de departe. Frunzele erau întoarse după cum legaseră bunicii coardele. Era singura vie argintie. Așa se vedeau frunzele, mari ca palmele bunicului și argintii. Via și frunzele plopilor erau arginii precum luna pe cerul nopții, iar strugurii erau dulci și parfumați. Nici nu trebuia să guști că știai ce gust au, așa de parfumați erau.

Între butucii de vie eram în ziua când mi-am adus aminte că nu mai intrasem de două zile în bucătăria de iarnă. Fluturel!, am zis și inima a-nceput să-mi bată cu putere. Am pedalat până acasă ca nebuna. Aveam lacrimi uscate pe obraji atunci când am intrat în curte și apoi în casă. Am găsit pasărea țeapănă, căzută pe-o parte. Avea ciocul deschis larg, de parcă ceruse apă. Nu mai era Fluturel, nici porumbel nu era, ci o simplă pasăre. Acolo m-a găsit bunica câteva ore mai târziu. Nu mai plângeam. Stăteam în grâu și repetam aceleași cuvinte, așa mi-a spus a doua zi. Spuneam că nu mai sunt povești. Cuvintele de pe ziare nu mai erau magice. Am omorât poveștile, asta am făcut. Ani la rând, în fiecare vară, mi-a povestit întâmplarea asta. Credea că mă amuză. Pentru mine, ziua în care am îngropat pasărea a fost ultima zi de vacanță. Urma să încep școala și, odată cu ea, o nouă viață.

***

De ce v-am spus povestea aceasta? Poate veți înțelege, poate nu. Mi-e dor de copilările. Mi-e dor de plimbările mele printre plopi, mi-e dor de via cu frunzele ei argintii. Însă amintirile acestea nepermis de frumoase aduc cu ele amintirea sumbră a păsării pe care am crezut că o voi salva. Nu am reușit, dar, la un moment dat, m-am hotărât să încerc iar. A fost pură întâmplare. L-am găsit într-o cutie, lângă un tomberon. Stătea cu gura căscată și avea ochii înfundați în orbite. Voia apă, așa spuneau buzele lui țuguiate. Am alergat până la primul magazin și am adus un bidon de doi litri. I-am dat să bea. Îl țineam cu mâna dreaptă de ceafă, degetele mi se prinseseră în părul încâlcit și cleios, și cu stânga îi țineam sticla la gură. A băut apa gâlgâind. Dacă aș fi putut ajunge mai devreme, l-aș fi salvat pe Fluturel, l-aș fi salvat, i-am spus ființei din fața mea. M-a privit în ochi și ochii i s-au mărit. Mai vrei apă, i-am spus și i-am turnat restul sticlei. Dar Fluturel era țeapăn, avea ciocul deschis larg, nu mai respira. Lacrimile mi se scurgeau pe față și stropeau fața contorsionată a celui pe care am crezut că-l voi salva. Acasă mi-am spălat mîinile de murdărie și de sângele uscat rămas sub unghii repetându-mi iar și iar că voi reuși, că îi voi slava până la urmă și atunci umbra aceea nu mă va mai urmări, pasărea va fi iar porumbel și va zbura spre soare.

***

Ies în fiecare noapte pe străzile orașului și îi caut în locurile întunecate, uitate de lume. Nu au nume, nu sunt oameni. Sunt ființe pierdute. Au mințile plecate în alte lumi. Îi iau din locurile lor ce miros a descompunere și îi duc în spații deschise. Le dau apă sperând că porumbelul va mișca iar ciocul, că va primi lichidul și îi voi simți iar inima bătând. Pentru o clipă, îi simt tresărind. Privirile li se limpezesc și îmi mulțumesc înainte de a se scufunda. Apele îi înghit ca pentru botez și mă afund și eu odată cu ei. Mânile îmi sunt mereu curate. Nu voi mai lăsa nicio ființă fără apă, mi-am promis. Voi elibera, asta voi face. Îi voi lăsa să zboare, să fie povești. Și apele din jurul orașului sunt pline de povești iar luna își oglindește argintul în ele.

The post Cu mâinile curate first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bătrâni pe care îi văd după-amiaza în parc stau în fața televizorului mână în mână. Îi invidiez. Câteva minute mai târziu ea îi aduce lui o cană aburindă. O fi ceai? El îi zâmbește și ia cana din mâna tremurândă a femeii. Așa visăm cu toții să ajungem, dar cei mai mulți dintre noi ne stingem pe drum.

Un etaj mai jos este un bărbat singur. Stă pe canapea înfășurat într-un halat cu dungi. Citește o carte groasă cu coperte roșii. Oare în câte zile o va citi? Oare îl va prinde? La cartea anterioară își chema amicul să joace șah. A durat cam o săptămână să o termine și era pe un sfert cât asta.

Etajul cinci. Ei, acolo se întâmplă lucruri. Mi se par fascinanți oamenii aceia. În fiecare seară se ceartă, copiii aleargă prin casă sau chinuie pisica, dar înainte de culcare o poveste e citită și lumea zâmbește. Părinții adorm târziu, transpirați, mulțumiți și cu lumina aprinsă.

Mai este și fata din apartamentul de alături. Le bate în perete vecinilor, se agită prin casă, vorbește la telefon și, de cele mai multe ori, pleacă în miez de noapte. Nu am văzut-o cu vreun tip. Nici cu tipe. De ce bate în perete? De ce pleacă? Unde pleacă?

Cum adică ce am cu oamenii aceștia? Ba să știți că am o viață. Da, am și pisică. Care e problema? Îmi place să stau aici, să sorb din lichidul rubiniu și să privesc lumea, să-mi iau notițe. Fumul țigării este cortina ce se ridică și în față am mai multe ecrane. E fascinant.

–          Haide, îmi spune el, este târziu. Lasă lumea să doarmă.
–          Încă puțin, dragule, s-a aprins lumina la Singurica. S-a întors. Poate că…
–          Nu cred. Mai degrabă îi alegi tu un final. Varianta ta.
–          Nu, nu! Ce sens ar mai avea titlul?
–          Ei, da, cine știe că Lumea de peste drum este sau nu o poveste reală? Ți-am spus, dacă pui ca subtitlu Jurnal de observație e perfect!
–          Nu merge așa, chiar nu…

The post Lumea de peste drum. Jurnal de observație first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea trebuie să conțină o frază aleasă dintr-o serie de propuneri. Am ales două:

– Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul.
– De fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici.

———————

Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul. Tresări, dar nu spuse nimic. Se apropie de ea și o luă în brațe. Era transpirată și tremura.

–          Iar?
–          E mai rău, zise ea cu vocea scăzută.

Aprinse lumina și imaginea ei îl făcu să se simtă mic, neputincios. Femeia brunetă cu buze pline și ochii ca mierea, femeia lui cu nasul mic, pistruiat, era acum o umbră lipită de perete ca o plantă agățătoare. Ochii îi erau portocalii, sclipeau goi. Murmura ceva printre buzele crăpate. Își lipi urechea de ele și ascultă.

–          Capsula, zise.

Rămase lipit de ea. Nu voia. Nu venise momentul. Sau poate că nu era pregătit. O luă pe după umeri și o duse pe pat. O înveli. Parcă era Mia, așa mică, cu pătura trasă până la bărbie. Zâmbi gândindu-se la imaginea aceea de demult.

–          Îți voi citi o poveste, nu pleca, da? Mă întorc repede.

Trebuia să fie puternic pentru ea.

Își trase halatul pe el și ieși din cameră. Mobilele trosneau prin camere iar treptele scării scârțâiau. Parcă erau clapele unui pian de la începuturile timpului, iar el mâna ce unea notele într-o melodie doar de ei știută. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea trebuia să plece. Trebuia să-i dea drumul. Cu cât o ținea mai mult lângă el, cu atat lumea era mai tristă, se usca.

Laboratorul, locul unde își petrecuseră ultimii ani îl primi cu lumina lui albă. Alese trei capsule din dulap și coborî la subsol. Mirosul de citrice, de pădure, era pregnant. Îl inspiră cu nesaț și-și clăti ochii cu verdele plantelor. Atinse din mers câteva frunze și acestea se plecară la pământ lăsând florile să se ridice și să-și deschidă corolele. Injectă capsula verde puiului de ficus și frunzele ca niște palme scoaseră un tril scurt. Urmară sunete de păsări, de foșnet de pădure, de animale.

–          Curând, scumpo, foarte curând, zise.

Se întoarse în cameră strângând în pumn capsula portocalie. Fața femeii era ca o scoarță, aspră și maronie. Dar ochii străluceau. Era viață în ei. Îi sărută buzele și gustul de lemn dulce îl făcu să stea nemișcat, să ia cu el acel parfum.

–          A venit momentul, Travi. Vom fi împreună într-o lume mai frumoasă, îi zise și injectă capsula portocalie în pieptul femeii.

Un horcăit se auzi și o spumă galben-portocalie îi ieși din gură, se scurse pe pernă și parfumă camera. O luă în brațe și coborî cu ea în subsol unde o așeză alături de ficus. Trilul se auzea ca o șoaptă.

–          Doarme, îi zise el. Veți cânta împreună peste câteva ore.

Mâna femeii era acum o crenguță subțire, cu muguri din loc în loc. Ochii îi zâmbeau portocalii și gura îi era o scorbură ca o semilună.

Bărbatul scoase capsula albastră din buzunar și și-o injectă în tâmplă. Pielea îi strălucea, broboane de transpirație îi apărură pe frunte. Se așeză pe scaun, cu ochii închiși, și inspiră pentru a inhala parfumul de portocale. Foșnetul pădurii era acum un cântec. Traviata îi șopti cu glasul hârâit:

–          Am avut o viață frumoasă, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici. Locul tău e sus pe cer, să dai viață pământului cu ploile tale.

———————

Aceasta a fost ultima temă din seria de șase scrise acolo, la malul mării. Amintiri frumoase și povești. Așa aș rezuma cursul de Creative Writing din Vamă.

Sper că v-au plăcut!

Foto

 Toate povestirile aici >>

The post Traviata first appeared on Andreea Ban.

Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una specială, fiecare dintre cei prezenți trebuia să scrie pe o foaie un paragraf, apoi foaia mergea mai departe. Textul de mai jos este format din opt paragrafe scrise de mine și o parte din colegii mei. La final, am „șlefuit” și legat paragrafele astfel încât povestea să aibă sens. Iată ce a ieșit:

Poarta scârțâi scurt când Miruna intră în curte. Era dimineață. Cocoșii cântau în cor și câinii îi acompaniau. Se opri o clipă în loc, privi în stradă. Nu era nimeni. Se strecură printre tufele de flori până în spatele casei. Își aranjă fusta și își șterse urmele de machiaj de pe față. Zâmbi în oglindă.

N-a fost chiar rău, își zise, Sile chiar m-a futut bine. Ce-o fi cu el, o fi luat ceva? Aproape că nu-mi venea să-i iau banii. Las’ că-i bine că i-am luat, săptămâna asta apare revista de macrameuri pe iulie. Trebuie să cumpăr materiale.

Gândul că în acel număr avea să apară capul de cerb pe care atât îl studiase până să-l împletească și să-l coasă îi fu întrerupt. O mânca jos. Încercă să-și frece coapsele și să-și alunge gâdilătura, dar mai rău făcu. Mâncărimea avea nevoie de mai mult ca să treacă. Își înfipse degetele în pubis și frecă hotărât. Nimic. Insistă până când își juli pielea și își umplu ochii de lacrimi de la usturime. Cu cât se scăpina mai tare, cu atât senzația se înrăutățea. Abia atunci îi trecu prin cap un gând sinistru: dacă i-a dat Sile ceva?

În cazul ăsta, cu siguranță trebuia să ceară mai mult. Meseria ei era mai importantă ca fututul lui Sile. S-a uitat după colțul casei să se asigure că nu este nimeni și a plecat către bărbat. Avea să-i ceară socoteală. Pe drum, cu cât mâncărimea se întețea, cu atât înverșunarea pe Sile era mai mare. Intră fără să bată la ușă și îl găsi într-o baltă de sânge. Rămase în cadrul ușii cu gura întredeschisă și privind țintă revista de lângă el.

Poștașul trecuse deja pe acolo și o aruncase prin geamul deschis. Sângele lui Sile înroșise capul de cerb de pe copertă.

Al dracu să fii cu sângele tău, când ți-am zis să explodezi nu m-am referit la asta. Ai distrus revista, imbecilule! Cum să o mai arăt în sat?

Luă revista de pe jos și o șterse de camașa bărbatului. Nu trebuia să facă nimeni legătura între ei. Era o femeie decentă, însă nu putea refuza când și când o ofertă generoasă. Noaptea trecută Sile se întrecuse pe el.

Făcu revista sul, își frecă pubisul – ușor de această dată – și îl lovi pe Sile în burtă. Pe cerbul meu, nenorocitule, zise ea furioasă și plecă.

Le mulțumesc colegilor mei pentru ideile trăznite. De unde am plecat și unde am ajuns!  🙂

The post Capul de cerb first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. 

Îi plăcea să deseneze, să construiască orașe întregi din puncte și linii, să calculeze rezistența, tensiunea, să măsoare și să ridice spre cer acei coloși care, zicea, aveau să cucerească lumea. Nimic din toate acestea nu se compara cu momentul în care desenele se mutau de pe hârtie pe pământ.

Cu trei ani în urmă erau doar vise, hărți și proiecte pentru facultate. Acum avea în față primul ei copil, „Turnul de veghe”, singura construcție care avea să fie atât clădire de birouri, cât și punct de semnalizare pentru aeronave. Nu înțelegea de ce era atât de complicat pentru cei care încercaseră înainte realizarea unui asemenea obiectiv. Totul era atât de simplu. Arhitectul devenea compozitorul melodiei perfecte, o construia de la primele acorduri și o cizela până ajungea la forma perfectă. Fiecare bucată de metal era o notă muzicală, fiecare încheietură a clădirii era o trecere de la o notă la alta și, când avea să aibă forma finală, avea să știe.

Trebuie să vii la turn, îi zise Matei, șeful de șantier.Nu mesajul primit o alarmă, cât vocea tremurată a bărbatului.

În fața clădirii, privirea lui Ingrid fu atrasă de o fisură ce apăruse pe suprafața de sticlă și care urca de la bază și până spre vârf. O venă îi apăru pe tâmpla dreaptă.

Vino, îi spuse Matei, trebuie să mai vezi ceva. Coborâră la ultimul nivel. Un miros puternic de animal mort o izbi când ieși din lift. Îl urmă pe bărbat pe un coridor îngust și apoi mai jos. Cunoștea fiecare colț al clădirii și putea să jure că nu mai simțise acel miros înainte. Matei se opri și îi făcu semn să se uite prin scobitura din peretele de după colț. În lumina slabă nu putea vedea dacă bărbatului îi e teamă sau scârbă. Mirosul era izbitor.

Poate că toate acele insecte și animalele erau semne, mai zise el și tăcu acoperindu-și nasul cu mâneca.

Ingrid păși în încăperea ai cărei pereți păreau a fi bureți. Îi atinse cu buricele degetelor și o serie de peri minusculi reacționară la atingere. Femeia nu-și retrase mâna, era clădirea ei, era copilul ei. Podeaua era moale ca o plastelină, însă urmele pașilor dispăreau.

Aici se odihnesc cei mulți, șopti ea și se lăsă în genunchi, întinse mâinile pe jos și se lipi toată de solul moale. Îi asculta inima, îi simțea respirația, îi auzea gândurile. Fundația clădirii gemea.

Aici vă odihniți, dar vă e foame, vă e sete, țipetele voastre ies la suprafață. Voi avea grijă să nu vă lipsească nimic și voi veți avea grijă de copilul meu. Turnul va veghea asupra lumii.

Din podea răsăriră mici tentacule, ca niște degețele de nou-născut. Cu fiecare respirație a ei se lungeau, se măreau și le creșteau alte și alte degete. Sute de mâini o îmbrățișară. O mângâiau pe față, pe tâmple, pe gât, pe mâini și-și făceau loc prin haine până la piele. Gemete abia sesizabile îi scăpară de pe buze, ca niște oftaturi, apoi mai tare. Când scăpă din piept geamătul de pe urmă, Matei o strigă îngrijorat.

Imediat, spuse Ingrid, imediat!

Vena îi dispăruse. Chipul îi era scăldat într-o lumină aparte, un strat de sudoare sidefată îi strălucea pe piele.

Acum veți primi cina, șopti ea și sărută degețetele care se retrăgeau de pe buzele ei.

*Sursa foto

The post Turnul de veghe first appeared on Andreea Ban.

PS. Nu ezitați să dați cu… impresii. 😀

–––––-

Era rândul lui Cristi să stea cu Maia. Laura rămânea cu prietenele în oraș. De obicei nu avea nicio problemă, ba chiar era încântat să petreacă câteva ore cu fetița. Era o legătură puternică între ei. Se înțelegeau din priviri. Până și izbucnirile Laurei deveneau amuzante atunci când se uitau unu la altul. Mama, spunea Maia umflându-și obrajii și oftând. Mama, spunea Cristi acoperindu-și urechile pentru câteva secunde. Râdeau apoi pe înfundate până ce Laura revenea în cameră.

În seara aceasta însă era finala. Vorbise de vreo două săptămani cu Mircea să vadă meciul împreună. Nu îi putea refuza pe niciunul dintre ei, iar Laura nu avea de ce să afle. Îl va chema pe Mircea și vor vedea meciul pe terasă, copiii se vor juca și până să ajungă ea acasă musafirii vor fi deja plecați.

***

–          Tati, tati, strigă Maia, pe mine de ce nu mă iei cu tine în depozit? Ce e acolo
–          Nu e loc de joacă, scumpo. Acolo taie tati lemnele, sunt tot felul de lucruri pentru oameni mari.
–          Vreau și eu să fiu mare, zise Maia aranjându-și rochița primită de la bunica de ziua ei.

Ce zi frumoasă fusese! Împlinise patru ani. Știa că acum e mare, așa spunea toată lumea. Numai mami și tati nu știau. Vor afla și ei, își spunea ea. Acum ajung la clanță. Sunt mare, da!

***

Meciul începuse. Cei doi bărbați stăteau pe terasă comentând alegerile antrenorului. Riscase prea mult lăsându-l pe Chiricescu pe banca de rezervă. În minutul șapte Tamaș se strecură cu mingea și șută. Cristi sări de pe scaun și cu mâinile în aer scoase un hai, bă, că începu câinele să latre. Și lumina se stinse.

–          Ce dracu! Ziseră cei doi în același timp.

Se întâmpla foarte rar să se întrerupă curentul și foarte rar seara.

–          Maia, strigă Cristi. Maia!

Niciun răspuns.

–          Poate se joacă la panoul de siguranță, zise Mircea.
–          Nu cred , știe că nu are voie în depozit.

Bărbații plecară să verifice panoul. Era liniște, vocile copiilor nu se auzeau, nici păsările, nici frunzele nu mai foșneau. În fața depozitului era pistolul cu apă al lui Ionuț iar ușa era deschisă.

–          I-am spus că nu are voie, zise Cristi dându-și ochii peste cap.

Intrară și bâjbâiră pe întuneric până găsiră lanternele și merseră la panou.

–          Auzi ceva? întrebă Mircea luminând locul cu lanterna.

Cristi se întoarse și lumină și el în jur.

–          Nu, zise și se întoarse spre panou. Siguranțele erau intacte.

Cei doi tresăriră când luminile se aprinseră și un zgomot puternic se auzi din încăperea de alături. Poate și un țipăt?

–          A pornit fierăstrăul, zise Cristi și fugi într-acolo cu Matei în urma lui.

După peretele care despărțea în două depozitul o văzu pe Maia stând pe jos. Ținea în poală un ghem de păr roșcat și mângâia chipul care o privea cu ochii larg deschiși.

–          Maia, țipă Cristi.

Mircea stătea nemișcat privind tabloul din față. Respira din ce în ce mai greu și lanterna îi căzu din mână.

–          I-am spus că nu avem voie, zise Maia. I-am spus, dar nu m-a crezut. Nici acum nu crede.

Rochița fetei era roșie, un roșu aprins, același roșu cu care îi erau mânjite mâinile și fața.

–          Doar adulții au voie, mai zise ea.

***

Maia suflă în cele optsprezece lumânări de pe tort. Ești majoră, ești mare acum, îi răsunau în cap cuvintele invitaților. Dar ea știa mai bine. E mare de mult timp. E mare din ziua în care s-a ridicat pentru prima oară pe vârfuri și a deschis ușa depozitului. Atunci aflase și Ionuț, dar Ionuț voia să o pârască. Ionuț era un copil rău.

–          El nu va fi niciodată mare, le zise ea păpușilor din cameră mai târziu. Toate aveau capetele în poală și ochii mari, deschiși. Și ele știau că ea e mare.

The post Și-a pierdut capul first appeared on Andreea Ban.

Am notat cuvintele de mai sus pe caietul pe care mi-am scris poveștile săptămâna trecută. Aveam marea în față și valurile mi se agitau la picioare. M-ar fi luat cu ele. Și nu este o metaforă, erau atât de agitate că m-au pus la pământ nisip de câteva ori. Dar m-au inspirat.

Anul acesta a fost primul în care mi-am petrecut vacanța în Vamă. De fapt, am fost pentru prima dată în Vama Veche. Unii s-au mirat, vamaioții convinși, alții au strâmbat din nas. Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului că voi petrece zece zile acolo, i-aș fi râs în față. Cum adică, eu? Vamă? Nu, domnule!

Cum am ajuns? Simplu. Revista de Povestiri a organizat un atelier de scriere creativă acolo, la malul mării. Cum aș fi putut să ratez ocazia? Mare, scris, citit. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a mă deconecta, pentru a-mi colora gândurile în albastru și raze de soare.

Vama. Este locul despre care cântă Chirilă și ne place. Este locul în care am văzut oameni fericiți, da, chiar mi-am notat gândul acesta într-una dintre zile. În Vamă oamenii sunt fericiți, relaxați, sunt lipsiți de inhibiții și, zic eu, de gânduri gri. Odată ce intri în sat lumea, aerul, culorile se schimbă. E altă viață. Este o lume cum nu găsești în alte părți.

În Vamă sunt cărți. Plaja de carte, căsuța Nemira, căsuța Librarul sunt câteva locuri de unde poți cumpăra sau împrumuta cărți, asta dacă nu ai fost suficient de inspirat încât să-ți iei biblioteca cu tine. Da, știu, e greu să alegi o singură carte de vacanță! În Vamă sunt cele mai bune clătite și scoicile au perle. Bine, de fapt o singură scoică s-a dovedit a fi cu perle, dar au fost cinci. Ana cu părul roșu, cea care le-a descoperit, a devenit Ana magică. Tot în Vamă timpul stă. Zilele sunt lungi și nopțile calde. Cu cât trec zilele, cu atât te simți mai bine, de parcă are loc acea comuniune a ta cu natura, a ta cu oamenii și lenea zilelor, încerci să desenezi poveștile celor care bântuie pe străzi pentru ca apoi să uiți, să cauți compania mării și a nisipului.

Cioara perversă, La Pirați, La Canapele, nenea cu Nopți în Vamă, focurile de la Expirat, Stuful și oamenii beți gata să se rostogolească în nisip, nudiștii, Cherhanaua și minunile ei, umbrelele din stuf, Acolo, zânele cu flori în păr, cărțile și cititorii de peste tot. Aceastea toate sunt Vama Veche. Tu cel care ai fost în Vamă, ești de acord, nu-i așa? Pentru voi, restul, vă invit să o descoperiți. Veți fi surprinși! (sau poate nu)

Și în această săptămână am cunoscut oameni minunați, scriitorii de mâine. M-am regăsit într-un grup de oameni, pe cât de diferiți, pe atât de frumoși, calzi și talentați. Revista de Povestiri atrage oameni deosebiți și este, poate, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. Am mai spus-o și o tot repet pentru că, uneori, nu-mi vine a crede că mi se întâmplă…

Închei povestea prin a mulțumi Maestrului Marius Chivu pentru teme, pentru discuții, dar și pentru lecturile frumoase, povestiri din cartea pe care o va lansa luna viitoare, Sfârșit de sezon. Și le mulțumesc colegilor pentru bagajul de zâmbete și soare cu care m-am întors, dar și cuvintele pline de-nțeles: scoici negre clămpănitoare, meduze stelare, bucată de hârtie, eu nu mai merg niciodată cu adulți la mare, te fac din psihic, lăsați fiorii, pizza porno, capul de cerb, Sile. Da, cuvintele acestea sunt o poveste, povestea acestei veri, povestea noastră, a celor care ne place să desenam alte lumi din cuvinte.

*Voi reveni cu poveștile scrise.

Imagini aici >>

Sunlounger – Another Day on the Terrance

The post I’m a dreamer – cu gândul la Vama Veche first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: O proză pornind de la 2 fotografii în care ești personaj printre alții (una din copilărie și alta mai recentă). Folosiți persoana întîi singular, persoana a doua singular și persoana a treia singular! (și/și nu sau/sau).

—————–
Aceasta este tema ultimei întâlniri CWS din acest sezon, întâlnire la care nu am ajuns. Feedback nu am primit, de aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu cum vi se pare povestea mea. Aștept cu interes impresiile voastre (în comentarii, în privat, cum doriți). Mulțumesc!
—————–

Sâmbăta trecută m-am apucat de curățenie. Aceeași poveste plictisitoare, dat cu aspiratorul, șters praful, spălat pe jos. Starea de spirit se animă când ajung la bibliotecă. În acele momente în care șterg praful de pe rafturi, în care aranjez cărțile, am impresia că nimic altceva nu mai contează. De obicei mă apucă noaptea înconjurată de cărți. De această dată, însă, am făcut o mică greșeală. Am început de sus, iar sus înseamnă partea aia de pe bibliotecă la care ajung mai greu și unde umblu foarte rar. M-am ridicat pe vârfuri și am tras una dintre cutii. Câteva secunde mai târziu stăteam întinsă pe jos, urlând ca apucata.

Momentul în care a căzut cutia care se sprijinea de cea pe care o trăgeam a fost atât de scurt, că nu am realizat de unde a venit trosnetul acela surd. Apoi durerea. Vai! Știi cum e când dai cu degetul mic în piciorul unui scaun sau al patului? Ei bine, durerea pe care o simți când realizezi că degetul mic a făcut trosc este de-a dreptul îngrozitoare. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la spital, cum am ajuns înapoi acasă. Durerea îmi luase mințile.

După un somn lung, forțat de pastile, am revenit la locul faptei. Cutia pe care pusesem mâna prima dată își revărsase conținutul în jurul bibliotecii. Nu m-am uitat la cealaltă cutie, îmi dădea dureri de deget, de picior, mă durea tot corpul. M-am concentrat asupra fotografiilor revărsate pe jos, un curcubeu de fețe zâmbitoare, de oameni tineri, fără griji. M-am așezat în mijlocul lor și am început să le strâng. La final eram epuizată, parcursesem într-o oră, ultimii douăzeci de ani. Anii cei mai frumoși. Am lăsat cutia pe jos, aveam să o urc mai târziu.

Când să ies din cameră, am văzut cu coada ochiului a doua cutie. Mă chema la ea. Am ieșit repede, însă nu am putut rezista tentației și am revenit. M-am apropiat de ea încet, de parcă avea să se trezească dacă făceam gălăgie. Am deschis-o. În interior era o piatra mare, dreptunghiulară, pe care era lipită o fotografie îngălbenită de vreme. Uitasem de ea. Uitasem figurile acelor fete.

–          Cine sunteți? am întrebat privind imaginea.

Sunetul unui tren plecând din gară se auzi de nicăieri. Fetele zâmbeau și se mișcau ba într-o parte, ba în alta. În spatele lor era un zid din beton vopsit cu un grena urât. O mână apăru în cadru și le făcu semn să se dea mai la dreapta. Am scuturat fotografia și m-am uitat din nou. Fetele se mișcau în continuare și râdeau. Păreau a fi niște copile cu tricourile lor albe și pantalonii largi.

–          Cine sunteți? am întrebat din nou.
–          Cine suntem? m-a întrebat una dintre ele.

S-a apropiat cu zâmbetul ei senin lipit de față, cu părul ars de soare și pielea ei bronzată și s-a uitat în ochii mei de parcă mă cunoștea de-o viață.

–          Privește-mă, spune-mi tu cine sunt, adu-ți aminte!

Am aruncat fotografia din mână. Era imposibil. Aceea nu eram eu. Nu avem cum să fiu. Am mers la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am stat acolo cu ochii pironiți în ceașcă până m-am convins că era doar imaginația mea. Când am revenit în cameră, fotografia era tot acolo. Am ridicat-o și am privit din nou.

–          Haide, chiar nu te recunoști? mă întrebă fata.
–          E imposibil!
–          Și totuși…
–          Tu ești… eu?
–          Ai reușit, bravo! În sfârșit! zise fata bătând din palme.
–          Dar cum e posibil? o întreb.
–          Contează?
–          Dar cum, cum e posibil? Și de ce nu îmi aduc aminte?
–          Ba îți aduci aminte. Trebuie doar să începi să spui povestea, îmi zise.
–          Ce poveste?
–          Povestea mea, povestea noastră. Cum a-nceput totul…

Se făcu liniște. Nu se mai auzea trenul, iar fetele nu se mai mișcau. Am stat acolo, pe jos, cu fotografia în mână câteva ore bune. Cel puțin așa cred. Poate că trecuseră doar câteva minute, nu îmi dau seama. În momentul în care am atins piatra pe care fusese lipită fotografia, amintirile au început să revină.

***

Draga mea,

Nu știu cum am putut uita. Sunt lucruri care nu se uită, care nu ar trebui uitate. Mă uit la tine și la fete și cele mai frumoase amintiri îmi revin clare, luminoase. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Tocmai vă întorseserăți din cea mai frumoasă excursie, sărbătoream sfârșitul liceului. Da, cu siguranță a fost cel mai frumos week-end petrecut împreună. Erați voi patru și restul lumii. Erați îndrăgostite și nici bac-ul nu avea cum să vă umbrească fețele senine. Erați fericite.

V-ați promis în ziua aia, în fața gării, prietenie veșnică. Când tata a ajuns și i-ați cerut să vă facă poză, aveați deja un secret al vostru. Aveați pietrele acelea în genți și jurământul deja făcut. Nimeni nu avea să afle ce se petrecuse, de fapt, în acele zile.

Îmi pare rău, îmi pare atât de rău că am plecat de lângă voi. Îmi pare rău. Știu că și voi sunteți la fel ca mine, că trăiți în uitare. Poate că pietrele ne vor aduce împreună într-o bună zi.

A ta,

A.

Am trimis scrisoarea prietenelor mele dragi. Poate că amintirile le vor reveni și lor. Poate că nu. Mai bine nu. Dacă eu am avut parte de un deget rupt, cine știe ce li se poate întâmpla și lor. E dureros să știu că sunt acolo trei persoane care cunosc acest secret, dar care nu și-l pot aminti. E vina mea. Am rupt lanțul, mi-am încălcat promisiunea. Din cauza mea au uitat și ele. Nu-mi rămâne decât să sper că vom fi din nou împreună.

***

Cu vreo doi ani în urmă s-au împlinit douăzeci de ani de la terminarea liceului. Unul dintre foștii elevi, mai zelos din fire, a reușit să strângă mare parte dintre colegi. A fost o petrecere mare, cu amintiri și povești din alte timpuri. Dintre toți, patru chipuri ieșeau în evidență. Nu numai că erau recunoscute de toată lumea, dar părea că timpul nu trecuse peste ele, peste chipurile lor.

–          Îți mai aduci aminte? întrebă C.
–          Da, da! Seara aia a fost fantastică, zise L.
–          Doar seara aia? Zilele alea… zise S.
–          Îmi pare rău că am stricat tot, nici nu știți, zise A.
–          Hai, tu! Asta e, nu a fost vina ta. Oricum, tu ești cea care ți-ai revenit și ne-ai readus împreună.
–          Credeți totuși că e bine așa? Adică, la un moment dat își vor da seama. Cât credeți că poate ține povestea asta cu operațiile?
–          Ei, și tu, găsim o soluție, ne mutăm…

Fetele erau din nou ele însele. Secretul ascuns în pietrele aduse de pe munte revenise mai puternic. Nimic nu avea să le mai stea în cale. Văzuseră tot ce era de văzut, trăiseră și suferiseră. Acum erau libere. Erau doar ele.

***

Ieri am primit o scrisoare. Este un plic alb, fără destinatar. E scris doar numele meu. Nu știu de ce, dar nu am îndrăznit să o deschid. Îmi fac curaj și deschid plicul. În interior este doar o fotografie, una ciudată. Se văd două siluete, de parcă cadrul ar fi fost mișcat. Una dintre ele este ca o umbra, a doua se vede ceva mai clar. Dincolo de ele este un tip, pare că butonează telefonul. Dar ele… ele suntem noi. Eu și L. E momentul în care ea își aduce aminte de mine. Atunci revine și ea la starea inițială, chipul ei începe să fie ca al meu. Aceasta este ultima noastră fotografie. Așez fotografia în cutia cu piatra. Acum o țin pe raftul de jos. Telefonul începe să sune.

–          Da…
–          Ai primit și tu?

Zâmbesc. Cu siguranță nu vom mai putea participa la următoarele întâlniri, cea de treizeci sau chiar de patruzeci de ani. Poate că vom merge acolo, pe munte, cu pietrele și amintirile noastre. Noi patru, doar noi.

The post Umbre first appeared on Andreea Ban.