Lumea de peste drum. Jurnal de observație

lumea de peste drumE întuneric. Pe cer sclipește o singură stea. E deasupra blocului de vizavi. Trag din țigară și suflu fumul spre ea. Un nor o va-nghiți în curând. Mă învelesc în pătură și stau așa, cu ochii închiși. Paharul se umple și se golește. Gândurile mi-s agitate, nu vor să dispară, să-mi dea pace. Mă uit la ferestrele din față ca la zeci de ecrane. Sunt filme ce se desfășoară sub ochii mei.

Cei doi bătrâni pe care îi văd după-amiaza în parc stau în fața televizorului mână în mână. Îi invidiez. Câteva minute mai târziu ea îi aduce lui o cană aburindă. O fi ceai? El îi zâmbește și ia cana din mâna tremurândă a femeii. Așa visăm cu toții să ajungem, dar cei mai mulți dintre noi ne stingem pe drum.

Un etaj mai jos este un bărbat singur. Stă pe canapea înfășurat într-un halat cu dungi. Citește o carte groasă cu coperte roșii. Oare în câte zile o va citi? Oare îl va prinde? La cartea anterioară își chema amicul să joace șah. A durat cam o săptămână să o termine și era pe un sfert cât asta.

Etajul cinci. Ei, acolo se întâmplă lucruri. Mi se par fascinanți oamenii aceia. În fiecare seară se ceartă, copiii aleargă prin casă sau chinuie pisica, dar înainte de culcare o poveste e citită și lumea zâmbește. Părinții adorm târziu, transpirați, mulțumiți și cu lumina aprinsă.

Mai este și fata din apartamentul de alături. Le bate în perete vecinilor, se agită prin casă, vorbește la telefon și, de cele mai multe ori, pleacă în miez de noapte. Nu am văzut-o cu vreun tip. Nici cu tipe. De ce bate în perete? De ce pleacă? Unde pleacă?

Cum adică ce am cu oamenii aceștia? Ba să știți că am o viață. Da, am și pisică. Care e problema? Îmi place să stau aici, să sorb din lichidul rubiniu și să privesc lumea, să-mi iau notițe. Fumul țigării este cortina ce se ridică și în față am mai multe ecrane. E fascinant.

–          Haide, îmi spune el, este târziu. Lasă lumea să doarmă.
–          Încă puțin, dragule, s-a aprins lumina la Singurica. S-a întors. Poate că…
–          Nu cred. Mai degrabă îi alegi tu un final. Varianta ta.
–          Nu, nu! Ce sens ar mai avea titlul?
–          Ei, da, cine știe că Lumea de peste drum este sau nu o poveste reală? Ți-am spus, dacă pui ca subtitlu Jurnal de observație e perfect!
–          Nu merge așa, chiar nu…

***
“… femeia a deschis ușa și, după un schimb de cuvinte, face doi pași înapoi. Un bărbat cu un cap mai înalt ca ea intră în hol. Femeia începe să strige și aleargă să ia telefonul. Bărbatul o prinde din urmă, îi smulge telefonul din mână și-l aruncă pe jos. Era oare acela la care mergea noapte de noapte? M-am sprijinit de marginea balconului privind atentă fiecare mișcare. Femeia deschide ușile de la balcon și strigă iar și iar. Vecinii se uitară mirați unul la celălalt. Pentru prima dată era liniște la ei în casă. Au închis ferestrele. Mi-am simțit mâinile tremurând. Aș fi vrut să o ajut, însă picioarele îmi erau înțepenite. Trebuia să aflu finalul. Bărbatul scoase din buzunarul impermeabilului o tablă de șah. O deschise și răsturnă piesele pe masă, apoi ieși după femeie pe balcon, iar ea țipă din nou. Ecoul țipătului se lovi de blocurile din jur și ajunse la mine: Ce vrei? Cine ești? Privirea bărbatului se întoarse spre mine. Mi-am simțit genunchii ca de gelatină când i-am văzut sclipirea din ochi. A împins-o. Doar țipătul ei a rămas între noi și umbra de pe asfalt.”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.