time read
Mi-e dor de soare. Un dor imens, sufocant. Mi-e atat de dor incat simt cum ma sting incet cu fiecare zi ce trece. Farama de speranta cu care ma trezesc se stinge putin cate putin… de saptamani intregi. Pana cand?
Cenusiul isi pica tristetea de undeva de sus si norii ne amesteca gandurile si dorintele intr-un cosmar prelung. Orasul e o fotografie alb-negru, imaginea unui cimitir de vise, de iubiri. Incerc sa vad primavara undeva, intr-un colt de piata, pe taraba unei tiganci, in ghioceii rupti cu lacomie de prin paduri. Dar nu, verdele e departe. Primavara e inca inghetata intr-o toamna tarzie.
Visez la vara, la soarele ei cald si campiile verzi. Visez la paduri cu umbra deasa si iarba inalta, la cantec de pasari ratacite si la ganganii colorate. Visez la veverite ce privesc de prin frunzis si la copii aruncand cu pietre-n balta. Rasete cristaline. Susur de izvor ascuns. Zumzait de albine. O broasca oracaind de printre trestii. Visez la vara cu cerul ei senin si plin de stralucire. Visez la un maine aurit de raze calde…
2 Comments
Add Comment