Mă aude cineva?, întreabă ea în șoaptă. Este acolo vreo stea… Muzica se oprește și deschide ochii. Afară e liniște. Orașul doarme, iar ea îl privește cu invidie. Se întoarce în pat. Acesta o primește printre așternuturi întunecate. Ea alunecă în altă lume. Este o altă depresie pe care patul o va înghiți. Mâine alți ochi vor privi pe fereastră, alte buze vor șopti dorințe, altă depresie va fi înghițită.

Above & Beyond – Can’t Sleep

The post Depresii first appeared on Andreea Ban.

Ascult o melodie, iar si iar. Fluturi turcoaz isi flutura aripile dansand in spirale catre cer. Le simt aripile, le aud cum isi canta falfaitul lenes…

Crina – Butterflies

The post Adun fericiri marunte first appeared on Andreea Ban.

Cine vrea sa fie nemuritor? Eu, cu siguranta, nu. Gandul la o viata lunga, lungaaaa de tot, mi-ar da probabil o stare de lehamite, ceva de genul „lasa pe mai tarziu, ca e timp destul”. Zicalele precum „traieste clipa”, „nu lasa pe maine…” si-ar pierde sensul. As trai din cand in cand si, cea mai mare parte a timpului, as lasa pe mai tarziu… As face (in acest ritm incet) tot ce e de facut pe lumea asta, as calatori, as invata, as citi pana mi s-ar lua de atata nemurire. Si apoi? Ce as face cu restul zilelor? Poate ca ar veni sfarsitul lumii, o Apocalipsa mica si rece, poate ca s-ar aprinde un nou soare pe cer si s-ar deschide cai de comunicare cu alte lumi. Cat poate indura sufletul asta?

Ma gandesc ca atunci cand pierdem pe cineva drag, cand suntem parasiti sau ne loveste cine stie ce nenorocire – mai mare sau mai mica, suferim pana ce, o parte din noi, moare. Se stinge de tot. Stiti, ca atunci cand se stinge lumina. E bezna. Ne ridicam apoi si mergem mai departe. Ne stergem lacrimile, ne oblojim ranile si, sontac, sontac, pasim spre alte orizonturi. Durerea e de fiecare data imensa. Degeaba spunem ca in timp, cu experienta si greselile aduate in sertarul cu fotografii mucegaite, vom trece mai usor. Nu. E o mare minciuna. Vom trece, da, dar niciodata mai usor. Vom muri cate o moarte mica de fiecare data. Sufletul nostru va primi portia de riduri si isi va pierde cate o secunda de lumina. Asta pana intr-o zi cand se va stinge de tot.

Poate ca voi sunteti altfel. Poate ca voi sunteti mai puternici. Poate ca voi reusiti sa treceti mai usor peste deceptii. Dar cu toata puterea asta, ati vrea sa fiti nemuritori? Sa adunati in voi toate ridurile timpului?

Nu am pus problema singuratatii. Veti spune ca v-ar placea sa fiti nemuritori, dar cu cel drag alaturi. Idealul, da. Si totusi, ma uit in jurul meu si vad cupluri care nu se mai suporta dupa o viata lunga traita impreuna sau chiar dupa cativa ani. Se despart si o iau de la capat. Ati putea baga mana in foc ca cel de langa voi va va privi cu aceiasi ochi pentru toata nemurirea? Si ati putea voi sa il priviti asa? Prea multe semne de intrebare, stiu. Cum ma suport oare?

Ceea ce stiu cu siguranta e ca imi place sa traiesc acum. Poate ca maine lumea se va intoarce cu fundul in sus, poate ca va fi sfarsitul – am tot trait sfarsituri si uite ca inca schimbam impresii si asteptam altele -, poate ca voi vedea intrebarile de astazi ca pe niste ineptii si poate ca maine voi avea o cu totul alta parere. Astazi insa, am aceasta idee fixa. Nu suntem nemuritori. Avem o viata suficient de lunga incat sa traim tot ce se poate trai. Avem timp, dar un timp limitat. Si e limitat tocmai pentru ca sa constientizam ca acum e momentul sa facem orice ne trece prin cap, dar acel ceva care ne ajuta sa fim fericiti, sa zambim, sa ne simtim impliniti.

Imi spunea cineva ca suntem vesnici, ca sufletul nostru calatoreste, se transforma in diverse forme. Viata asta e doar o calatorie din sirul celor multe. Imi place sa cred ca asa este. Ceea ce ma intristeaza e ca nu vom putea lua in viata viitoare amintirile de acum. Asa cum acum nu avem amintirile din viata precedenta. Poate ca nu avem nevoie. Desenez cu ochii mintii variante diverse ala vietii de mai incolo si nu imi pot imagina, sub nicio forma, faptul ca dincolo nu mai e nimic. Ca in momentul in care pasim din aceasta lume, vom inceta sa existam. Nu vad sensul. Chiar nu il vad.

Si cu asta cred ca mi-am asigurat portia de nemurire.

The post Cine vrea sa fie nemuritor? first appeared on Andreea Ban.

As vrea ca cineva sa fie langa mine acum. As vrea sa imi tina mana strans si sa-i simt privirea pe obraz. As vrea ca noaptea asta sa fie cu stele si luna sa straluceasca plina de pe bolta ei de sus. As vrea ca muzica orasului sa ma invite la dans si somnul sa ramana doar o amintire.

Visa si ea. Isi picta unghiile in rosu aprins si visa la serile de vara in care se plimba singura pe strazile pustii. Dar visa ca nu este singura. Visa ca cineva ii sta alaturi. Nu putea vedea chipul. Era doar o umbra a cuiva. Pensula stralucea pe unghia inelarului. Se misca incet, acoperind unghia sidefie intr-un strat de rosu. Rosu ca trandafirii, se gandi ea. Mereu trandafiri, mereu rosii. Si gandurile ii zburau de la o imagine la alta, de la o amintire la alta. Niciuna nu o facea sa zambeasca. Erau doar franturi, cioburi ale unui trecut fara sens. Dar au fost momente frumoase, ofta ea. Au fost, da, dar niciunul nu a ramas. Niciun moment nu s-a lungit pana in prezent. Au fost fericiri scurte, asa ca flashurile aparatului foto.

Te voi iubi mereu, i-a spus candva o umbra. Si ea a tremurat usor de emotie, de tristete. Nu avea sa stea. Nu avea sa o tina de mana, sa ii fie alaturi in anii ce urmau. Era doar un el. Un el care a facut-o sa inteleaga ca niciun el nu merita… Si ea l-a iubit. L-a iubit desi nu fusese niciodata iubita de el. El nu stia ce e iubirea. Isi priveste unghiile sclipitoare si rade in sinea ei. Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! Stii doar ca ai pierdut ceva ce nu vei mai avea niciodata. Stiu ca stii! Umbra s-a stins. A plecat privirea trista si s-a dus departe. Fata priveste aminirea umbrei pana se stinge si ea.

Nu te iubesc. Cuvintele au venit ca niste cutite. Le-a simtit litera cu litera pana in stomac si apoi urcand in vartejuri catre inima. Erau pompate catre toate articulatiile. Inima le-a primit si le-a trimis mai departe catre creier. S-au revarsat apoi pe obraji. Lacrimile curgeau in rauri si se inodau in barbie. Umbra celui care a rostit cuvintele s-a stins in noapte. Plangea, nu dupa el, ci dupa ce si-ar fi dorit sa fie, plangea dupa o imagine desenata de ea intr-un caiet. Din nou baiatul isi pierdea chipul. Ea a mai murit o data.

Dar, fata cu unghii rosii, adu-ti aminte de momentele in care te-ai ridicat si ai plecat. Adu-ti aminte ca si tu ai luat inimi cu tine si te-ai retras in umbra. M-am retras, da, dar m-am retras atunci cand stiam ca celalalt va merge inainte cu inima intreaga. Nu am luat inimi cu mine. L-am lasat sa caute altceva, sa imbratiseze alte sperante. Si la ce ti-a folosit? Ai fost mai fericita? Cel putin nu am amagit pe nimeni…

De unde avem oare atata putere? Ne avantam in relatii cu capul inainte. Inchidem ochii si ne lasam barcile duse de vant. Stiu ele, valurile, unde sa ne duca. Si ajungem pe o insula sau pe alta pentru a pleca mai departe. Obosim iar si iar. Dar nu renuntam. Mai devreme sau mai tarziu o luam de la capat. Cautam cu privirea tarmul ala minunat, asteptam sa ne apara in fata plaja cu nisip auriu, nisip fin, nisip fierbinte. De unde avem atata rabdare sa o luam de la capat, sa pornim pe marea de vise si sperante, de multe ori, desarte?

Ti s-au inecat corabiile? Sa stii ca noaptea nu le va aduce la suprafata, nici vinul ala alb si nici unghiile tale colorate. Te vei ridica din nou. Asa faci mereu. Te vei ridica si vei ancora la un alt tarm, pana cand, intr-o zi, vei gasi un loc unde sa stai, locul care te va iubi cu toate gandurile tale, cu toate nebuniile si visele tale. Te va iubi asa cum esti.

Cuvinte! Daca ar fi atat de simplu sa imi ridic moralul… Daca ar fi atat de simplu sa privim cu speranta in ochi catre departe, poate ca am fi cu totii mai fericiti. Dar nu, suntem facuti sa visam  mult, sa speram pe alocuri, sa fim indecisi, sa cautam raspunsuri, sa evitam intrebari, sa aruncam cuvinte, sa imbratisam repede, sa ne ascundem, sa nu stim sa iubim fara limite. Da, suntem limitati de propriile porniri, de gandurile noastre gri si mici.

Atunci fata draga, zambeste. Deseneaza cele mai frumoase cuvinte si trimitele in lume. Lasa simplitatea la o parte si imbratiseaza complicatul. Cu cat este mai complicat acum, cu atat bucuria va fi mai mare. Zic si eu, gandul tau. Transforma-ma in cuvant si trimite-ma mai departe. As vrea sa zambeasca si altii. As vrea…

Cineva este langa mine acum. Este aici, doar ca nu stie. Pacat. Ar fi fericit. Poate va afla. Ar trebui, altfel pierde timp si timpul e fericire!

PS. O melodie de ascultat pe repeat. O ascult iar si iar. Cand imi pica gandul ala cenusiu, ii dau sa asculte putin P.O.H.U.I si gata! Zambeste!

Carla’s Dreams feat. INNA – P.O.H.U.I

The post Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! first appeared on Andreea Ban.

Corina feat. Pacha Man – Pernele moi

The post Vise promise in doi first appeared on Andreea Ban.

As vrea sa pot opri timpul in loc. Sa stea un anotimp sau doua. Sa ma lase sa traiesc, sa respir, sa ma bucur de clipa. As vrea sa raman in starea aceea de somn, starea in care gandurile se opresc din fuga lor haotica. As vrea… Dar nu, am un moment, o zi. In rest, gandurile sunt intr-o fuga dupa ceva. Oare merita atata alergatura, oboseala, stres?

Am terminat de recitit aseara o poveste de demult. O poveste scrisa la intamplare, asa cum a venit, dar in care am strans amintiri si am desenat destine. Poate ca, scrisa cu mintea de acum, povestea ar arata cu totul altfel. Citind acum cuvintele de atunci, imi dau seama ca nu as putea schimba nimic. E perfecta cu toate lipsurile ei, cu toata naivitatea de care da dovada. Dar faptul ca acele cuvinte si-au gasit locul in realitate ceva mai tarziu… m-a facut sa zambesc cum nu am mai facut-o de ceva timp. Minunile se intampla. Cu siguranta. Intr-o zi va voi impartasi povestea… o voi lasa sa plece iar in lume. Am luat totusi cateva cuvinte de acolo, intrebari, o stare pe care o incerc din cand in cand:

„Ce este, de fapt, dragostea? Ce este acest sentiment pe care-l căutam cu toţii? De ce trebuie să avem în suflet acest sentiment, pentru a putea aprecia viaţa la justa ei valoare? De ce trebuie ca iubirea să fie poarta noastră către frumuseţea vieţii? Şi de ce numai iubirea ne aduce liniştea de care avem nevoie?“

Un vânt uşor, cu miros de scoici şi apă sărată, îi trecu prin păr. Se opri din scris şi privi în depărtare. Era marea albastră, cu miile ei de secrete. Marea pe care o îmbrăţişa mereu cu aceeaşi infinită dragoste. Ar fi putut trăi o viaţă întreagă lângă ea, şi parcă tot n-ar fi fost destul. 

Da. Marea. Oricat de ger ar fi afara, oricare ar fi minusul din termometre, marea e speranta zilelor frumoase. Gandul la ea ma ajuta sa fac inca un pas. Si, cu fiecare pas, sunt mai aproape de soare. Ma regasesc azi intr-o stare de dor. Dar nu dorul a ceva ce a ar putea fi, mi-e dor de ceea ce este, mi-e dor de o privire, o imbratisare. Mi-e dor chiar daca au trecut doar cateva ore… E un sentiment frumos. E sentimentul acela care umple sufletul de o bucurie fara margini, o bucurie pe care ai vrea sa o strigi lumii intregi. Nu o strig. Imi lipseste doza de nebunie necesara, dar o scriu. Si o scriu.

O duminica frumoasa imi danseaza prin camera. O muzica lina si parfum de ganduri de mult visate. As vrea sa stea aici, la nesfarsit, sa fiu eu si duminica mea. Eu si iubirea mea.

Cand v-ati bucurat ultima oara de o zi, de o ora, de o clipa? Cand ati inchis ochii si ati trait momentul fara a va gandi la nimic altceva? Ar fi momentul…

The post Stare de duminica. Ganduri dintr-o alta viata first appeared on Andreea Ban.

Miezul noptii. Lumini portocalii zambesc de dincolo de geam. Cred ca zambesc. Asa par in lumina noptii. Peste o ora voi fi probabil in alta lume. Lumea mea cea ametita, fara sfarsit, fara inceput, dar plina de culoare si dorinta. Plina de speranta.

Imi place noaptea. Imi place la nebunie momentul asta dinainte de somn. Momentul in care nimic nu mai conteaza, nici oboseala de peste zi, nici dimineata care se apropie cu fiecare minut. Nu conteaza nimic. E senzatia acea de dulce-sarat, ciocolata si alune, care ma face sa stau treaza, sa traiesc fiecare clipa, sa zambesc in noapte dorintelor care se vor implini. Le cant in gand, le descant ca pe sfinte rugaciuni si le cer sa se ridice in noapte catre stelele mii.

De dimineata voi arunca ceasul si-mi voi spune cuvinte de „lauda”, dar acum, acum nimic nu conteaza. Inchid ochii si simt lumina stelelor cum ma invaluie. Si imbratisarea noptii… atat de calda, atat de senina, de luminoasa. E lumina aceea pe care nici soarele nu ti-o poate da, e lumina pe are o gasesti in carti, o gasesti in privirea celui iubit, o gasesti cand incetezi sa mai cauti. Imi numar visele si le asez unul cate unul pe margine de pat. As vrea sa stea acolo, sa ma lase sa dorm. As vrea sa vina la mine si sa nu ma mai trezesc. As vrea sa nu mai pleci, sa nu mai plec. As vrea sa fiu cu tine mereu caci noptile fara tine mi-s vise goale. Vise in care alerg dupa fantasme.

Ganduri despre nimic ma incearca iar si iar. Ciocolata si alune. Alune sarate ca valurile marii. Cerul inalt si nisipul fin. Eu si dorintele mele. Tu si visele tale. Suntem zambete, suntem stele, lumanari ce licare in noapte. Soptesc dorintele noastre catre cerul inalt, catre soarele noptii. Noapte buna.

The post Ganduri despre stele si dorinte first appeared on Andreea Ban.

Milioane de ganduri plutesc in aer, in fiecare zi, in fiecare clipa. Milioane de vise care se spulbera in lumina diminetii se transforma in dorintele de peste zi. Ma uitam in aceasta dimineata in jurul meu. Chipuri obosite, chipuri senine. Doamne imbracate bine, elegante pana-n dinti. Tinere senine si visatoare. Domni citind ziarul, e-readerul, butonand telefonul neobositi. Femei si barbati frumosi. Unii mai adormiti, altii incruntati, unii agitati sau nepasatori. O mare de oameni, un ocean de ganduri.

Am deschis cartea si in loc sa ma afund ca de obicei in lectura, m-am pierdut printre gandurile lor. Aveau privirile pierdute. Poate ca asa sunt si eu atunci cand nu citesc, pierduta in ganduri, undeva departe. Oare la ce se gandeau? Am inchis ochii si mi-am imaginat… cafea, masa de pranz, acte de semnat, mailuri de citit, lista de cumparaturi, salariul, factura la telefon, rochie pentru petrecere, pilula, gradinita, temele copilului, o noua dieta, sex, aparat foto, farmacie, riduri, coafor, service auto, covrigi, cercei, somn, cafea, bilete la film, loc liber pe scaun… Da, la asta ma gandesc si eu cand sunt pe peron, cand aud metroul ca se apropie de statie. Un loc liber, confortabil. Imi imaginez ca ma asez, ca imi pun geanta pe genunchi si ma pierd in poveste din nou. Nu e chiar placut statul in picioare cu o carte destul de voluminoasa in mana. Si urmatorul gand e… „multumesc pentru loc, acum sa vedem ce se mai intampla!” Puterea gandului pozitiv? Legea atractiei? Habar nu am. E ceva acolo, ceva care uneori functioneaza.

O clipa mi-a luat sa ma gandesc la gandurile altora, la marea de trairi care ne incearca pe toti. Si suntem atat de multi, inghesuiti in trenurile alea grabite si totusi atat de singuri. „Pardon”, „ma scuzati”, „luati loc?” – da, comunicam, dar suntem atat de departe unii de altii. Imi doresc uneori ca lumea sa fie altfel, sa fim cu totii o mare familie, numai zambete si imbratisari, sa fie chipuri senine si suflete deschise. Dar ma trezesc din dorinta asta fara sens. Cum am putea fi asa, cand noi habar nu avem sa fim alaturi de cei care ne cunosc, care ne iubesc? Uitam sau, pur si simplu, nu stim sa traim. Suntem mereu in cautarea a ceva mai mult, in cautarea lui maine cu himerele lui. Traim intr-o iluzie perpetuua, lasand prezentul sa se stinga trist. Si el urla la noi de undeva de dupa un colt de biblioteca, dintr-un sertar in care l-am uitat. Noi suntem cu gandurile la nimicuri care credem, speram, visam ca ne vor aduce marea fericire, implinirea de maine.

Inchid ochii si ganduri pentru maine isi fac loc spre mine. Dar, oare, gandurile pentru acum unde sunt? Ce vreau acum? Lucruri simple. Cele mai simple lucruri stiu sigur ca mi-ar aduce cea mai mare fericire. Un zambet, o imbratisare, un ce mai faci si un mi-e dor de tine ar fi perfecte. Iubire. Siguranta. Echilibru. Acesta este prezentul. Las pentru maine gandurile marete, materiale… acum as vrea sa imi regasesc zambetul si sa ma pierd in somn.

The post Un milion de ganduri… first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor, un dor teribil. Il simt cum ma sfasie incet, cum rupe bucati din mine si le arunca in vant. As vrea sa stiu ce e cu dorul asta, sa-i aflu cauza… doar asa l-as putea stinge. Dar e ascuns, vai cat de ascuns! Am crezut ca mi-e dor de soare, ca cerul albastru, inalt si stralucitor imi lipseste. Am crezut ca e vina ploii, ca ea mi-a furat lumina diminetilor si m-a inconjurat de dor. Dar nu. Astazi, soarele mi-a zambit din nou. Am zambit cerului si l-am privit in ochi. Am simtit cum dorul se catara din nou pe mine, cum imi patrunde in piele si imi taie respiratia. Este, cum sa iti explic, ca atunci cand primesti un pumn in stomac, o durere seaca ce te pune in genunchi si iti taie respiratia. Cu cat tragi aer in piept, cu atat simti ca ti se duce culoarea din obraji si imagini de peste viata incep sa ti se perinde prin fata ochilor.

Da, asa am simtit. Un dor groaznic. M-am oprit in drumul meu, m-am oprit o clipa cat o eternitate. Sunetul tocurilor mele si-au urmat drumul catre nu stiu unde. Le auzeam ecoul lovindu-se de copacii aproape ingalbeniti de toamna. Imi priveam umbra pasind leganat. Un oftat adanc mi-a iesit din piept. Incercam sa respir. Dorul imi strangea stomacul. Si s-a intors catre mine. Da. Umbra s-a intors. Am putut sa ii vad chipul. Mersul ala elegant si sfidator nu era al ei. Ea eram eu, avea chipul brazdat de lacrimi negre si ochii aia, m-am speriat! Vapai verzi si alta nu! Am inceput sa tremur, genunchii mi-erau parca de plastelina. M-am lasat usor pe banca neputand sa-mi dezlipesc ochii de la figura aceea fara viata. Si totusi buzele erau atat de reale, tremurau incet… poate de plans, poate sopteau ceva. Petale de catifea arse de soare. Sopteau ceva. Un nume, o dorinta, un vis…

Si ploaia a-nceput sa cada pe nesimtite. O priveam. Ma privea. Rochia mi s-a lipit de trup si am ramas lipita de banca. Ea ma privea. Verdele din privire s-a facut albastru si lacrimile au lasat dare negre pe rochia rosie. S-a topit printre picaturile mari si reci de ploaie, s-a stins intr-un parau sangeriu. Trotuarul era o rana deschisa. Mi-am descaltat pantofii si m-am ridicat. Primul pas a fost mai dificil, apoi am invatat sa merg din nou. Am invatat sa imi duc dorul printre vise. Mi-am colorat unghiile intr-un rubiniu ciudat. O amintire.

Mi-e dor si dorul asta ma doare. Imi vopsesc unghiile si parul, imi vopsesc gandurile cu impliniri inchipuite… poate voi pacali durerea asta surda, poate va adormi pentru a respira si eu o clipa. Saruta-ma inainte de a pleca, saruta-ma si ia-mi dorul cu tine. Ia-l cu tine sau ramai cu mine. Lasa-ma sa respir!

Stiu. Stiu ca te-am ametit. Te doare capul? Sa vezi cum imi sunt diminetile… as vrea sa-mi plang durerile de cap, sa se scurga toate. As vrea sa iubesc si atat. Sa iubesc pana la cer si inapoi. Dar visele, da, visele ma chinuie. Crezi ca ti-as mai fi scris? Nuu, iti scriu doar cand simt ca urmatorul gand ma va lasa fara suflu, cand simt cum dorul mai rupe o bucata din mine si o arunca in neant. Dar acum stii. Nu vei face nimic, desigur. Nu poti, nu vrei, nu stiu. Imi esti prieten, prietenul meu mut, de departe, de nicaieri. De-ai putea sa ma trezesti in toiul noptii sa imi spui ca-i doar un vis, un nenorocit de vis pe care nu il cer, dar vine, iar si iar…

Draga tu, oricine ai fi, nu astept raspuns pentru ca stiu ca nu va veni. Nu vreau nimic. Vroiam sa-ti pictez cateva cuvinte si a iesit asta. O simpla scrisoare catre tine. Ganduri despre nimic.

Cu drag,
nimeni care sa conteze

PS. Aculta melodia asta. Imi rascoleste dorul si cosmarul ce va sa vina…

Lana Del Rey – Summertime Sadness

The post Scrisoare catre tine first appeared on Andreea Ban.

Astazi nu iubesc, astazi nu lucrez. Astazi nu mi-e dor. Astazi nu sunt eu. Am obosit. Da, am obosit sa fiu eu. Am obosit sa-mi citesc cartile, sa-mi ascult muzicile, sa-mi port parul drept si unghiile colorate, sa fiu draguta, sa plec tarziu, sa ajung devreme. Am obosit sa zambesc, sa dorm, sa visez, sa sper. Am obosit sa imi doresc.

Sunt momente in care avem nevoie de schimbare ca de aer. Sunt momente in care am vrea sa fim in alta parte, sa nu mai fim noi, sa iesim din tipare. Am vrea sa evadam in alta lume. Momentele acelea in care orice figura pe care o intalnim in cale ni se pare ostila, orice zambet e trist si orice cuvant e urlet. Avem fiecare dintre noi momente de dezintegrare, clipe in care sunetul ne doare, timpul ne ucide incet si simtim cum pamantul ne fuge de sub picioare. Caldura ne arde, ploaia ne ingheata, se strecoara in noi ca plumbul bacovian… incet si fara mila.

Daca ieri zambeam si imbratisam cerul cu privirea, daca ieri simteam ca lumea e a mea si i-as fi declarat sus si tare ca o iubesc pana la nori si inapoi, astazi nu o vreau, astazi nu vreau nimic. Astazi m-am incruntat odata cu primele picaturi de ploaie si mi-am ars dorintele la lumina lumanarilor. Si lumanarile si-au plans lacrimile aurii in tacere topindu-mi rugile fara chef. Mi-am vazut dorintele arzand si scurgandu-se in neant. Azi nu sunt eu. Dorintele nu sunt ale mele. Iubirea? Ce e aia?

Ma invart in nestire intr-un dans nebun, al nimanui. Dansez in noaptea neagra dansul vrajitoarelor. Un foc mare incalzeste lumea si aprinde stelele. Dansez in jurul lui cu ochii stralucind a nebunie. Luna e si ea acolo, pitita dupa nori. Ii spun sa ramana ascunsa. Ma tulbura rotujimea ei, ma tulbura privirea ei plina. Nu o vreau. Nu azi. Nu acum. Azi nu. Si muzica isi canta neobosita cuvintele, le canta aruncand in mine cu amintiri fara sens, cosmaruri ce m-au trezit din somn facandu-ma sa ma intreb ce-i aievea si ce nu.

Azi nu. Azi nu iubesc. Nu visez. Nu dorm. Azi nu mi-e dor si nu vreau nimic. Asa ca-n melodie…

Grasu XXL feat. Guess Who – Azi NU

The post Maine facem cum zici tu… first appeared on Andreea Ban.