Am citit astăzi câteva pagini din Arta conversației de Ileana Vulpescu. M-a cuprins un dor nebun de mare, dorul acela care te îmbie la visare, care îți chinuie simțurile. Stateam cu ochii închiși și vedeam copiii alergând pe plajă, valurile mici izbindu-se de mal și nisipul fin presărat cu scoici. Auzeam cântecul trist al pescărușilor împletit cu briza caldă. Am ieșit de la metrou și aerul strălucea. Nu, nu vedeam marea sau soarele. Stăteam în stradă și priveam în sus. Un praf strălucitor de zăpadă se așternea peste oraș. A îmbrăcat copacii în alb, cablurile din fața ferestrei sunt albe și ele. E poveste.

Ascult acum o melodie* cu iz de mare. O ascult iar și iar. Aș vrea ca vara să se întâmple mai repede. Printre vapoare. Poate că somnul îmi va aduce gustul de aer sărat și-mi va liniști dorul. Poate.

*Melodia asta este visul unei zile de vară.

Emmah Toris – Ne intamplam

The post Ne întâmplăm printre vapoare first appeared on Andreea Ban.

Mi-ati sarit unii dintre voi in cap ca, vai, de ce nu am spus nimic. Pai eu, dragilor si scumpilor, nu am indraznit a crede ca se intampla. Sincera sa fiu, atunci cand am primit propunerea, am crezut ca este o gluma. Am citit mailul de pe telefon, intr-o sambata. Am ras in sinea mea, „cineva se tine de glume”, mi-am spus. Si totusi, dupa un mic research, mi-am dat seama ca se intampla. Si mai departe e povestea…

Articolul a fost publicat in sectiunea Dragoste moderna, aici.

Il puteti citi mai jos, cei care nu l-ati citit inca. Nu va sfiiti sa lasati si cateva impresii! Le gasesc foarte utile. 😀

„Când iubirea este după colţ…

Agitaţie. Centrul Vechi este plin până la refuz. Străduţele oftează de atâtea suflete, de atâtea râsete şi paşi grăbiţi. Pare a promite o mie şi una de poveşti, de iubiri clandestine, întâlniri la apus de soare…

Aştept la intrarea pe Şelari. Îl aştept pe el, băiatul cu ochii rupţi din cerul senin de primăvară. Am pe faţă zâmbetul acela tâmp de femeie îndrăgostită. Ar putea pica luna de pe cer şi nu aş observa acest lucru. Ar fi, în ochii mei, o poezie scrisă de cer pentru pământ, nicidecum o calamitate. Da. Aşa mă simt, îndrăgostită. Nu există ieri, nu există azi, doar noi.

Doar că… noi nu existăm. Sunt doar eu care aştept, aştept cu răbdare… Am aşteptat mereu. Ce mai contează un minut, o oră? Timpul se scurge altfel atunci când ştii că, la capăt de drum, te vei topi într-un vis devenit realitate. Dar el nu vine. Primesc un mesaj, acel mesaj care aduce după el furtunile pământului: „Nu pot veni…“.

Lumea se stinge brusc. Mă uit la telefon cu o privire tâmpă. Mâna începe să-mi tremure şi devin un corp rigid. Entuziasmul mi s-a evaporat într-o clipă. Nu mai pot respira, nu-mi mai doresc să respir. Unde e luna aia care să pice pe mine?

Aş vrea să mă aşez acolo, în stradă, să mă fac una cu praful şi să fiu călcată în picioare de sutele de paşi care trec încolo şi-ncoace. Doar asta văd în jur, cumva în ceaţă, paşi grăbiţi ce se duc către nicăieri. Râsetele au devenit o gălăgie generală. Oamenii – o gloată încruntată, nervoasă. Timpul se scurge. Nu mă pot mişca.

O poveste. O iluzie

Mi-a spus cândva, la prima întâlnire, că ar vrea mai mult, dar, din păcate, nu va putea. Mi-a spus. Dar nu am auzit. Nu am ascultat. Vedeam doar un zâmbet şi ochii aceia. Nimic nu conta în afară de acea clipă. O sală de cinema, un oraş străin, un film prost – poate cel mai prost film văzut vreodată –, şi noi doi sărutându-ne în întuneric. O iubire ca nicio alta, o iubire modernă, liberă, fără lacrimi, fără responsabilităţi, fără resentimente. O iluzie.

„Nu mă voi îndrăgosti“, am spus. E ceea ce vreau. Pot pleca oricând şi totul va fi bine. Ne-am întâlnit apoi, iar şi iar, în acelaşi oraş. Ne luam cu noi doar zâmbetele şi imensa pasiune. O iubire mai mare nu credeam că poate exista. Aş fi vrut să strig lumii întregi că iată, el este al meu. Şi totuşi nu era.

Spunea că mă iubeşte, o spunea atât de frumos. Dar erau doar cuvinte aşezate pe pernă, cuvinte frumoase care m-au făcut să visez, m-au făcut să-mi doresc mai mult. Poate că, de această dată, aveam să mă las dusă de val, aveam să spun da iubirii, să mi-o asum cu toate bunele şi relele ei, să o trăiesc fără reţineri.

Trecutul se stinsese în umbra acestei descoperiri: fiecare avem rezervat ceva al nostru, fiecare îşi are iubirea pusă de-o parte. Umbra dezamăgirilor trecute se stinsese în lumina nou descoperită a iubirii. „Iată că l-am găsit“, mi-am spus. „Vom fi împreună. Îi voi spune da, în această seară îi voi spune că vreau să fim împreună…“.

Nu-mi venea a crede că, în seara aceea minunată de toamnă, aveam să ne vedem acolo, în inima oraşului, în oraşul nostru şi nu unul străin, pentru a ne pune pe tavă iubirea, sufletele, pentru a ne uni destinele în cel mai frumos dans de pe pământ. „Trebuie să-ţi spun ceva. Tot încerc să-ţi spun, dar se pare că nu am reuşit până acum să găsesc cuvintele potrivite. Hai să ne vedem…“ Da! Trebuie să ne vedem! Jubilam de fericire când am citit aceste cuvinte. Am plutit pe nori câteva zile şi iată că venise momentul. Dacă ar fi picat luna chiar în acea clipă, m-aş fi stins fericită. Luna, însă, a rămas agăţată de boltă şi a privit rece către mine, către iubirea mea ce avea să se facă praf şi pulbere.

Ploaie de toamnă

Sunt prinsă în nemişcare. Am crezut că doar în filme se poate opri timpul pentru o singură persoană. Iată-mă acum, mai mult moartă decât vie, încercând să conştientizez ceea ce mi se întâmplă. Cuvintele sunt simple, spun totul. Îmi desenează sfârşitul marii mele iubiri cu linii clare.

În jur e agitaţie. Paşii se îndreaptă grăbiţi către terase. Se deschid umbrelele. Străzile sunt pline de umbrele colorate, iar eu stau acolo, în mijlocul lor, singurul punct fix. Nu mă vede nimeni. Nu vreau să fiu văzută. Aproape că nici nu exist. Ce sens ar avea să mai exist? „Îmi pare rău. Nu pot veni, chiar nu pot, deşi am vrut, am încercat. Te iubesc enorm, dar nu mai putem continua. Ţi-am spus de la început că nu vom avea mai mult. Nu pot totuşi să-ţi fac asta. Meriţi mai mult, mult mai mult decât ţi-aş putea oferi vreodată. Şi iartă-mă că nu am avut puterea de a-ţi spune în faţă… Voi avea un copil. Soţia mea…“ Şi filmul s-a rupt. Copil? Soţie? Cum? În ce univers paralel am picat?

O picătură de ploaie îmi arde faţa. Sau e o lacrimă? Oamenii aleargă în jurul meu, fug de ploaie. Eu o vreau. Mă agăţ de ideea stupidă că ploaia îmi va spăla durerea, că-mi va şterge amintirile. Iubirea mea imensă a murit într-o toamnă târzie. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, cât am plâns… ştiu doar că ploaia a curăţat tot, străzile, gândurile, a luat cu sine orice fărâmă de speranţă că acolo, undeva, iubirea există.

Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…

Paşii mă duc adesea pe străduţele întortocheate ale Centrului Vechi. Şi când mă gândesc că acum nişte ani era Lipscani. Doar Lipscani. Nici nu-mi mai aduc aminte de străduţele acelea lăturalnice, era linişte. Erau doar case vechi, gropi şi pisici rătăcite…

Mă plimb aiurea. Îmi place să privesc oamenii, să le văd zâmbetele frumoase. Îmi imaginez lumea pe care ei o văd, ce îşi doresc, la ce visează. Străzile suspină de atâtea iubiri pierdute şi regăsite, atâtea amintiri…

Cândva mă plimbam visând la el, acel el care avea să-mi fie alături o viaţă, poate mai multe. Era atât de departe, dar ştiam că există. Ştiam că şi el mă caută pe străzile întortocheate ale vieţii. Ştiam că într-o zi ne vom întâlni la un colţ de stradă, ştiam că ne vom saluta stângaci şi vom porni pe străduţele acestea prăfuite şi agitate. Ştiam că ne vom opri într-un bar, la o bere, la o sută de beri, o sută de nopţi cu o mie de vise nevisate încă.

Am încetat să visez o perioadă. Au trecut ploi multe peste mine, peste gândurile mele rămase reci şi fără noimă. Dar, într-o zi, o nouă speranţă a răsărit. Firavă, e drept, dar era acolo. Mi-a promis că avea să mă vindece de trecut, de amintiri, de mine, cea care am fost. Şi speranţa asta mi-a spus că ar fi cazul să deschid o uşă…

Ne-am întâlnit la acel colţ de stradă. Ne ştiam de ani mulţi, însă nu schimbaserăm prea multe cuvinte. Salutul nu a fost stângaci, însă am pornit pe acele străduţe ale Centrului Vechi cu sufletul uşor şi zâmbetul senin. Am ştiut cumva că, după acel colţ, am găsit Paradisul. A fost aşa… ca-ntr-un joc, ca-ntr-o carte citită în altă viaţă, de parcă viaţa m-ar fi anunţat prin minunata carte a lui Llosa că există, undeva, un Paradis numai al meu. L-am găsit în Centrul Vechi.

Am păşit uşor pe strada care m-a aşteptat acum o mie sau două de ani. Cine mai numără?… Am simţit sub talpă piatra pe care mi s-a scurs viaţa, pe care am murit într-o zi cu ploaie, într-o toamnă cenuşie. Niciun fior nu m-a trecut, niciun gând sau umbră de nostalgie. Am călcat trecutul în picioare şi m-am îndreptat cu încredere către ce va fi. Habar nu aveam cine era cel de lângă mine. Era un el care a apărut de nicăieri, un el cu un trecut al lui şi un zâmbet absolut încântător. Cum de nu-l văzusem înainte? Fusesem prea prinsă în cenuşiul gândurilor mele pentru a putea lăsa pe cineva să se apropie. Sau poate că aveam nevoie de timp şi, îndată ce m-am vindecat, am deschis uşa… iar el era acolo.

Nu i-am spus atunci şi nu o ştie nici acum că el, băiatul cu ochii de culoarea vântului şi a ploii de vară, este Paradisul meu de după colţ. Este cel care mi-a adus aminte că viaţa merge înainte, că după orice zi cu ploaie vine una cu soare, că o îmbrăţişare poate face cât o mie de cuvinte, că uneori tăcerea e mai plină de înţeles decât toate explicaţiile din lume. M-am îndrăgostit de el aşa cum nu credeam că voi mai putea fi vreodată. Este cel pe care îl iubesc până la cerul cu toate stelele lui şi înapoi. Îl privesc şi simt cum îmi tresare inima. Am petrecut împreună primele patru anotimpuri şi altele apoi. Este lângă mine, îşi citeşte cartea. Uneori zâmbeşte, alteori se încruntă. Trăieşte o poveste aşa cum eu trăiesc povestea noastră. A început în altă viaţă, pe când nici nu visam că va fi. O port în suflet, în privire, o port şi aş vrea ca ea să rămână mereu.

Nu îndrăznesc să o consider a fi pentru totdeauna. Departe de mine gândul acesta. Am învăţat că „totdeauna“ ne aruncă într-o mare prăpastie. Îl prefer pe „astăzi“, pe „mâine“, pe „anul viitor“, dar nu pe „totdeauna“. Sună ca o sentinţă. Iubirea mea este astăzi, este ceea ce alţii ar numi o „dragoste modernă“. Eu aş spune mai degrabă că este ca într-o carte. Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…”

ILUSTRAŢIE: PHOTOLAND CORBIS
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a ziarului „Weekend Adevărul“ – 26-28 iulie

The post Când iubirea este după colţ… first appeared on Andreea Ban.

Mă trezesc din vis visându-te…
Te chem, te văd, te simt, te am.
Ești visul cel dintâi visat,
Iubirea de pe urmă.

Închid ochii și mă cufund în noapte…

Te caut. Te caut sub cerul liber,
Te caut printre stele, printre vise.
Te caut și nu te aflu decât târziu…

Andres

*un gand neterminat, un vis nevisat.

The post Închipuire first appeared on Andreea Ban.

Şi mă trezesc adesea cu gândul c-am visat,
Îmi caut visul şi te găsesc pe tine…
Lume frumoasă desenată cu ploaie,
Desenată cu atingere de fulgi de nea
Şi dorinţe împlinite.
Ne-am plăsmuit lumea noastră în nopţi
Cu luna şi cu stele de cristal.
Soarele îţi sunt şi cerul meu vei fi mereu.

Într-o seară am desenat lumea
Şi lumea e a noastră.
Am desenat-o în cuvinte simple
Şi am transformat-o în poveste.

Andres

The post Am desenat lumea… first appeared on Andreea Ban.

Şi nimic nu mai contează
Afară de ploaia care cade,
Ploaia care plânge în neştire
Amintiri de ieri,
Vise de mâine.

Cade încet şi rece dintr-un cer
Greu de atâta cenuşiu,
O ploaie desenată parcă
Pentru ochii mei.
Se scurge pe geamul uşor crăpat
Şi alunecă spre mine…
O privesc cu privirea rătăcită.
Se ridică în valuri de furie,
Mă învăluie ca o furtună
Şi frunze de toamnă îmi zgârie
Obrajii, picături de apă
Îmi lovesc pleoapele
Şi buzele…
E furtună. Mi-e frig.
Un ţipăt mut încearcă să
Se strecoare afară,
Dar furtuna mă îneacă.

Tresar din visul care mi-e
Coşmar şi furtuna se retrage
Într-o ploaie liniştită de vară.
Ochii îmi rămân pironiţi în tavan…
Mi-e teamă să-i închid.
Mi-e teamă de furtuna care mă pândeşte
Şi tu nu eşti alături…

Andres 

Foto

The post Furtuna de ganduri first appeared on Andreea Ban.

Cenusiul isi pica tristetea de undeva de sus si norii ne amesteca gandurile si dorintele intr-un cosmar prelung. Orasul e o fotografie alb-negru, imaginea unui cimitir de vise, de iubiri. Incerc sa vad primavara undeva, intr-un colt de piata, pe taraba unei tiganci, in ghioceii rupti cu lacomie de prin paduri. Dar nu, verdele e departe. Primavara e inca inghetata intr-o toamna tarzie.

The post Mi-e dor de soare! first appeared on Andreea Ban.

Ma trezesc din somn in linistea noptii. Cuvintele lui plutesc in camera. Parca au fost aievea. Cuvintele lui sunt dorintele mele nerostite. As vrea… uneori as vrea sa fiu fericita. Nu ma gandesc mereu la asta pentru ca de obicei sunt. Dar se intampla sa-mi apara ingerul acela frumos, ingerul din vis, si imi dau seama ca vreau mai mult. Si e acolo, daca as intinde mana cred ca as reusi sa…

Iubirea. Ii zambesc. O strang la piept. Nu ma vrea. Azi nu ma vrea, tocmai azi cand o doresc atat. Imi doresc cel mai banal lucru de pe pamant. Sa ii pot spune ce simt. Dar dorinta mi se topeste in noapte si iubirea mea se duce naibii. Se face scrum. Imi fumez tigara si privesc trandafirul cum moare inca putin. I-a pierit culoarea si mie iubirea. Fumul se duce, pluteste deasupra strazii ca o chemare. Nici macar Gabriel nu se mai vede. Poate va veni in vis, macar el, caci tu ai uitat drumul. Poate ca…

My Angel Gabriel – Lamb

The post My angel Gabriel first appeared on Andreea Ban.

În nopţi ca asta, cu lună, te poţi îndrăgosti, poţi visa mai mult, mai frumos… poţi să bei un ceai şi să asculţi muzica stelelor şi a gândurilor tale. În nopţi ca asta îţi poţi lăsa imaginaţia să plece, să danseze, să cânte, să cheme.

Pentru nopţi ca asta merită să aştepţi vieţi întregi şi zile fără număr, să înşiri orele pe firul subţire al timpului. Oricât de goale ar fi, nopţile cu lună prind viaţa din poveştile norilor ce nu îndrăznesc să treacă. Doar ceaţa se aşterne ca o pânză şi totul e mister.

În nopţi ca asta se ridică la cer mii de şoapte şi dorinţe, îmbrăţişăm năluci şi iubim fără suflare. Îţi îngheaţă simţurile, dar nu te poţi opri să o priveşti. Doar ea îţi poate citi dorinţele abia rostite, doar ea poate auzi acel „te iubesc” pe care l-ai trimis în zbor…

Andres

*Scrisa cu gandul departe, in noapte, printre stele.

The post In nopti ca asta… first appeared on Andreea Ban.

Mă opresc şi încerc să-mi acopar mâinile,
Însă mă descopăr goală în pustiul rece.
Mă îmbrac din amintiri şi îmbrăţişarea ta
Mă încălzeşte pentru o clipă.
Covorul de zapadă devine oglindă lichidă,
Mă privesc în el şi te văd pe tine
Cum îmi zâmbeşti pe după ureche.
Am închis ochii. Ascult vântul şi marea.
Ascult vocea ta şi o mie de frunze în mişcare.
Mă înfăşor mai bine în braţele tale şi
Cămaşa albă îmi mângâie pielea.
Încă un pas, numai unul…

O pădure aurie îşi întinde crengile-n mişcare.
Le zâmbesc şi mă las purtată de susurul izvorului
Ce-mi alunecă uşor pe sub tălpi.
Cineva mă cheamă din adâncurile aurii, ca un ecou venit
De nicăieri, venit dintr-o altă lume.
Îmi spune să mă întorc, îmi spune să stau…
Încă un pas, numai unul…

Mâna începe să se scurgă, e nisipul din clepsidră.
Privesc nedumerită în jur, mă privesc prin ochii apei,
Dar sunt nisip. Şi totul îngheaţă în jur.
Ce va fi dincolo? Ce va fi cu noi?
Amintirea! Doar amintirea s-o mai păstrez o clipă!

Andres

*Scrisa candva, intr-o alta iarna, intr-o alta viata.

The post Inca un pas first appeared on Andreea Ban.

Sunt nopti in care adorm incercand sa alung orice gand, sa pasesc intr-un somn fara vise. Doar asa noaptea imi este neagra, este a mea si pare eterna… pentru cateva ore. Se intampla rar caci noptile mi-s bantuite de amintiri si ganduri ce nu-mi dau pace. Ma incanta minunatia mea de pat, insa in lipsa bratelor in care sa-mi asez obrazul aproapte adormit, ganduri agitate il umplu pana la refuz. Si visele sunt torte aprinse care-mi tin treze simturile pana in zori. Intr-un final ma cufund in somnul dulce si adanc, insa o noua zi ma cheama la ea brusc si fara mila.

Dupa astfel de nopti mi se intampla ca o amintire sau un gand sa nu-mi dea pace. Un cuvant se repeta la nesfarsit. Un obiect, un nume care se repeta obsedant pana imi ia respiratia. As vrea sa ma asez din nou in asternutul cald, sa ma pierd in somn. Lumea merge inainte si fara mine, de ce nu as lasa-o? Oboseala imi joaca feste, imi arata imagini care nu sunt, imagini distorsionate ale realului care mai devreme imi zambea. L-as lasa in pace si m-as opri o clipa, o viata pentru a fi doar cu mine. Dar este oare posibil? Cand putem fi doar cu noi, fara alte ganduri, alte idei si imagini care sa ne sacaie, sa ne scoata din sarite?

Ti se intampla sa ti se repete in minte o idee, sa te loveasca constant ca o picatura chinezeasca? O idee rezumata de un cuvant banal ce-si pierde sensul in timp ce se invarte in gol. Parca sunt in cadere libera si, la un moment dat, realizez acest lucru si ma opresc brusc. Golul isi pierde sensul, cuvantul se dezintegreaza si ma intreb ce naiba o fi insemnand. Senzatia cu care raman e groaznica. Parca e personificarea unei temeri de demult…

Si iar m-am pierdut in cuvinte… Incepusem sa scriu noaptea trecuta cand somnul imi dadea tarcoale. Alta era ideea, altceva intentionam sa desenez pe „hartie”. M-am asezat intr-un vis in care o domnisoara blonda imi era prietena buna. Ma intrebam de ce, caci in realitate e doar un zgomot de fond, o banda stricata care merge in gol. Subconstientul lucreaza pe cont propriu si se joaca cu mintea noastra. Ce-i mai place! Sau poate imi spune de cate ori are ocazia, ca e mai bine sa adorm imbratisand fara sfarsit decat sa ma pierd singura intre vise fara sens…

M-am trezit intr-o zi de sarbatoare. M-am trezit cand soarele isi revarsa iubirea peste lume si, in ciuda norilor care se preumbla pe cerul inalt, isi trimite lumina calda peste noi. La multi ani dragi flori de primavara, la multi dragilor, voi care va sarbatoriti numele astazi!

The post M-am trezit intr-o zi cu flori… first appeared on Andreea Ban.