A fost odată ca niciodată o fată care și-a dorit o vacanță lungă ca-n copilărie. La un moment dat, dorința i s-a împlinit cu vârf și îndesat, a primit o vacanță cât pentru mai mulți ani. Dar vacanța a venit într-un an special, așa că fata noastră își petrece zilele libere acasă. Veți spune că fata nu a avut noroc. Depinde, aș spune eu. Fata se află în fața celei mai frumoase vacanțe din viața ei, una plină de surprize, de nopți albe, de schimbat scutece, de gângureli și alte necunoscute. Nu cred că va avea timp să se gândească la clasicele plecări la mare, la munte sau peste hotare.

Ce vreau să spun, de fapt, e că anul acesta nu mi-a stat gândul la vreo plecare. Pe de-o parte am fost prea ocupată să fiu însărcinată, pe de altă parte am preferat să nu mă expun vreunui risc inutil. Știți voi, pandemie bla bla. Pot să înțeleg dorința celor mulți de a pleca departe, de a-și petrece concediile sub cerul liber, pe nisipul fierbinte sau cocoțați pe creste de munte. Alta fiind situația, gândurile mi-ar fi și mie la mare depărtare de casă. Nu voi intra în polemica legată de plajele pline, de Grecia, de riscurile asumate fără sens, ci vă voi povesti puțin despre mini-vacanța de anul trecut (despre care nu am reușit să scriu decât câteva cuvinte pe Instagram) pentru a atrage un pic atenția spre minunile pe care țara asta le are de oferit.

Când eram mică, prin școala generală, aveam impresia că locul unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației, e cel mai îndepărtat loc din lume. Să știți că așa este. Am ajuns în alte locuri din lume (pe alt continent chiar), pe calea aerului, da, într-un timp mult mai scurt. Dar, după ce intri în contact cu moroșenii, cu obiceiurile și mâncarea lor, după ce te lași învăluit de căldura cu care ești primit, oboseala acumulată pe drum se evaporă. (am scris aici)

Am ajuns în Maramureș în octombrie 2019. A fost un drum lung și obositor, e adevărat, dar în clipa în care am ajuns la locație – Pensiunea Covaciu (Vadu Izei) –,  ceva s-a schimbat. Eram în altă lume. Îmi scapă numele domnului care ne-a întâmpinat, dar a fost o plăcere să-l avem gazdă zilele acelea. Este genul de om care te cucerește cu poveștile locului, te face să regreți că ai atât de puține zile de stat (fie 2 zile, fie 2 săptămâni). Era trecut de ora 23 când am ajuns, dar ne-a așteptat cu masa pusă, cu ciorbă și sarmale, cu desert și horincă, totul ca la carte. Soția dumnealui s-a dovedit a fi o bucătăreasă de nota 20.

Am avut două zile de plimbări, de bifat pe repede înainte locuri pe care le văzusem în poze sau care ne-au fost recomandate. Eu am avut o singură dorință atunci, dat fiind timpul atât de scurt pe care-l aveam la dispoziție, să vizitez Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Îmi plac cimitirele de când mă știu. Poate pentru că obișnuiam să merg cu tataie la cimitirul de peste drum să facem curat la locul de veci, poate pentru că acel cimitir era ca un parc cu o alee superbă de castani, poate pentru că tataie inventa povești pentru numele de pe cruci… Da, cred că poveștile pe care le strânge cimitirul sunt cele care mă fascinează.

Dintre toate cimitirele, cel de la Săpânța e de departe cel mai deosebit pe care l-am văzut până acum. Se poate ca un loc trist să fie vesel? Se pare că da. Poveștile celor care “dorm” acolo, culorile care atrag privirile de departe, turiștii, cerul pe care l-am surprins asortat cu turcoazul bisericii, totul duce cu gândul la veselie. Dar, dacă stai și citești povești, realizezi că nu totul este roz, e doar felul optimist în care au ales unii să plece din viață sau să îi însoțească pe cei dragi. Dacă tataie nu s-ar fi mutat între timp în locul de veci, cred că s-ar fi amuzat să afle că sunt și alții care spun povești în cimitire. (am scris aici)

Am ajuns, iată, la capătul lumii, acela în care se agață harta-n cui. Am realizat încă o dată că înainte de a visa la călătorii peste mări și țări, ar trebui să privesc în interiorul țării. Sunt atâtea locuri minunate de care nu avem habar, atâtea locuri din care te întorci alt om. Am mai vizitat în acele zile Mânăstirea Bârsana, satul Breb, Mânăstirea Peri-Săpânța (aici am aflat că biserica mânăstirii este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având 78m înălțime) și alte locuri pe care le-am văzut și pozat fugitiv, din mașină. Cu tot acest hei-rup, am găsit răgazul să mă pierd în gânduri, în povești. Am realizat că niciun oraș din lume, niciun loc îmbrăcat în betoane și tehnologie nu-mi poate da sentimentul de bine pe care mi-l oferă natura. Veșnicia s-a născut la sat, spunea Lucian Blaga. Eu am regăsit-o în satul Breb, locul unde timpul pare să stea în loc, unde liniștea te învăluie și te îmbie la visare.

Mânăstirea Bârsana (click pe imagine pentru a mări)

Mânăstirea Peri

Satul Breb

La cazare, am avut parte nu numai de mâncare tradițională și povești, dar și ocazia de a proba ținute tradiționale. Am fost moroșence din cap și până-n glezne (încălțările noastre sport, dar asortate, nu se pun!), iar bucuria pe care am simțit-o atunci poate fi egalată doar de o altă vizită la pensiunea cu pricina, la familia care ne-a găzduit, oameni pe care i-am îndrăgit de la prima vedere.

Pensiunea Covaciu, Vadu Izei

Două zile sunt, cu siguranță, prea puține pentru a ajunge la capătul lumii și înapoi. Dar sunt amintiri de pus în ramă, amintiri care mă atrag spre acele locuri pentru că sunt atâtea de văzut.

Dacă ar fi să alegeți, unde ați pleca anul acesta? Ce locuri minunate din țară recomandați?

The post O vacanță lungă ca-n copilărie first appeared on Andreea Ban.

Am descoperit Madridul cu mulți ani în urmă, într-o carte. Mai mult decât a ajunge să văd orașul, mi-am dorit să descopăr cu ochii mei muzeul Prado. Despre el am citit în cartea Și dacă mâine va veni scrisă de Sidney Sheldon. Despre carte vă spun că este una dintre cele care au rămas cu mine de-a lungul anilor. Am citit-o când eram în liceu, am pierdut cartea (dată împrumut, nerecuperată), am regăsit-o și cumpărat-o cu extraodinara sumă de 4lei (pe Ocazii), am recitit-o în cele câteva zile petrecute în Madrid. Cu toți anii care au trecut peste mine, cu toate cărțile citite până acum, nu aveam așteptări de la cărțulia asta cu paginile îngălbenite, un chicklit (zic eu) din anii 80. Am fost surprinsă să retrăiesc bucuria lecturii de care îmi aminteam – am citit capitolul despre Prado chiar în ziua în care am vizitat muzeul. Sunt tare mândă că am putut plimba cartea cu mine în acea zi, mulțumindu-i că mi-a fost călăuză.

Museo del Prado

Am ajuns la Madrid într-o zi de sâmbătă, urma să-mi aniversez cele 37 de primăveri pe străzile orașului la care visam. Am plecat din București pe o vreme închisă, rece, și am ajuns într-un loc cu soare. La puțin timp după ce am aterizat, insigna Serial Readers mi-a căzut într-un canal. Era singura pe care o aveam la mine. Am privit-o lung câteva minute și am întrebat-o de ce nu a căzut cu fața în sus, doar nu era felie de pâine cu unt. Nu mi-a răspuns. Asta e, mi-am zis. Madrid, here I come! Nimic altceva nu mi-a perturbat mini-vacanța, niciun un nor, nicio coadă (erau cozi imense la muzee), nicio durere de nimic. Picioarele nu le-am mai simțit de la un punct încolo, așa ca, da, a fost bine.

Plaza de Neptuno, Madrid

Am stat la un hotel din apropierea muzeului Prado, astfel că ne-a fost ușor să ajungem… oriunde. Am luat pulsul orașului încă din prima zi, m-am îndrăgostit de Madrid din primele ore de mers pe jos, pe străduțe. Nu aveam nicio țintă, dar tot ce-mi vedeau ochii era fericire pură. Am dat peste o piață de cărți, un colț de rai care mă aștepta pe mine. Am studiat lungimea cozii de la Prado și am aflat cum poate fi fentată (se puteau cumpăra bilete de la o agenție din apropiere sau online), am căscat gura la o catedrală în așteptarea miresei. Pe cât de impunătoare era clădirea, pe atât de frumos era alaiul, rochii lungi, strălucitoare, oameni care se mișcau în reluare. Sau poate că mintea mea se mișca aiurea. Cert e că îmi venea să țopăi, sunt aici, sunt aici!

Am ajuns în Piața mare (Plaza Mayor) la un moment dat și am stat la masă până târziu. Urma să fie un concert în aer liber cu ocazia festivalului San Isidro (Fiestas de San Isidro). Am urmărit cum sute de oameni (poate mii – nu știu să apreziez) așteptau să intre. Nu îmbulzeală, nu gălăgie. Am redescoperit ardeii mici, verzi, trași la tigaie, cei pe care i-am savurat în Mallorca. Ce fructe de mare, ce paella, ce orice, ardeii ăia sunt de vis!

Museo del Prado

Și a venit duminică, ziua Prado. Am traversat strada pe la ora 11 am, am trecut pe lângă coada imensă de la bilete și am pătruns în interiorul marelui, minunatului, fascinantului Prado. Am intrat fix ca un gură cască, habar nu aveam încotro să merg, m-am îndreptat spre locul unde mi-a mirosit a semne de carte. Le-am găsit, am luat notițe, apoi, hai. Și cu acest hai al meu, am ajuns pe o scară rulantă care nu ducea nicăieri, cel puțin, nu spre sălile unde trebuia să ajungem. Ne-am rătăcit în Prado, am zis. Da, m-am rătăcit un pic în Prado, ce fericire! Mai departe nu știu exact dacă e chiar ce am trăit sau doar fabulațiile creierului meu. Aveam o hartă a sălilor în care erau expuși pictorii, unii pe care îi știam și îmi doream să le văd picturile cu ochii mei, alții de care doar auzisem și pe care voiam să îi „cunosc”, și mai era Goya, pictorul al cărui tablou urma să fie furat de Tracy, personajul din cartea de care vă spuneam mai sus. Bine, tabloul acesta nu pare să existe, l-am întrebat pe Google, am săpat pe situri dedicate lui Goya, nimic. Cuvintele din carte mă vor bântui mereu: „Și iată, lângă Sabatul Vrăjitoarelor îți lua ochii Puerto.” Am găsit Sabatul Vrăjitoarelor, dar nici urmă de Puerto. Odată ce l-am descoperit pe Goya, am plutit prin restul sălilor. Îmi venea să plâng de fericire: Greco, Tiziano, Caravaggio, Rubens, Mengs, Velazquez, Rembrand sunt doar câțiva dintre pictorii expuși la Prado. Unii mi-au plăcut până la lacrimi, alții mi-au displăcut total. Am admirat tablourile de departe, le-am admirat de aproape, am citit povești, am privit cu mare atenție tușele de culoare care au dat neștere rochiilor din satin și ochilor, și pielii, și firelor de păr. M-am simțit atât de mică în fața capodoperelor pe care le aveam în față, și atât de mare pentru că am ajuns să fiu acolo, în fața lor. Acum câte vieți am citit o carte din biblioteca părinților și am visat cu ochii deschiși la o sală în care un pictor bătrân copia un tablou și care urma să facă mișcarea care avea să lase Prado fără un tablou de Goya? Prado, cel mai bine păzit muzeu din lume.

Juan de Juanes, La Ultima Cena

Am reușit să fac câteva poze în muzeu, deși mi se spusese că nu e voie. Aveam telefonul în mână și, la un moment dat, m-a luat valul. Mâna mea s-a ridicat, am apăsat un buton, apoi m-am mișcat. Am mai apăsat o dată. Era liniște. Nu mai auzeam nimic, nu am auzit nici acel Senorita, no photos. Am simțit o mână pe umăr și atunci am realizat. I’m sorry, am zis. M-am simțit și proastă, și fericită, nu visam. Mâna doamnei care păzea sala în care eram m-a trezit la realitate. Am aruncat telefonul în geantă și am trăit fiecare moment petrecut acolo. Atunci am realizat că de când avem posibilitatea de a imortaliza totul, nu facem decât să imortalizăm. Nu trăim clipa, nu vedem decât ecranul. Mă bucur acum pentru șansa de a vedea totul, de a trăi experiența Prado tablou cu tablou.

Acestea sunt scările din interioul muzeului, cele care duceau la Comoara Delfiului (Treasure of the Dauphin). Mi-am permis să fac o poză (sau mai multe) cu cartea aceasta minunată, neprețuită. Ea mi-a prezentat Prado, eu i-am oferit un tur special în sălile acestui muzeu. La ieșirea din muzeu mi-a sărit în ochi hotelul Ritz, care era în renovare. Uite, am zis, acolo a stat Tracy, de acolo a plănuit totul! Cred că de asta sunt cărțile magice. Ne fac să trăim vieți la care nici nu am fi visat.

Plaza de Cibeles, Madrid

A doua jumătate a zilei am petrecut-o descoperind orașul vechi și orașul nou by bus. Autobuzele care fac turul orașului sunt peste tot. Le poți lua din orice stație de pe traseu, poți coborî când dorești, poți vedea punctele tursitice de la înălțime în doar câteva ore. Am ales să parcurgem ambele trasee unul după celălalt. Nu știu dacă a fost cea mai strălucită idee, dar am bifat rapid mare parte din Madrid. După miile de pași din Prado, oricum nu mai eram în stare să fac prea mulți pași prin oraș.

Toledo

Ziua de 13 mai, ziua mea, am petrecut-o în Toledo. Am luat un autocar din fața hotelului și am ajuns în Toledo pentru a petrece acolo jumătate de zi. Totul a fost pe fugă. Soare arzător, cetatea, uite asta, uite ailaltă, poze, opriri din loc în loc în care ghidul (o domnișoară tare simpatică) ne-a spus povești tare frumoase despre oraș. Am avut fix o oră la dispoziție în care ne-am plimbat de capul nostru. Toate străzile duc în centru, ne-a spus fata. Am ajuns pe străzi neumblate, am avut impresia că ne-am rătăcit, dar am învins. Am ajuns, desigur, în centru. Am prins autocarul și am revenit în Madrid. Mintea îmi stătea la Muzeul de Ceară. Atât și putem pleca acasă, am zis. Muzeul de ceară a fost cireașa de pe tort. Cine și-ar fi imaginat că-mi voi petrece cea de-a 37-a aniversare cu Leonardo di Caprio, Batman, Captain America, Einstein, Charlie Chaplin, MJ, Tom Cruise, Brad Pit, Freddy Krueger și chiar Barack Obama. Da, a fost o zi cu totul specială!

Madrid. A fost dragoste la prima vedere. Am iubit orașul dinainte de a-l cunoaște și acum îl iubesc și mai mult. Am fost întrebată dacă îmi place mai mult decât Barcelona. Ei bine, nu. Barcelona rămâne acolo, în fruntea tuturor – poate pentru că a fost primul oraș pe care l-am vizitat, dar Madrid a primit locul imediat următor. Aș reveni oricând în aceste orașe, am atâtea alte locuri de văzut. Nu de alta, dar nici bine nu am revenit din Madrid că mi-am adus aminte de recomandările primite. Nu am avut timp să vizitez prea multe, dar cele vizitate mi-au mers la inimă. A fost una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. 🙂

Vi se pare, poate, că povestea mea înclină mult spre Prado. Așa este. Prado a fost pentru mine o revelație. Am făcut pași mulți în trecut, în istorie, doar privind niște tablouri. Prezentul s-a evaporat în acele momente și am rămas doar eu și armatele din fața mea, regii și reginele, prințesele, bibliotecile, copiii, îngerașii bucălați și zeii înfometați. Am trăit sute de ani în acele ore. Și, când voi ajunge din nou în Madrid, voi vizita iar minunatul Prado. Îmi doresc să retrăiesc emoția simțită acolo.

Mai multe poze găsiți în albumul pe care l-am urcat pe FB, aici. Enjoy!

PS. Am revenit în București pe o vreme urâtă rău. Fusese furtună. Eu zâmbeam. Avea să iasă soarele și aici.

The post Madrid, orașul descoperit în pagini de carte first appeared on Andreea Ban.

Dar povestea nu începe aici, ci cu un panou al dorințelor. La finalul anului trecut, am urmat sfatul Patriciei (articolul aici) și mi-am lipit pe panou câteva dorințe pe care le doream împlinite anul acesta. New York nu era una dintre ele. Mi-am dorit însă ca anul acesta să mă trezesc mai devreme – cine mă cunoaște, știe că nu îmi iese neam. Poza pe care am lipit-o era cu o cană de cafea aburindă care avea ca fundal marele oraș. Nu am îndrăznit să visez tocmai acolo, voiam doar să mă trezesc la 7 în fiecare dimineață. Cineva acolo sus (sau poate aici jos) s-a gândit să mă surprindă și să mă trimită fix în poză. Timp de două săptămâni, zi de zi, m-am trezit dimineața devreme. Nu zic că eram eu aia plină de viață, dimpotrivă, eram zombi (mai și șchiopătam), dar un zombi cu pleată roz, cu un zâmbet mai mult pe interior, pentru că în exterior eram prea uimită, impresionată pentru a putea schița ceva. Zâmbeam la poze, se știe, așa că probabil nu vă puteți imagina ce față de om bătut aveam dimineața. Eu și dorințele mele!

Bun, panoul dorințelor, vestea că voi pleca la New York pentru un training de două săptămâni, aleargătură pentru pașaport, apoi pentru viză. Emoții. Întrebări. Emoții. Cuvinte de încurajare. Plec la New York. Voi vedea New Yorkul! Orașul lui Carrie – voi fi acolo! Emoții iar. Aș vrea să spun că acum râd de acele zile, dar aș minți. Emoțiile mi-au fost atât de mari, încât mi-am dorit la un moment dat să nu mai plec. Call me crazy, dar așa e. Și, pentru că dorințele se împlinesc, sau poate că Cineva a vrut să-mi dea o lecție, iată cum, în ziua în care am primit viza, am călcat într-o groapă și m-am ales cu o fractură mică, dar care m-a ținut la orizontală până în ziua în care mi-am luat zborul către State. Cum au fost acele zile? Oribile. Piciorul mi se umflase îngrozitor, a trecut prin toate culorile curcubeului și durea ca naiba. După prima săptămână deja mă apucase depresia, nu eram sigură că voi putea pleca. Am putut lucra de acasă și, cumva, mi-am ocupat mintea, dar durerile de picior, de spate, de toate alea, nu-mi dădeau pace. Mergem la New York, mi-a spus șefa mea, te iau cu cârje cu tot. O să fie bine. Nu vreau să încurc, mă smiorcăiam eu. Nu-i nimic, te ducem în Central Park, citești cât ne plimbăm noi. Cuvintele ei mi-au fost ca o mantră, m-am agățat de ele ca cocoșatul de gard. Să citesc în Central Park? Da. Asta pot face. Cu două zile înainte de a pleca, joi, făceam exerciții, reînvățam să merg pe două picioare. Duminică am renunțat la cârjă pentru a putea ține umbrela.

Duminică a fost ziua în care am ajuns în Central Park. Nu am fost lăsată să citesc pe o bancă, ci am mers și am mers, am mers cât nu mersesem în ultimele săptămâni. Inconștientă? Poate. Dar nu eram singură. Îmi venea să plâng de bucurie. Cuvintele “Mergem la New York” deveniseră “Suntem în New York”. Eram copleșită. M-am plimbat pe străzile Manhattanului cu umbrela în mână, schiopătând, și cu un zâmbet imens pe față. Nu îmi aduc aminte multe lucruri din acea zi, dar am pozele care mă ajută să refac traseul urmat.

Începând de luni, mi-am văzut dorința împlinită. M-am trezit înainte de ora 7 în fiecare zi. Nu voi intra în detaliile legate de muncă, dar vă pot spune că a fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit. Am lucrat într-un cu totul alt mediu, altă cultură, alt fel de oameni. Dacă am avut frustrări în ceea ce privește limba (și, da, am avut!), în acele săptămâni am reușit să scap de ele. Nu știu de ce, și probabil vi se întâmplă și unora dintre voi, avem această dorință de a vorbi fluent o limbă în condițiile în care nu avem ocazia să o exersăm zi de zi sau măcar din timp în timp. Suntem mai închiși în noi, avem impresia că ei sunt mai buni, mai nu știu cum. Fiind pusă în fața faptului, adică în situația de a vorbi cu colegii americani, am reușit să ies borcanul în care mă închisesem singură. Nu, nu am venit din state visând engleza, tot cu bâlbe o vorbesc, nu îmi găsesc cuvintele pentru că de gândit, gândesc în limba mea. Dar sunt mai relaxată, mult mai relaxată decât eram acum un an și, în mare parte, se datorează cuiva care îmi amintește din timp în timp să răspund la mailuri în engleză. În plus, dacă greșești ceva, un cuvânt, un verb, orice, nu e nimeni care să-ți dea notă mică, poate, cel mult, să te corecteze (am zis mulțumesc pentru asta).

Să revenim la New York. Pentru că am avut cazarea în Long Island, nu am avut parte de marele oraș zi de zi. Au fost, de fapt, doar două zile în care am străbătut Manhattanul. Dar ai atâtea poze, mi-au spus prietenii. Nu aveți idee câte poze pot face dacă am bateria la mine (și spațiu pe telefon, desigur). Mii. Dacă în prima zi de vizitat Manhattan am avut parte de ploaie cât cuprinde, în următoarea vremea a fost de partea noastră. Am avut cer senin și faptul că eram acolo, pe picioarele mele – nu mai aveam nevoie de cârjă de câteva zile deja – era tot ce mi-aș fi putut dori. Restul, obiectivele pe care le-am vizitat au fost bonus după bonus după bonus. M-am bucurat de fiecare metru pătrat de oraș vizitat și, desigur, pozat. Barnes and Noble din care nu aș mai fi plecat, Central Park, Times Square, croaziera Circle Line cu toate podurile din jurul insulei, doamna Statuia Libertății, minunatul muzical de pe Broadway, plimbarea la pas pe multele Avenue, prin magazine…

Filmele și cărțile nu mai sunt ce-au fost. Acum le văd pe toate cu alți ochi. Am fost acolo, strigă fata care a țopăit pentru prima dată pe scările rulante care urcau ușor către Big Apple. Am fost acolo, zice ea când vede un film sau citește o carte în care acțiunea se petrece în New York. Nu visez, nu? Și prietenul imaginar râde.

Tot ce am scris mai sus e rezultatul a două zile. Dincolo de nebunia din oraș, e liniștea din afara lui. Dintre toate cele pe care am avut ocazia să le vizitez sau să le văd din tren sau din mașină, mi-au rămas în suflet Hamptons, farul din Montauk, Port Jefferson și sutele, miile de case pe care le-aș fi pozat una câte una. Vă dau cuvântul meu că nu mi s-a întâmplat niciodată să pozez atâtea case câte am pozat în acele zile. Am mai vizitat orașe frumoase, am văzut case superbe, dar parcă nicăieri nu m-au impresionat precum cele văzute în New York. Știți casele acelea din filme, cele albe, cu peluză în față sau cu gărduleț mic, alb? Cele cu coloane la intrare sau cu garaj și coș de baschet alături? M-am îndrăgostit. Da, m-am îndrăgostit de case. Erau care mai de care mai cochete, mai primitoare. Parcă am pășit în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.

Cu siguranță, nu toate casele din New York sunt așa. Poate că și oamenii sunt diferiți în alte locuri – am tot auzit povești cu și despre americani nașpa, locuri urâte etc., dar cei pe care i-am întâlnit, cei cu care am interacționat au fost așa cum mi-am imaginat că vor fi. Frumoși, calzi, primitori. S-ar putea să fi selectat creierul meu ce i-a convenit, dar fiecare amintire pe care o am legată de acele zile petrecute peste ocean e luminoasă. E amintirea faptului că și cele mai îndrăznețe dorințe, rostite sau nerostite, se vor împlini.

Dacă ar fi să fac un bilanț al acestui an, nu știu dacă ar mai conta altceva în afara faptului că am fost în New York, pe străzile orașului din SATC, orașul lui Carrie și al prietenelor ei, că am citit pe o plajă din Hamptons și am văzut cu ochii mei hotelul la care a stat Kevin în Home Alone 2. Ziua în care m-am trezit în New York este una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit până acum, este locul unde aș reveni oricând pentru că sunt atâtea locuri pe care îmi doresc să le văd sau să le revăd. De asemenea, ziua în care m-am trezit în New York este cea în care am realizat că minunile sunt, de fapt, oamenii de lângă noi, cei cu care împarți bucuriile, cei pe care îi dorești aproape (dar vă despart continente), cei care sunt aproape indiferent de distanța la care se află.

Sunt câteva luni de când am revenit din New York, dar nu am reușit, până acum, să-mi găsesc cuvintele pentu a vă povesti despre acele zile. Am impresia că orice aș scrie, oricât aș scrie, nimic nu poate reda emoțiile care m-au încercat. Am fost întrebată în repetate rânduri cum a fost, dacă aș vrea să trăiesc acolo. Cuvintele mi-au stat în gât așa cum pățesc când trebuie să vorbesc în engleză. A fost minunat, aș reveni, dar nu aș vrea să trăiesc acolo. E o senzație ciudată, de vreau și nu vreau. Prea multe plusuri, prea multe second thoughts.

Dacă ați citit până aici, vă mulțumesc tare mult. Un singur lucru aș vrea să rețineți: minuni se întâmplă și dorințe se împlinesc – să vă faceți un panou al dorințelor. It works!

The post Ziua în care m-am trezit în New York first appeared on Andreea Ban.

Prima zi în Italia a fost de neuitat. Napoli m-a șocat de-a dreptul. Drumul de la aeroport și până la hotel a fost un pic traumatizant. Șoferul, deși părea că știe ce face, era parcă venit dintr-un Fast and furious, cel mai furios. Ceilalți participanți la trafic la fel. Pietonii erau și ei printre mașini, organele de poliție se hlizeau, când era semaforul roșu nu oprea nimeni. După o cursă în care piciorul meu a pus frână din minut în minut, am ajuns la destinație și am zis Doamne ajută! Nu voi povesti foarte multe despre oraș, nu prea am ce. Singurul lucru bun la străzile acelea aglomerate și murdare a fost că nu puțeau. Nu am avut parte de farmecul napoletan, de puținele lucruri bune de care am auzit. Poate pentru că nu am fost în zona bună. Cu toate astea, la finalul plimbării din acea primă zi, am căutat un Sky Bar. Odată ce am pășit în hotel pentru a ajunge la acel local, parcă am pășit în altă lume. Am stat acolo mult după apus sperând că voi șterge din minte cele văzute peste zi. M-am agățat de imaginea Vezuviului pe care urma să-l vizităm în ziua următoare și parcă Napoli nu a mai fost atât de rău. Sau poate era doar Margarita savurată aproape de cer, pe marginea unei piscine colorate…

A doua zi am plecat imediat după micul dejun – a se nota că la ora 8 și puțin eram la masă, eu care cu greu mă trezesc la ora aia în general – spre Pompeii. Chiar și drumul până la metrou a fost obositor și enervant. Gălăgie, căldură, aglomerație, acestea sunt cuvintele care îmi vine în minte. După un drum de aproximativ jumătate de oră am ajuns în cu totul și cu totul altă lume. Ne-am luat bilete de la o agenție din apropierea stației de metrou (metrou ușor – am avut ocazia să și vedem una alta până la destinație) pentru a evita cozile kilometrice de la intrarea în Pompeii, orașul vechi. Și am intrat. Sub soarele dogoritor, am avut ocazia să intru în orașul pe care îl știam de la orele de istorie sau din filme, orașul acoperit de lavă cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Nu știu dacă la fiecare pas, dar am întrebat uimită de foarte multe ori: „Și cădirea asta a fost sub lavă? Toată? Aici stăteau ei? Aici au fost găsiți?” A fost o experiență copleșitoare. Cumva, filmul a prins viață și viața a bătut filmul și poveștile pe care le-am tot auzit. Nu am cuvinte să vă descriu cât de mult m-a impresionat această vizită, ce impact au avut asupra mea locuințele în care trăiau oamenii pe atunci, obiceiurile lor și, mai apoi, vederea acelor omuleți expuși, oameni surprinși de lavă și transformați în statui.

Pompeii este un orășel minunat. Nu știu dacă a fost căldura sau plimbarea printre ruine, dar m-am trezit spunând la un moment dat: Uite, Napoli nu e așa rău. Suntem în Pompeii, mi s-a zis. A. Da, așa e. Și am revenit cu picioarele pe pământ. Pe acel pământ care e în pericol de a fi înghițit din nou de lava vulcanului. Nu de alta, dar orașul nou e construit și mai aproape de vulcan. Sunt lucruri pe care nu le voi pricepe niciodată. În sfârșit.

În aceeași zi am ajuns și la Vezuviu. Ne-am luat bilete de la o altă agenție, un titicar (microbuz) avea să ne ducă până la poalele vulcanului și de acolo urma să ajungem pe picioarele noastre până sus. Dacă mi s-ar fi spus cât e de urcat, aș fi rămas frumușel la terasă, la o apă, la o bere. Cât poate fi, am zis eu încrezătoare. Hai că pot! Văzând și bătrânei care urcau sau coborau, mi-am făcut curaj și am pornit în călătoria vieții. Voi privi în interiorul vulcanului de care am citit în cărțile de istorie, mi-am spus, vulcanul care a nimicit un oraș întreg, vulcanul care e încă activ. Știți cum a fost? Horror. Mi-am dat duhul în repetate rânduri. Pe lângă faptul că nu aveam încălțări potrivite, genunchiul meu urla, inima îmi era în gât. Nu vă spun în ce hal am ajuns sus. Dar am ajuns. Vulcanul în sine nu e mare lucru, dar senzația aceea de a fi „up, up in the sky” e genială. Dacă aveți vreodată de gând să urcați pe Vezuviu, să aveți încălțări potrivie, poate și genunchiere dacă vă știți cu probleme, apă și un pic de condiție fizică. Coborârea, deși mult mai rapidă, a fost și ea solicitantă. Dar, de această dată, treceam pe lângă cei care urcau și-mi vedeam chipul chinuit. Așa am fost și eu, dar am învins. Puteți vedea această coborâre pe canalul meu de Youtube, aici.

Am revenit în Napoli ceva mai târziu. Farmecul din Pompeii s-a evaporat în momentul în care am pășit afară din gară. Am încercat, chiar am încercat să găsesc ceva care să-mi placă. Pizza, da. Pizza mi-a plăcut. Și mi-au mai plăcut câteva chestii: magazinul Disney, tarabele cu cărți, un restaurant fain, cele două pisici agățate de o clădire, acel Sky Bar din prima zi. Număr pe degete aceste mici atracții.

În ziua următoare, am luat feribotul și ne-am mutat “tabăra” pe insula Ischia. Și de aici povestea mea e cu totul și cu totul alta. Mare, plajă, străduțe cu flori colorate pe garduri, gelato, fructe de mare, vin, vacanță! Noi am stat lângă port, să nu cărăm mult de bagaje pe insulă, și am reușit să facem și aici câteva mii de pași*. În prima seară am ajuns la un restaurant pe care îl recomand cu drag – Porcavacca Steak House. A fost prima dată când am avut ocazia să-mi fac (adică să aleg ingredientele) propriul burger. L-am numit Booky Burger și a fost senzație. Acum știu că nu trebuie să pun tot ce-mi face cu ochiul pe listă, nu de alta, dar aproape că m-am rostogolit până la hotel.

Dintre toate locurile pe care le-am vizitat aici, chiar și dintre cele văzute în Forio, Castelul Aragonese este cel care m-a impresionat din toate punctele de vedere – și nu pentru că a fost ultimul viziat, ci pentru că este absolut minunat. Este la fel de impresionant precum în poze, iar interiorul, grădinile, aleile pe care odinioară se plimbau capete încoronate, priveliștea, toate sunt amintiri pe care le păstrez cu drag și care reușesc să estompeze partea cenușie descrisă mai sus. La una dintre terasele din castel ne-am tras sufletul și am servit o cafea cu gheață – Ice Coffe la ei e chiar cafea cu gheață, nu Frappe cum speram.

Apropo de cafea, o singură dată am luat o cafea normală, “americano”. Mare greșeală! Era un fel de ceai, dar unul prost. Espresso în schimb, e țâțâ de mâță. Dacă m-ar fi ținut inima, aș fi băut dimineață, la prânz și seara, câte două. M-am rezumant la câte un espresso dimineața și unul la prânz. Yum yum!

Ziua în care am fost în Forio a fost și ea deosebită. Alte mii de pași. Am ajuns cu un autobuz în aproximativ o jumătate de oră. Am ratat vizita la Grădina Botanică pe care o aveam ca primă destinație din simplul motiv că era vineri și vinerea era închis. Dar ne-am plimbat și ne-am plimbat. Forio mi s-a părut un orășel sărăcăcios, dar cu un farmec aparte. Ce mi-a plăcut cel mai mult aici, o să râdeți, a fost cimitirul. Am trecut pe lângă unul în timpul plimbării pe străduțe, o curte largă, plină de culoare. Era atât o parte destinată urnelor, cât și morminte cum sunt la noi, dar erau atâtea flori, copaci și așa frumos erau aranjate mormintele că nu puteai trece fără a intra pentru câteva minute. Mi-am permis să fac câteva poze pe ascuns, nu că mi-ar fi zis cineva ceva. Îmi plac cimitirele, în general, dar acesta m-a ținut acolo un timp și în mintea mea era: wow!

Vizita în Forio s-a terminat la o terasă unde m-am lăfăit cu un espresso și un pahar imens cu gelato și fructe. De-ar fi stat timpul în loc, minunat ar fi fost.

Unii dintre voi mă veți  întreba dacă am intrat în vreo librărie. Să știți că da, am intrat într-o librărie din Ischia. În Napoli am ratat momentul. Cea din Ischia era superbă, însă secțiunea de cărți în engleză nu prea m-a încântat. Ba mai mult, am fost surprinsă să aflu că librarul nu auzise de Anne Rice. Am văzut câteva titluri semnate de Stephen King și am zis că, hai, poate cele cu Anne sunt puse bine. Dar nu, domnule, „don’t know Anne Rice” mi-a sunat urât de tot în ureche.

Am lăsat în urmă farmecul insulei, și am revenit în Napoli. De aș fi putut să mă teleportez direct la aeroport, ar fi fost minunat. Nu sunt eu așa norocoasă, trebuia să mai văd odată nebunia de acolo. Nu știu dacă a fost din cauza drumului cu feribotul (la dus am fost bine), a căldurii sau din cauza zborului care urma, dar stomacul mi-a stat în gât cât am așteptat să se facă ora de plecare, adică vreo două ore. Nu mi-a mai trebuit o ultimă plimbare în oraș. Am închis ochii și m-am agățat de imaginea lucrurilor care mi-au plăcut, și nu au fost puține.

Am de gând să mai vizitez Italia? Helloou, evident! Următoarea oprire ar fi în Amalfi, dar și zona de Nord a Italiei mi-ar plăcea. Mi-a spus mie cineva că sunt niște locuri fantastice, nu neapărat turistice, care trebuie văzute. Noi să fim sănătoși, că Napoli nu mă ține departe de Italia și de minunile ei.

Dacă ați ajuns până aici, mă bucur tare și vă mulțumesc pentru răbdare. Aș mai avea eu multe de zis, dar vă las să vedeți imaginile. Am pus câteva (200+) într-un album pe Facebook, aici.

*În total au fost în jur de 85 000 de pași. Un fleac. 🙂

The post Vă invit la plimbare în Napoli, Pompeii, Ischia și Forio first appeared on Andreea Ban.

Vineri pe seară am ajuns în aeroportul din Praga. În timp ce așteptam Uberul m-am felicitat pentru căciula și mănușile pe care le aveam la mine, dar și pentru performanța de a avea un singur bagaj, un rucsac pentru două persoane, și geanta mea (mică dar încăpătoare – plină cu romanul lui Stephenie Meyer, Chimista, și alte mărunțișuri fără de care nu pot pleca de acasă: telefon, baterie externă, căști, ochelari de soare, pix, carnețel, rujuri, oglindă etc.). Temperatura era undeva sub zero grade, am dat cumva din lac în puț. Dar, hei! Aveam să descoperim un nou oraș, unul minunat.

Cele minus 9 grade din acea seară nu ne-au permis să ne plimbăm prea mult. M-am bucurat însă să descopăr un oraș viu, un oraș plin de culoare, un oraș care te ademenește cu fiecare străduță și vitrină. În afară de limba pe care nu o înțeleg și moneda (trebuia să împart la 6 pentru a afla prețul în lei), totul este perfect.

Sâmbătă, ziua petrecută pe străzile orașului Praga, a fost una cu soare. Da, era soare cu dinți, dar s-a simțit diferența. Aveam cinci obiective de văzut: Petrin Tower, St. Nicolas Church, Prague Castle, Charles Bridge și Astrological Clock. Am pornit la pas pe străduțe, cu Google Maps (el) și o hartă luată din aeroport (old fashion me). Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar fiecare vizită într-un nou oraș începe cu acea zi în care vreau să văd tot sau, mă rog, cât se poate de mult, iar la final mă aleg cu o febră musculară de toată frumusețea. Așa mi s-a întâmplat și de această dată, cu o singură observație: am avut doar o zi la dispoziție și am mers mult, mai mult decât alte dăți.

Bun. Am ajuns la fiecare dintre obiectivele menționate. Din păcate, nu am avut timp să urcăm în Petrin Tower – aș fi avut probabil niște poze geniale de acolo, și nici să vizităm castelul. Cozile erau considerabile în ambele părți, iar la turn era cu scări. Adică, se ajungea în vârf doar dacă îți făceai curaj să urci toate acele trepte (are 63.5m și 299 de trepte). Poate mi-aș fi făcut curaj dacă drumul până acolo nu ar fi fost presărat cu dealuri și multe alte trepte. Aaa, și zăpada plus gheață pe alocuri. Scuze, tot felul de scuze! 🙂 Legat de partea asta cu zăpada, cineva m-a întrebat cum s-au descurcat ei cu nămeții. Răspunsul e simplu: nu cred că a nins ca la noi, stratul era subțire, și cred că au topit zăpada în toate zonele circulate, pe toate străduțele, chiar și pe aleile principale din parcuri. Unde era gheață, aceasta era acoperită cu pietriș.

Petrin Tower

Să revenim la plimbare. O zi mi-a trebuit pentru a ști că trebuie să revin și asta pentru că a merge o singură zi într-un oraș nou e prea puțin. În Praga, ca în toate orașele mari, sunt atâtea obiective de vizitat, sunt atâtea clădiri, străzi de văzut, sunt atâtea magazine pe lângă care doar am trecut, librării, restaurante și baruri… la fiecare oprire auzeam ticăitul ceasului. Clădirea pe care mi-am dorit foarte mult să o văd și în interior a fost biserica St. Nicolas. Este, cum spuneam și pe Facebook, primitoare și plină de povești – a se vedea sculpturile și picturile murale (video aici și mai jos). Deși în interior era mai frig ca afară, nu-mi venea să mai plec. E un loc care te invită la rugăciune, te îndeamnă să te așezi și să te gândești la tot ce e mai bun și mai frumos în viață, la minunile din jur, la tine – cine ești și ce îți dorești.

La Prague Castle spuneam că nu am reușit să intrăm, coada era prea lungă, dar este unul dintre primele locuri pe care le voi vizita data viitoare. Mai departe, am mers pe străduțe mai umblate și mai puțin umblate, până am ajuns la poduri. Am traversat în total patru dintre podurile Pragăi, ultimul fiind Charles Bridge. Dar nu panorama de pe acest pod era cea frumoasă, ci cea de pe malul apei, unde erau lebedele. Atracțiile de pe podul Charles erau artiștii locali, pictori, caricaturiști, artizani. Aglomerația nu era tocmai plăcută, dar nici deranjantă. Probabil că la temperaturi mai ridicate, nu ai loc să te miști pe acolo…

Charles Bridge

În puținul timp petrecut în Praga, a trebuit să și mâncăm (aș fi dat partea asta pe o plimbare, dar na, oameni suntem, nevoi avem). Cei interesați de aceast aspect, aflați că se mănâncă foarte bine. Nu pentru că am fi mâncat noi prea mult, dar ne-au fost recomandate multe restaurante, cele în care am fost ne-au depășit așteptările, iar comentariile și notele de pe Foursquare sunt pozitive. Am intrat în două restaurate și două baruri. Nu m-am simțit nicio clipă outsider, dimpotrivă, oamenii au fost primitori, mâncarea bună, băutura la fel. Ceea ce mi s-a părut ciudat e că, deși se fumează în localuri, fumul nu l-am simțit deranjant cum era la noi. Poate au aerisiri mai ok?! Anyway, din primăvară va intra și la ei în vigoare legea cu fumatul așa că situația va fi alta la următoarea vizită. Pentru că, da, va fi o nouă vizită și sper să fie de mai multe zile. Am atâtea de văzut!

Varianta scurtă a articolului:
De ce să nu mergi o zi în Praga?
E prea puțin timp pentru a vizita un oraș atât de frumos.

A photo posted by Andreea Ban (@andreea.ban) on Jan 22, 2017 at 1:30am PST

Mai multe imagini puteți vedea aici: O zi în Praga >> (primele sunt făcute cu aparatul, apoi cu telefonul)

Sfaturi de călătorie:

• Să aveți bateria încărcată la aparatul foto.
• Nu luați la voi mai mult decât strictul necesar, un rucsac e suficient pentru un weekend.
• Să aveți baterie externă pentru telefon (poate vă lasă aparatul foto – am pățit-o – și e nevoie de backup).
• Faceți un plan, dar lăsați-vă luați de val – dacă vă atrage o stradă care nu duce la unul dintre obiective, mergeți încolo. Nu se știe ce minune vă așteaptă. 😉
• Nu reveniți niciodată pe același traseu, veți descoperi mai multe locuri.
• Cel mai important: Să aveți încălțăminte comodă!

The post De ce să nu mergi o zi în Praga first appeared on Andreea Ban.

Cum a fost alergatul de această dată?

Păi, să o luăm pe rând. Primul kilometru a fost îngrozitor de lung. Așteptam să aud vocea din aplicație, să-i zicem Kip, spunându-mi că au trecut cele 3 minute și multe sute de metri.Dar nu, cele 3 minute erau ca minutele acelea de așteptare la metrou, treceau cu încetinitorul, iar distanța… uf, mică mică. Cu respirația am fost ok, nu mi-am dat duhul. Kilometrul al doilea a trecut și mai greu. Deja simțeam nevoia să merg pentru a-mi regla respirația. După ce am atins targetul inițial de trei kilometri, lucurile au început să se miște altfel. Și când spun lucruri, mă refer la timp. Cu cât mă apropiam de cei cinci kilometri pe care îi bifasem data trecută, cu atât simțeam că pot, știam că voi atinge și depăși acel 5 magic. Și l-am depășit. În momentul în care Kip m-a anunțat că am alergat cinci kilometri, abia reintrasem în parc. Cu siguranță aveam să bifez un kilometru în plus.

Partea bună e că am alergat acel kilometru în plus, partea mai puțin bună e că mi s-a închis telefonul în momentul în care am făcut o poză la aleea pe care eram (cea de mai sus). Cronometrul s-a oprit la 5.17km. Am avut de alergat încă jumătate de traseu, aproximativ un kilometru. Deci, da, mi-am depășit recordul.

Ce am învățat în această seară?

1. Când ies la alergat trebuie să am bateria full. În momentul în care nu am mai avut muzică (da, muzica mi-a păpat bateria care era pe jumătate când am ieșit) și nici pe Kip care să-mi vorbească din 3 în 3 minute, parcă mi-a dispărut tot cheful. Am rămas singură în parc alergând de nebună.
2. Nu e greu să alegi cinci kilometri, ci e greu primul și al doilea kilometru. Ultimul e floare la ureche.
3. Viteza cu care aleg cel mai bine e de 8km/oră. La 6 sau 7km/oră am impresia că mă legăn, la 10 km/oră deja îmi sare inima în gât și mă doare în piept.

Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut sau chiar acum câteva luni că voi alerga, că voi reuși să alerg peste trei kilometri fără a avea dureri de splină sau a simți gust de fier în gură și fără a mă trânti pe iarbă la final, aș fi râs și l-aș fi trimis la plimbare. Dar uite că am reușit. Mi s-a arătat și o altă variantă a alergatului, aceea în care alternezi alergatul cu mersul, aceea în care alergi la viteza pe care corpul tău o acceptă, și este bine. Primul kilometru e greu, și al doilea, și al treilea. Apoi e posibil să auzi o voce în cap (nu a lui Kip!) care îți va spune că mai poți, încă puțin, încă un pas. Să știți că senzația de la final e minunată!

Seara sau dimineața?

Eu alerg seara. Mi-ar plăcea să alerg dimineața, însă nu îmi iese din două motive: nu mă pot trezi atât de dimineață și faptul că transpir. A începe ziua cu spălatul părului nu e de mine, nu de alta, dar îmi ia cel puțin o oră să-l usuc, îndrept, bla bla. Seara e bine.

M-a întrebat cineva dacă nu mi-e teamă să alerg noaptea în parc. Ei bine, nu. Dacă vă uitați în poza de mai sus, în stânga sunt doi paznici. Am trecut pe lângă ei de cel puțin două ori. Se plimbau pe alei. Nu știu dacă sunt paznici în toate parcurile, dar prezența lor mi-a oferit o oarecare siguranță. Nu de alta, dar erau destui puști dubioși care bântuiau prin zonă.

Stingerea?

Am simțit nevoia să inserez cuvântul acesta în titlu deoarece tocmai aseară, când am trecut cu mult peste magicul 5, mi s-a închis telefonul și s-a dus și bateria la Misfit. Cu acesta din urmă îmi măsor numărul de pași pe fiecare zi. Urma să se stingă lumina în cartier și primeam bomboana de pe tort.

Dragilor, cei care mi-ați spus că vă apucați de alergat/făcut mișcare, ați reușit? Cum a fost? Sau când aveți de gând? Ce ziceți de astăzi, diseară?

The post Primul kilometru. Ultimul kilometru. Stingerea first appeared on Andreea Ban.

Cei trei kilometri pe care i-am dovedit au fost un chin pentru mine copil fiind. Uram orele de sport și mai ales partea cu alergatul. La viteză nu aveam viteză, la rezistență nu rezistam. Imaginați-vă cât aveam de tras pentru a nu-mi strica media generală cu note mici la sport.Atunci când aveam de dat rezistența ajungeam cu chiu cu vai la finalul celor trei kilometri. Prima tură de școală (primul kilometru) era așa și așa, la a doua uitam să mai respir (corect) și auzeam un vâjâit în urechea dreaptă. La a treia tură alergam, mergeam, mă împleticeam, trăgeam de mine pentru a scoate un timp cât de cât ok și să vadă profa că “muncesc”. În momentul în care treceam de linia de sosire, mai că nu-mi săreau inima pe gură și plămânii pe urechi. Nimic nu se compara cu fericirea acelui moment, mă arucam pe iarba în curtea școlii și priveam cerul. Eram o pasăre, eram ploaie, eram fiecare nor de pe cer și pământul se învârtea cu mine. Ban, striga profa, ai opt cu indulgență. Brrr! Bine că nu e șapte. Apropo, uram acel „cu indulgență” pe care ni-l aruncau profii.

În liceu lucrurile au mers mai ușor. În primul semestru am avut probleme cu un picior și am fost scutită de sport, apoi nu îmi mai aduc aminte. Prin facultate sportul a fost interesant, am scăpat repede de el. Nu mai era nimeni care să mă oblige să-mi scuip plămânii, nu mai era nimeni care să se uite la mine ciudat când aruncam cu mingea aia cretină de oină (mingea care aveam impresia că se duce departe, dar, nemernica, pica fix în fața mea la fiecare aruncare), nu mai era nimeni care să mă oblige să fac ceva ce nu îmi place (legat de sport).

În mod normal, de aici ar trebui să înceapă povestea cu marea schimbare, cum m-am îndrăgostit de sport și cum le-am arătat eu lor și, desigur, mie. Dar nu, povestea merge mai departe cu aceeași aversiune pentru mișcare. Singurele sporturi pe care le-am practicat și le practic cu plăcere sunt biciclitul, patinajul și înotul. Le practic destul de rar, e adevărat. Bicicleta mea e plecată undeva, în ținuturi verzi unde cineva are grijă de ea, căci acasă ruginise pe balcon (shame on me!), la patinaj nu am mai ajuns de vreo doi ani, iar înotul îl practic vara la mare sau, uneori, la piscină. Sunt singurele sporturi care nu m-au făcut să-mi dau duhul.

Înainte de a reveni la partea cu alergatul, trebuie să menționez și scurta, dar minunata perioadă de mers la sală. Acum vreo trei ani, aveam o colegă care a reușit să mă ia cu ea la sală. A durat ceva până am zis da, cam un an, dar nu asta e important, ci faptul că a reușit. A fost o perioadă minunată, mergeam la aerobic de trei ori pe săptămână. Nu am avut nicio revelație (energia de după sală, abdomen mai plat, piele mai strălucitoare etc.) în perioada aceea, însă făceam mișcare, nu mai oboseam urcând scările, nu mă mai durea spatele și chiar reușisem să țin pasul cu instructorul și coregrafia. Mi-a luat o lună să ajung la performanța asta, dar am reușit. Între timp, firma la care lucram și-a schimbat sediul și nu am mai putut ajunge la acea sală. Am încercat alta, dar mi-era peste mână, așa că am renunțat.

Săptămâna trecută, după niște ani în care nu am făcut mișcare, v-am spus că bicicleta nu mai e prin zonă și înotul vara, la mare, nu se pune ca sport, am ieșit la alergat. Să nu credeți că m-am trezit într-o dimineață și am spus gata, de azi alerg. Nu, ar fi fost prea frumos. Mi-au trebuit multe săptămâni de negocieri, de discuții, de hai că merg, hai că nu merg azi, poate mâine, poate luni, de luni sigur, de… Au fost două chestiuni care m-au ajutat sau, mă rog, m-au făcut să-mi pun echipamentul (da, am așa ceva, doar am fost la sală) și să ies din casă.

Prima ar fi că al meu prieten iese la alergat și îmi povestește despre asta. Entuziasmul lui, fiecare kilometru pe care-l cucerește, fiecare invitație să mă alături lui m-au făcut să vreau și eu. Sau poate că e un pic de ambiție la mijloc, dacă poate el, eu de ce să nu pot? Decizia a fost luată înainte cu mult de prima ieșire, aveam să ies, dar nu chiar acum. Și am tot amânat.

A doua chestiune, și cea care nu mi-a dat de ales, a fost durerea de spate cumplită cu care m-am trezit într-o dimineață. Lipsa de mișcare face treburi din astea, te îmbătrânește fără să realizezi. Nu am ieșit chiar în acea zi – mă mișcam ca un robot și alergatul ar fi fost un chin –, dar nu a mai trecut mult timp și mi-am făcut curaj.

Cel mai greu a fost primul kilometru. Aveam senzația că dau rezistența. Dar, de această dată alergatul a fost pentru mine, pentru spatele meu, pentru a putea urca o scară fără să respir greu zece trepte mai sus, pentru a suplini lipsa de mișcare generală. Să mai spun că m-au încercat toate senzațiile de rău? Am avut dureri de gambe, de glezne, de câteva ori am avut impresia că îmi fuge un genunchi, apoi au fost durerile în piept și chiar o senzație de vomă. Le-am potolit prin mers. Mă linișteam și alergam iar. Așa s-au scurs primii trei kilometri. Trei mii de metri de chinuri. La final m-aș fi întins pe iarbă și aș fi numărat stelele sau luminile din parc, dar mi-a zis mie draga mea prietenă și instructoare de aerobic că nu e bine, că trebuie să te liniștești treptat, nu brusc. Așa că am pornit spre casă la pas fără a face vreo pauză de stat pe bancă. A doua zi, spre seară, am simțit febra musculară cum mi se cațără pe picioare. A treia zi abia m-am dat jos din pat. Am avut niște dureri de picioare infiorătoare, în special în zona labei piciorului. Abia din a treia zi m-au lăsat. Corpul reacționează cum știe el mai bine. Dacă nu ai grijă de el la momentul potrivit, se răzbună când ți-e lumea mai dragă.

Aseară am ieșit la alergat a doua oară. Între timp mi-am instalat o aplicație (Runkeeper) care să mă ajute să-mi nu-mi mai dau duhul. Vocea din aplicație îmi spune cât am alergat, care e viteza medie cu care alerg, câte minute au trecut, câți kilometri. Am reușit astfel să alerg inteligent, dacă pot spune așa. Și acum ajung la motivul meu de mândrie, am alergat cinci kilometri. Dacă prima oară am crezut că voi leșina la finalul celor trei, de data aceasta am trecut cu bine de ei. Nu am alergat constant, tendința e de a grăbi pasul. Dar când tanti îmi spunea că viteza medie e de 10 sau 11 km/h, o lăsam mai moale. Am avut și dureri în piept, dar nu am forțat, am mers până au trecut, apoi am alergat iar.

Partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea că am văzut povești. Parcul e plin de ele. Sunt povești pe două picioare despre care mi-ar plăcea să scriu pe viitor.

De ce am scris toată polologhia de mai sus? Cu siguranță nu pentru a mă lăuda, sunt destui care au povești cu mult mai mulți kilometri, oameni care merg la maratoane, triatloane și alte nebunii. Am scris pentru mine și pentru cei ca mine, cei care nu fac mișcare din comoditate, din lipsă de timp sau alte motive cărora le-aș spune scuze. Eu am una cretină, transpir foarte tare, chiar și pe cap (uite, mami, nu am mai zis în cap!) și nu îmi place să-mi pierd atâta timp cu spălatul și uscatul/îndreptatul părului. Și am mai scris pentru că astfel sunt mai multe șanse să mă țin de activitatea aceasta, (mi-)am creat niște așteptări. În plus, prefer să-mi spăl părul mai des, să am febră musculară un timp, decât să mă doară spatele.

Nu vin cu sfaturi din această zonă, nu le am. De fapt, chiar am nevoie de ele, așa că nu vă sfiiți să-mi scrieți. Zona de comentarii e deschisă. Eu am doar experiența pe care v-o împărtășesc cu drag și care sper să vă inspire.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă mulțumesc și vă promit că data viitoare să fie o povestioară mai scurtă. Sănătate vă doresc!

The post Primul kilometru first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte că te luam cu mine peste tot. Poate pentru că nu voiam să te descopere cineva, poate pentru că aveam mereu ceva de zis. Acum, ei bine, acum ești alb. Sunt luni de zile de când nu ți-am mai adresat niciun cuvânt. Nu te superi, știu asta. Mă întreb dacă asta înseamnă că am făcut poveștile să prindă aripi, să fie realitate. Mă întreb… Și totuși, poveștile pe care ți le spuneam în acea viață în care mă opream din mers pentru a-ți împărtăși nemulțumirile și fericirile mele, acele povești mărunte erau bucăți din mine. Erau zilele mele, iubirile mele, tristețile mele. Erau întrebări. De ce-uri amare.

Să fie acesta răspunsul? Îți scriu atunci când tristețea mă prinde din urmă? Îți scriu atunci când nu e nimeni în jur să asculte? Mi-e dor de acel „dragă jurnalule”, mi-e dor de vremurile demult apuse. Le-am revăzut astăzi când am trecut pe lângă un grup de studenți. Glumele lor erau glumele noastre de acum nouă, zece ani. Nu simt acești ani. M-am oprit o clipă din drumul meu și i-am privit. O altă generație cu vise mari, cu glume la fel de nesărate și fum de țigară suflat spre cer. O altă generație care nu se teme de nimic, care schimbă lumea. Ei o vor schimba. Așa cum noi am schimbat-o la rândul nostru. Fiecare dintre noi suntem parte din această mare schimbare.

Jurnalule, dragă, nu m-am întors. Nu-ți mai promit, așa cum făceam altă dată. Poate voi scrie, poate nu. Nu mai caut răspunsuri. Caut întrebări. Întrebările corecte. Doar ele vor primi răspunsurile corecte. Am citit într-o carte, da. Am avut o revelație. Am câte o revelație la fiecare carte citită. Asta nu s-a schimbat, prietene drag, citesc și trăiesc alte și alte vieți pe lângă viața mea.

O noapte minunată să ai, cititorule,
O zi cu soare și zâmbet să ai, om frumos!

The post Dragă Jurnalule, first appeared on Andreea Ban.

În ultimele două ore am fost undeva sus, acolo unde soarele strălucește și cerul e albastru. O mare de nori mi s-a așternut la picioare și am zâmbit. Libertatea aceea – ciudată libertate văzută din spatele unui geam minuscul – e cea la care visăm cu toții la un moment dat. În general nu ne gândim la ea. Ne rezumăm la zilele noastre simple, cu activități repetitive. Nu vi se întâmplă să ridicați ochii din telefon, calculator sau TV și să realizați că ieri, zilele trecute, erați în același punct, făcând fix același lucru? Mie mi se întâmplă foarte des. Butonez telefonul și ridic ochii. Tramvaiul se oprește și ușile se deschid lăsând să iasă, de multe ori, aceleași fețe albe, lipsite de expresie.

Apar însă momentele acestea în care dorințele ne sunt fluturate pe la nas. Frumusețile de lângă noi, sau de deasupra în cazul de față, ne dau câte o palmă să o ținem minte. M-a încercat o senzație deosebită (pe care nu o pot descrie) atunci când am trecut din griul zilelor obișnuite în ceața de deasupra. Ceața mi-a absorbit grijile toate și atunci când am ieșit din ea am rămas cu un singur gând, acela că trebuie să privim cerul și atunci când sunt nori. Soarele e ascuns undeva după ei. Ne zâmbește de după pleoape aburite de plâns, de somn, de ce vreți voi.

Sunt în Bruxelles de câteva ore. E liniște. E același cer pe care îl vedeți și voi. E acoperit de nori care promit că vor lăsa vreo două trei raze să se strecoare până la mine. Și acum să dau reset. Somn. Fără vise. Doar un somn adânc și liniștit.

După somn a fost poveste. O vedeți aici >>
Să mai fie și altă filă de jurnal?

The post Dincolo de nori. Filă de jurnal first appeared on Andreea Ban.