Povestea de astăzi, vă spun de pe acum, nu este una fericită. Finalul, deși lipsește, sper din toată inima că va fi unul fericit.

Pe M. am cunoscut-o în prima zi de liceu. Avea cei mai frumoși ochi verzi pe care îi văzusem până atunci. Poate din cauza fardului mov pe care îl purta, poate din cauza genelor lungi și dese. Aveam să aflu mai târziu că fardul mov era menit să-i camufleze ochiul vânăt. Nu mai știu ce i se întâmplase, dar imaginea ei din prima zi de școală mi-a rămas întipărită în minte. Doi ani mai târziu împărțeam aceeași bancă. Am rămas colege de bancă până la finalul liceului. În timp, drumurile ni s-au despărțit, dar am rămas legate cu un fir nevăzut. De câte ori o aud, o văd, parcă timpul stă în loc. Suntem iar în curtea școlii dansând în ploaie, stăm în bucătăria ei, pe jos, și povestim despre nimicurile de peste zi sau despre viitorul minunat care ne așteaptă, vorbim la telefon în miez de noapte despre dramele care ne frămână. Pe atunci nu aveam telefoane mobile, ce să mai zic de internet. Mă bucuram că telefonul fix avea firul suficient de lung încât să-l iau în cameră și să vorbesc până ațipeam cu el în mână.

Cine s-ar fi gândit că ea, prietena mea dragă, va întâmpina așa o încercare? Mare mi-a fost bucuria când m-a anunțat că se va mărita. Și mai mare mi-a fost bucuria când am vizitat-o la spital, după ce a născut, pentru a-i vedea bombonica de fetiță. Anul acesta așteptam un nou telefon, cu nașterea celei de-a doua bombonici. Eram plecată în concediu când fetița a venit pe lume, prematur. M-a sunat câteva zile mai târziu. Nu era vocea unei mame fericite. Casi s-a născut cu Sindromul Apert, mi-a spus. Pe moment nu am înțeles prea bine despre ce e vorba. Am căutat pe internet pentru că mi-era teamă să nu o chinui cu întrebările mele. Am aflat detalii și parcă tot nu-mi venea a crede. De ce? De ce? De ce? Un milion de de ce mi-au trecut prin minte și niciun răspuns nu venea înapoi.

Dalia și Casiana

Sunt câteva luni deja de când a-nceput lupta pentru salvarea Casianei. Dacă sunt șanse, ce șanse, cine o poate opera, când va fi operată, unde, ce costuri sunt, cât s-a strâns, cât mai trebuie… sunt întrebările care plutesc ca un nor de ploaie și, uneori, răspunsurile sunt fulgere, alteori firave raze de soare și, de cele mai multe ori, lipsesc. Aceasta este deja a treia lună de când o mână de oameni au început să facă valuri pentru a primi răspunsuri, pentru a ajuta acest îngeraș să aibă o șansă la viață.

În fața unei asemenea situații, fiecare dintre noi suntem neputincioși. Cât pot dona eu ca să o pot ajuta? Cu cine să vorbesc? Ce să fac? Singură, prea puțin. Alături de voi – prietenii mei, prietenii voștri, prietenii prietenilor voștri – pot face o schimbare. Împreună putem ajuta. Părinții Casianei – Mădă și Sorin – s-au lovit de multe ziduri până acum, dar au dat și peste oameni extraordinari, oameni care au ajutat fără a cere absolut nimic în schimb.

Aici fac o mică paranteză și vă spun ceva ce m-a impresionat până la lacrimi. Sper ca Sorin să nu se supere că dau din casă, dar nu mă pot abține. Vorbeam într-o seară cu el la telefon și, printre altele, l-am întrebat cum merge cu donațiile, dacă s-a strâns ceva (era perioada în care începusem să dăm sfoară-n țară despre caz, despre donații). Mi-a spus că da, că mai e foarte mult până la a strânge măcar suma necesară primei intervenții, dar vin donații. Chiar nu se aștepta să primească atâtea donații din partea unor oameni pe care nu îi cunoaște. Apoi mi-a spus de un tip care a donat 5 lei. Un domn, probabil în vârstă, care a mers la bancă și a pus în contul lor 5 lei. Imaginează-ți, mi-a zis, omul ăsta care nu ne știe, care a dat peste cazul nostru din întâmplare, a făcut un drum până la bancă, a stat probabil la coadă și a donat pentru noi. În momentul acela am văzut cei mai valoroși 5 lei. O donație făcută din suflet.

Pentru cei dintre voi care nu ați intrat încă pe pagina de Facebook deschisă pentru Casiana, iată câteva detalii:

Sindromul Apert este o malformație genetică foarte gravă și rară în același timp, înregistrandu-se 1 la 65.000 de cazuri în lume. Din cauza acestui sindrom cutia craniană a Casianei nu se dezvoltă în parametri normali, creierul ei neavând loc să crească, poate face accident vascular care îi poate fi fatal. Acest sindrom va necesita multe intervenții chirurgicale la cap care sunt vitale pentru viața fetiței.

Cazul e mult mai complicat decât pare. Sarcina a fost supravegheată de medici care au asigurat-o pe mamă, conform ecografiilor, că bebelușul este sănătos și că totul este în parametri normali. Cum se poate ca medici dintr-o clinică privată, cu pretenții, să nu fie în stare să identifice malformațiile?

La începutul lunii septembrie, cazul a fost preluat de Observator unde Mădălina a povestit despre sarcină și a explicat ce înseamnă Sindromul Apert. Interviul aici: http://observator.tv/social/un-copil-a-venit-pe-lume-cu-malformatii-grave-pe-care-4-medici-nu-leau-vazut-timp-de-8-luni-185171.html

Am văzut clipul ăsta de zeci de ori și tot nu îmi vine să cred că este ea acolo, că i se întâmplă ei.

Ziua de 3 octombrie a fost una dintre primele zile cu vești cu adevărat bune. Casiana a fost văzută de un profesor doctor din Florența, un domn extraordinar, care le-a comunicat părinților planul tratamentului chirurgical, plan care va demara în luna decembrie cu prima intervenție. Puteți citi aici toate cele comunicate de doctor: https://www.facebook.com/lioara.pop.9/posts/1338110282866887 – Lioara Pop este cea care i-a ajutat să ajungă la clinica din Florența, o adevărată zână bună.

Deși veștile sunt bune, acesta este doar un mic pas, o bătălie câștigată. Din păcate, mai sunt multe de acum încolo. Pentru a afla mai multe detalii, vă invit să urmăriți pagina Casianei aici: https://www.facebook.com/sperantapentrucasianaelena/

După cum spuneam la început, povestea nu are un final fericit, finalul va fi fericit dacă ne vom implica. Împreună o putem ajuta pe Casiana să aibă o viață cât mai aproape de normal. Împreună îi putem oferi șansa la viață. Speranța ei suntem noi, cei care îi suntem alături.

Dacă vreți să vă implicați, mai jos sunt toate detaliile legate de donații și cum îi puteți contacta pe părinți:

Cont in lei: RO67BTRLRONCRT0360853001
Cont in euro: RO17BTRLEURCRT0360853001
Cont PayPal: dumitrescu.madalina.gabriela@gmail.com

BENEFICIAR: DUMITRESCU GABRIELA MADALINA (mama)

Numere de contact: 0726811000 ( tata ) / 0723203575 ( mama )

Vă mulțumesc și vă rog mult de tot să vă implicați!
Orice donație contează, fiecare distribuire a paginii https://www.facebook.com/sperantapentrucasianaelena/ contează. Scrieți și voi despre caz, recomandați prietenilor voștri.

The post Povestea al cărei final îl putem face fericit first appeared on Andreea Ban.

Nu știu cum a fost pentru voi acest an (din câte am auzit în jurul meu, nu a fost unul grozav), dar vă pot spune că la mine a părut că s-au aliniat planetele pentru a-mi da șuturi și vești proaste. Faptul că nu am picat în butoiul cu depresie se datorează oamenilor dragi din jurul meu, cărților pe care le citesc și mantrelor pe care le rostesc zi de zi. Nu vă voi povesti despre zilele mele negre, ci de una singură plină de soare.

În urmă cu o lună a fost invitată la o nuntă. Eram în concediu, departe de grijile de zi cu zi, de stress și oboseală. Am primit invitația ca pe un semn că, uite, se întâmplă și lucruri bune anul acesta. Am revenit acasă și o altă veste proastă m-a izbit cu putere. Planetele se încăpățânează să-și joace rolul până la capăt. Am confirmat prezența la nuntă sperând din toată inima că acea zi va fi una cu soare, că zâmbetele mirilor, fericirea lor, se va ridica în aer și ne va da tuturor speranță.

Cu câteva zile înainte de marele eveniment a fost goana după rochie și accesorii. Mi-am canalizat toate gândurile în această direcție în speranța că le voi putea anihila pe cele negative. Tema nunții a fost deosebită, și poate că tocmai aceasta a reușit să mă scoată din starea în care eram: Great Gatsby. Am optat pentru o rochie neagră – nu a fost în temă, dar am făcut-o să fie –, câteva șiraguri de mărgele, pene în păr și mănuși negre cu dantelă. În ziua dinaintea nunții stăteam în vârful patului cu un kil de mărgele în poală și le înșiram pe ață. Încă o dată am descoperit magia lucrului manual. În acele câteva ore am reușit să mă relaxez și să-mi recapăt încrederea că totul va fi bine, că vor apărea și veștile bune mult așteptate.

Nunta a avut loc sâmbăta trecută și a fost una dintre cele mai frumoase la care am participat. Imaginați-vă anii 20, rochii cu paiete, fulgi, ștrasuri, perle, coafuri cu bucle sau cocuri lejere, pantofi oxford, bastoane, pălării, papioane, bretele… invitații erau rupți parcă dintr-o poveste. Aceea a fost prima zi a acestui an în care am lăsat departe de mine orice gând negativ. Conacul de la Manasia, acolo a avut loc petrecerea, m-a impresionat de la intrarea în curte și până la fiecare încăpere, tablou și carte. Este cu totul o filă de istorie păstrată cu grijă de-a lungul timpului. Conacul a fost restaurat atfel încât să poată găzdui evenimente diverse, iar ideea mirilor de a face nunta aici a fost genială cu atât mai mult cu cât tema cerea un local altfel, cu un aer aristocrat.

Nu cred să fi fost o nuntă la care să fi văzut atâtea poze postate în timpul evenimentului. Dacă veți căuta pe Facebook #sergiusiirina20s, veți vedea despre ce vorbesc. A fost o nuntă de poveste, a fost ziua în care am zâmbit și speranța că vor urma zile cu vești bune a revenit.

Uneori avem nevoie de o zi, o clipă, un declanșator pentru a realiza că nu suntem pe fundul prăpastiei, nici măcar pe marginea ei. Avem nevoie de zâmbetul cuiva pentru a realiza că suntem încă în stare să zâmbim și că după o veste proastă vine mereu una bună. Atâta timp cât ne este dăruită o nouă zi, ne vom găsi și puterea de a merge mai departe, de a crede în echilibru și de a nu ne pierde speranța.

Casă de piatră, Sergiu și Irina!

Zile cu soare și vești bune să aveți, dragilor!

Foto: Cris Petcu/Photographa și Sebastian Băcioiu

The post O zi diferită first appeared on Andreea Ban.

People are afraid of what they don’t understand.

Un barbat in costum iese in fuga din cladire. Priveste in stanga, priveste in dreapta, apoi isi scoate ochelarii si trage de nodul cravatei. Se opreste o clipa si, in timp ce desface primul nasture al camasii, vedem un S rosu desenat pe albastru. Cam asa era Superman pe vremuri. Daca va asteptati sa-l reintalniti in productia de anul acesta, atunci veti fi dezamagiti.

Noul Superman – Man of Steel – este barbatul care aduce speranta. S, pe Krypton, este un simbol pentru speranta. Mi-a cam placut jocul de cuvinte, insa a fost putin fortata ideea. S – Hope, nu prea merge. Puteau sa zica ceva pe limba kryptonienilor, insa, cum engleza e limba universala, au reusit sa scoata doar „The symbol of the House of El means hope”. M-am abtinut sa nu intreb de ce S si nu H… Trecem mai departe.

Daca Supermanul clasic era barbatul care salva situatia si pe Lois Lane, in noul si modernul Superman, eroul nostru este privit din cu totul alt unghi. De aceasta data, reflectoarele sunt orientate catre trairile lui. Facem cunostinta cu barbatul Clark Kent, barbatul care se ascunde in pielea supereroului. Multi (din cate am auzit si citit) au fost dezamagiti de film. Se asteptau poate la un alt Avengers, Iron Man sau Thor, la un film cu momente comice si batai peste batai. Da, au fost batai, dar filmul a surprins anumite momente pe care vechiul Superman nu ne-a lasat sa le vedem. Am privit putin prin ochii eroului, prin ochii lui de copil, de adolescent si, mai tarziu, de barbat – erou in devenire.

Nu imi dau seama daca Henry Cavill a fost alegerea cea mai buna pentru a-l interpreta pe acest erou al copilariei noastre, marele si minunatul (barbat in colanti) Superman. Desi Christopher Reeve nu va putea fi inlocuit vreodata ca si Superman, Henry Cavill vine sa il duca pe Superman pe alte culmi. Daca sunt clevetitori printre voi, luati aminte ca acum Superman stie sa isi puna chilotii pe sub costum, pam-pam! Si, ca sa fac o mica paranteza, Cavill imi place tare mult inca de cand am vazut The Tudors. Are aer de erou.

Desi filmul a fost plin de emotii, romantismul a lipsit cu desavarsire. Da, protagonistii s-au pupat, dar parca a fost o apropiere fortata. Amy Adams si-a jucat rolul foarte bine, m-a convins ca poate fi Lois Lane (am fost sceptica in aceasta privinta), insa nu a fost lasata sa se desfasoare. Eu as mai fi pus cateva pasaje in scenariu, dar na, poate ca se pastreaza romantismul pentru Superman 2.

Si, ca sa nu mai lungesc vorba, recomand acest film. Este grandios pe alocuri, dar si emotionant. Si daca ideea de Superman resurscitat nu va atrage foarte tare, atunci luati in considerare distributia: Henry Cavill, Amy Adams, Russell Crowe si Kevin Costner – da, chiar el, minunatul Costner de care imi era tare dor. Pacat ca a avut un rol atat de scurt.

Multi dintre voi ati vazut filmul. Chiar sunt curioasa ce parere aveti, ce impresii v-a lasat… Superman vechi sau Superman nou?

Man of Steel (2013)

The post Omul care aduce speranta first appeared on Andreea Ban.

Miezul noptii. Lumini portocalii zambesc de dincolo de geam. Cred ca zambesc. Asa par in lumina noptii. Peste o ora voi fi probabil in alta lume. Lumea mea cea ametita, fara sfarsit, fara inceput, dar plina de culoare si dorinta. Plina de speranta.

Imi place noaptea. Imi place la nebunie momentul asta dinainte de somn. Momentul in care nimic nu mai conteaza, nici oboseala de peste zi, nici dimineata care se apropie cu fiecare minut. Nu conteaza nimic. E senzatia acea de dulce-sarat, ciocolata si alune, care ma face sa stau treaza, sa traiesc fiecare clipa, sa zambesc in noapte dorintelor care se vor implini. Le cant in gand, le descant ca pe sfinte rugaciuni si le cer sa se ridice in noapte catre stelele mii.

De dimineata voi arunca ceasul si-mi voi spune cuvinte de „lauda”, dar acum, acum nimic nu conteaza. Inchid ochii si simt lumina stelelor cum ma invaluie. Si imbratisarea noptii… atat de calda, atat de senina, de luminoasa. E lumina aceea pe care nici soarele nu ti-o poate da, e lumina pe are o gasesti in carti, o gasesti in privirea celui iubit, o gasesti cand incetezi sa mai cauti. Imi numar visele si le asez unul cate unul pe margine de pat. As vrea sa stea acolo, sa ma lase sa dorm. As vrea sa vina la mine si sa nu ma mai trezesc. As vrea sa nu mai pleci, sa nu mai plec. As vrea sa fiu cu tine mereu caci noptile fara tine mi-s vise goale. Vise in care alerg dupa fantasme.

Ganduri despre nimic ma incearca iar si iar. Ciocolata si alune. Alune sarate ca valurile marii. Cerul inalt si nisipul fin. Eu si dorintele mele. Tu si visele tale. Suntem zambete, suntem stele, lumanari ce licare in noapte. Soptesc dorintele noastre catre cerul inalt, catre soarele noptii. Noapte buna.

The post Ganduri despre stele si dorinte first appeared on Andreea Ban.

Ascult, da, o alta melodie. Am auzit-o de nenumarate ori, insa acum a venit cu o alta senzatie… Love is darkness in cel mai minunat mod posibil. Iubirea te ridica si te darama, te face una cu pamantul cand te astepti mai putin. Iubirea iti da aripi. O cauti in fiecare zi… Te darama cand o pierzi pentru ca stii ca nu ai avut-o, te ridica atunci cand ai impresia ca ai prins-o de o aripa pentru ca stii ca e posibil ca ea sa fie, sa ramana.

Se intampla sa caut raspunsuri in muzica sau poate sa-mi asez gandurile intr-o ordine anume in timp ce ascult o melodie sau alta. Nu melodia ofera raspunsurile, ar fi fost prea frumos, prea simplu, dar acea melodia capata semnificatii aparte atunci cand pe notele ei gasesti in tine inspiratia si raspunsurile cautate.

Sander van Doorn feat Carol Lee – Love Is Darkness

The post Love is darkness… first appeared on Andreea Ban.

Si este un nou inceput. Entuziasmul fetei arunca in aer cenusiul. Face dintr-un stol sinistru de ciori o inima care aduce cu speranta. Sunt doua fete ale aceleiasi monede, pana si fata pare a fi pana la urma o iluzie. Cate povesti se pot ascunde in spatele unei singure imagini…

The post Exercitiu de imaginatie: inima de ploaie first appeared on Andreea Ban.

All of us have a thousand wishes. To be thinner, to be bigger, have more money, have a cool car, a day off, a new phone, to date the person of your dreams. A cancer patient only has one wish, to beat cancer. I know that 97% of you won’t post this as your status, but my friends will be the 3% that do. In honor of someone who died, or is fighting cancer, or even had cancer, post this for at least one hour.

Am dat peste postul de mai sus pe Facebook si am simtit cum zambetul initial mi se transforma, dispare undeva in amintire… „In honor of someone who died” l-am preluat si eu.

Acum zece ani ma pregateam de majorat, imi invitasem colegii, familia la mine. Aveam acele emotii de dinaintea unui eveniment important, cu adevarat important. Atunci cred ca a fost prima data, si poate singura, cand am simtit varsta pe care o aveam. Cei 18 ani plini de promisiuni! Petrecerea a fost reusita, m-am simtit bine. Au fost alaturi de mine cei dragi, familia, prietenele cele mai bune, colegii. Ce altceva mi-as mai fi putut dori? Viata mi se asternea in fata lina, plina de visuri ce aveau sa se implineasca unul cate unul.

Nu m-am gandit atunci si nici in anii urmatori, ca poza pe care am facut-o cu verisoara mea avea sa fie si ultima. Poate au mai fost si altele, dar aceea e singura pe care am pastrat-o cu drag, acolo in punguta cu amintiri. O poza in care ea se ascundea dupa mine (pentru ca era mai plinuta) si zambea cu toata fata… Dupa cativa ani a avut o criza de „apendicita” in urma careia au depistat doctorii ca are cancer. Metastaza. A fost o lovitura oribila pentru toata lumea, un soc. Imaginati-va, apendicita, operatie, cancer, metastaza. Cat mai avea de trait? Luni, ani? Cum sa fi fost oare sa isi serbeze cei douazeci si ceva de ani stiind ca anii ii sunt numarati, nu puteau fi in niciun caz multi ca in urare.

Nu stiu de unde au avut parintii ei atata putere… imi aduc aminte ca au continuat sa creada in sansa de a se face bine, in gasirea unui tratament. Au luptat neincetat. Si ea… nu am vazut-o de foarte multe ori in anii aia. Dar cand o vedeam era mereu alta, schimbata. A slabit. Imi aduc aminte ca am fost la ea intr-un week-end si slabise enorm, avea parul scurt, tuns baieteste dar zambea, acelasi zambet sincer. Nu voi uita niciodata cum mi-a spus la un moment dat ce incantata e ca acum e slaba si se poate misca usor ca o floricica. Cu greu mi-am abtinut lacrimile.

Cu cateva saptamani inainte sa se stinga din viata a vrut sa ne vada pe noi, verisoarele ei. Atunci si-a luat ramas bun… Statea in pat si incerca sa zambeasca, desi durerea o macina si o tragea incet in intuneric. „Verisoarele mele frumoase” imi aduc aminte ca a spus… restul apare ca o ceata. O vedeam asa cum fusese candva, plina de viata si cu un viitor superb in fata…

Pe vremea cand parintii ei au construit casa, undeva in afara orasului, ea urma sa aiba apartamentul ei cu vederea spre apus. Nu era inca terminata cand m-a luat de mana sa imi arate cum ii vor fi serile… un apus rosiatic m-a vrajit pur si simplu. Urma sa aiba terasa, sa isi bea cafeaua acolo dimineata si seara sa citeasca o carte in lumina aia de basm. Apoi peste cativa ani avea sa isi ia licenta in turism si sa isi deschida o pensiune undeva la munte.

… unde s-au dus dorintele ei? Oare nu si-a dorit destul sa traiasca de viata i-a jucat asa o festa? Nu stiu. Nu voi afla niciodata. Stiu doar ca boala asta e necrutatoare. Loveste si darama cand te astepti mai putin. Fara mila, fara a privi inapoi. Nu conteaza varsta. Nu conteaza sperantele si dorintele, nu conteaza iubirea celor dragi si cat bine ai facut in viata sau urmeaza sa faci. Vine pe nesimtite si fura suflete nevinovate. Sabina s-a stins luand cu ea un milion de lacrimi. S-au transformat in ploaie. O ploaie trista. Ultimul drum i-a fost un suvoi de lacrimi aruncate de sus din cer…

Pentru ca acolo s-a dus.

Noi, restul, care suntem aici si povestim… ce dorinte avem?

The post Ce dorinte avem? first appeared on Andreea Ban.