Cine vrea sa fie nemuritor?

nemuritorUneori privesc lumea de sus, de aici din nemurirea mea. Sunt centrul universului si in jurul meu se invarte soarele si danseaza stelele. Privesc timpul cum trece, oamenii cum alearga incolo si incoace. E o viermuiala continua. Ma linisteste. Dar ma linisteste doar atunci cand ma dau cu un pas in spate si privesc alb din locul meu retras. Imi place sa spun ca traiesc vesnic, ca eu sunt si voi fi mereu. Imi place sa imi imaginez cum timpul trece si eu raman in loc, raman nemiscata ca pietrele raului peste care trece apa si trec anotimpurile. Dar pana si ele se sting in timp… La fel se va intampla cu nemurirea mea imaginata, se va face fum intr-o zi cu nori.

Cine vrea sa fie nemuritor? Eu, cu siguranta, nu. Gandul la o viata lunga, lungaaaa de tot, mi-ar da probabil o stare de lehamite, ceva de genul „lasa pe mai tarziu, ca e timp destul”. Zicalele precum „traieste clipa”, „nu lasa pe maine…” si-ar pierde sensul. As trai din cand in cand si, cea mai mare parte a timpului, as lasa pe mai tarziu… As face (in acest ritm incet) tot ce e de facut pe lumea asta, as calatori, as invata, as citi pana mi s-ar lua de atata nemurire. Si apoi? Ce as face cu restul zilelor? Poate ca ar veni sfarsitul lumii, o Apocalipsa mica si rece, poate ca s-ar aprinde un nou soare pe cer si s-ar deschide cai de comunicare cu alte lumi. Cat poate indura sufletul asta?

Ma gandesc ca atunci cand pierdem pe cineva drag, cand suntem parasiti sau ne loveste cine stie ce nenorocire – mai mare sau mai mica, suferim pana ce, o parte din noi, moare. Se stinge de tot. Stiti, ca atunci cand se stinge lumina. E bezna. Ne ridicam apoi si mergem mai departe. Ne stergem lacrimile, ne oblojim ranile si, sontac, sontac, pasim spre alte orizonturi. Durerea e de fiecare data imensa. Degeaba spunem ca in timp, cu experienta si greselile aduate in sertarul cu fotografii mucegaite, vom trece mai usor. Nu. E o mare minciuna. Vom trece, da, dar niciodata mai usor. Vom muri cate o moarte mica de fiecare data. Sufletul nostru va primi portia de riduri si isi va pierde cate o secunda de lumina. Asta pana intr-o zi cand se va stinge de tot.

Poate ca voi sunteti altfel. Poate ca voi sunteti mai puternici. Poate ca voi reusiti sa treceti mai usor peste deceptii. Dar cu toata puterea asta, ati vrea sa fiti nemuritori? Sa adunati in voi toate ridurile timpului?

Nu am pus problema singuratatii. Veti spune ca v-ar placea sa fiti nemuritori, dar cu cel drag alaturi. Idealul, da. Si totusi, ma uit in jurul meu si vad cupluri care nu se mai suporta dupa o viata lunga traita impreuna sau chiar dupa cativa ani. Se despart si o iau de la capat. Ati putea baga mana in foc ca cel de langa voi va va privi cu aceiasi ochi pentru toata nemurirea? Si ati putea voi sa il priviti asa? Prea multe semne de intrebare, stiu. Cum ma suport oare?

Ceea ce stiu cu siguranta e ca imi place sa traiesc acum. Poate ca maine lumea se va intoarce cu fundul in sus, poate ca va fi sfarsitul – am tot trait sfarsituri si uite ca inca schimbam impresii si asteptam altele -, poate ca voi vedea intrebarile de astazi ca pe niste ineptii si poate ca maine voi avea o cu totul alta parere. Astazi insa, am aceasta idee fixa. Nu suntem nemuritori. Avem o viata suficient de lunga incat sa traim tot ce se poate trai. Avem timp, dar un timp limitat. Si e limitat tocmai pentru ca sa constientizam ca acum e momentul sa facem orice ne trece prin cap, dar acel ceva care ne ajuta sa fim fericiti, sa zambim, sa ne simtim impliniti.

Imi spunea cineva ca suntem vesnici, ca sufletul nostru calatoreste, se transforma in diverse forme. Viata asta e doar o calatorie din sirul celor multe. Imi place sa cred ca asa este. Ceea ce ma intristeaza e ca nu vom putea lua in viata viitoare amintirile de acum. Asa cum acum nu avem amintirile din viata precedenta. Poate ca nu avem nevoie. Desenez cu ochii mintii variante diverse ala vietii de mai incolo si nu imi pot imagina, sub nicio forma, faptul ca dincolo nu mai e nimic. Ca in momentul in care pasim din aceasta lume, vom inceta sa existam. Nu vad sensul. Chiar nu il vad.

Si cu asta cred ca mi-am asigurat portia de nemurire.

5 Comments

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.