Turnul de veghe

turnul de veghe

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă

Îi plăcea să deseneze, să construiască orașe întregi din puncte și linii, să calculeze rezistența, tensiunea, să măsoare și să ridice spre cer acei coloși care, zicea, aveau să cucerească lumea. Nimic din toate acestea nu se compara cu momentul în care desenele se mutau de pe hârtie pe pământ.

Cu trei ani în urmă erau doar vise, hărți și proiecte pentru facultate. Acum avea în față primul ei copil, „Turnul de veghe”, singura construcție care avea să fie atât clădire de birouri, cât și punct de semnalizare pentru aeronave. Nu înțelegea de ce era atât de complicat pentru cei care încercaseră înainte realizarea unui asemenea obiectiv. Totul era atât de simplu. Arhitectul devenea compozitorul melodiei perfecte, o construia de la primele acorduri și o cizela până ajungea la forma perfectă. Fiecare bucată de metal era o notă muzicală, fiecare încheietură a clădirii era o trecere de la o notă la alta și, când avea să aibă forma finală, avea să știe.

Trebuie să vii la turn, îi zise Matei, șeful de șantier.Nu mesajul primit o alarmă, cât vocea tremurată a bărbatului.

În fața clădirii, privirea lui Ingrid fu atrasă de o fisură ce apăruse pe suprafața de sticlă și care urca de la bază și până spre vârf. O venă îi apăru pe tâmpla dreaptă.

Vino, îi spuse Matei, trebuie să mai vezi ceva. Coborâră la ultimul nivel. Un miros puternic de animal mort o izbi când ieși din lift. Îl urmă pe bărbat pe un coridor îngust și apoi mai jos. Cunoștea fiecare colț al clădirii și putea să jure că nu mai simțise acel miros înainte. Matei se opri și îi făcu semn să se uite prin scobitura din peretele de după colț. În lumina slabă nu putea vedea dacă bărbatului îi e teamă sau scârbă. Mirosul era izbitor.

Poate că toate acele insecte și animalele erau semne, mai zise el și tăcu acoperindu-și nasul cu mâneca.

Ingrid păși în încăperea ai cărei pereți păreau a fi bureți. Îi atinse cu buricele degetelor și o serie de peri minusculi reacționară la atingere. Femeia nu-și retrase mâna, era clădirea ei, era copilul ei. Podeaua era moale ca o plastelină, însă urmele pașilor dispăreau.

Aici se odihnesc cei mulți, șopti ea și se lăsă în genunchi, întinse mâinile pe jos și se lipi toată de solul moale. Îi asculta inima, îi simțea respirația, îi auzea gândurile. Fundația clădirii gemea.

Aici vă odihniți, dar vă e foame, vă e sete, țipetele voastre ies la suprafață. Voi avea grijă să nu vă lipsească nimic și voi veți avea grijă de copilul meu. Turnul va veghea asupra lumii.

Din podea răsăriră mici tentacule, ca niște degețele de nou-născut. Cu fiecare respirație a ei se lungeau, se măreau și le creșteau alte și alte degete. Sute de mâini o îmbrățișară. O mângâiau pe față, pe tâmple, pe gât, pe mâini și-și făceau loc prin haine până la piele. Gemete abia sesizabile îi scăpară de pe buze, ca niște oftaturi, apoi mai tare. Când scăpă din piept geamătul de pe urmă, Matei o strigă îngrijorat.

Imediat, spuse Ingrid, imediat!

Vena îi dispăruse. Chipul îi era scăldat într-o lumină aparte, un strat de sudoare sidefată îi strălucea pe piele.

Acum veți primi cina, șopti ea și sărută degețetele care se retrăgeau de pe buzele ei.

*Sursa foto

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.