Vă invit la plimbare în Napoli, Pompeii, Ischia și Forio

Am plecat spre Napoli fără a avea cine știe ce așteptări. Ba chiar mi se spusese vă voi fi șocată de acest oraș zgomotos și murdar. Nu plănuisem să stăm prea mult aici, așa că am fost mai mult curioasă decât stresată de cum va fi. Poate că ochii mei vor percepe altfel străzile, oamenii, clădirile, mi-am zis.

Napoli, Italia

Prima zi în Italia a fost de neuitat. Napoli m-a șocat de-a dreptul. Drumul de la aeroport și până la hotel a fost un pic traumatizant. Șoferul, deși părea că știe ce face, era parcă venit dintr-un Fast and furious, cel mai furios. Ceilalți participanți la trafic la fel. Pietonii erau și ei printre mașini, organele de poliție se hlizeau, când era semaforul roșu nu oprea nimeni. După o cursă în care piciorul meu a pus frână din minut în minut, am ajuns la destinație și am zis Doamne ajută! Nu voi povesti foarte multe despre oraș, nu prea am ce. Singurul lucru bun la străzile acelea aglomerate și murdare a fost că nu puțeau. Nu am avut parte de farmecul napoletan, de puținele lucruri bune de care am auzit. Poate pentru că nu am fost în zona bună. Cu toate astea, la finalul plimbării din acea primă zi, am căutat un Sky Bar. Odată ce am pășit în hotel pentru a ajunge la acel local, parcă am pășit în altă lume. Am stat acolo mult după apus sperând că voi șterge din minte cele văzute peste zi. M-am agățat de imaginea Vezuviului pe care urma să-l vizităm în ziua următoare și parcă Napoli nu a mai fost atât de rău. Sau poate era doar Margarita savurată aproape de cer, pe marginea unei piscine colorate…

Margarita

A doua zi am plecat imediat după micul dejun – a se nota că la ora 8 și puțin eram la masă, eu care cu greu mă trezesc la ora aia în general – spre Pompeii. Chiar și drumul până la metrou a fost obositor și enervant. Gălăgie, căldură, aglomerație, acestea sunt cuvintele care îmi vine în minte. După un drum de aproximativ jumătate de oră am ajuns în cu totul și cu totul altă lume. Ne-am luat bilete de la o agenție din apropierea stației de metrou (metrou ușor – am avut ocazia să și vedem una alta până la destinație) pentru a evita cozile kilometrice de la intrarea în Pompeii, orașul vechi. Și am intrat. Sub soarele dogoritor, am avut ocazia să intru în orașul pe care îl știam de la orele de istorie sau din filme, orașul acoperit de lavă cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Nu știu dacă la fiecare pas, dar am întrebat uimită de foarte multe ori: „Și cădirea asta a fost sub lavă? Toată? Aici stăteau ei? Aici au fost găsiți?” A fost o experiență copleșitoare. Cumva, filmul a prins viață și viața a bătut filmul și poveștile pe care le-am tot auzit. Nu am cuvinte să vă descriu cât de mult m-a impresionat această vizită, ce impact au avut asupra mea locuințele în care trăiau oamenii pe atunci, obiceiurile lor și, mai apoi, vederea acelor omuleți expuși, oameni surprinși de lavă și transformați în statui.

Pompeii

Pompeii

Pompeii este un orășel minunat. Nu știu dacă a fost căldura sau plimbarea printre ruine, dar m-am trezit spunând la un moment dat: Uite, Napoli nu e așa rău. Suntem în Pompeii, mi s-a zis. A. Da, așa e. Și am revenit cu picioarele pe pământ. Pe acel pământ care e în pericol de a fi înghițit din nou de lava vulcanului. Nu de alta, dar orașul nou e construit și mai aproape de vulcan. Sunt lucruri pe care nu le voi pricepe niciodată. În sfârșit.

Vezuviu
În aceeași zi am ajuns și la Vezuviu. Ne-am luat bilete de la o altă agenție, un titicar (microbuz) avea să ne ducă până la poalele vulcanului și de acolo urma să ajungem pe picioarele noastre până sus. Dacă mi s-ar fi spus cât e de urcat, aș fi rămas frumușel la terasă, la o apă, la o bere. Cât poate fi, am zis eu încrezătoare. Hai că pot! Văzând și bătrânei care urcau sau coborau, mi-am făcut curaj și am pornit în călătoria vieții. Voi privi în interiorul vulcanului de care am citit în cărțile de istorie, mi-am spus, vulcanul care a nimicit un oraș întreg, vulcanul care e încă activ. Știți cum a fost? Horror. Mi-am dat duhul în repetate rânduri. Pe lângă faptul că nu aveam încălțări potrivite, genunchiul meu urla, inima îmi era în gât. Nu vă spun în ce hal am ajuns sus. Dar am ajuns. Vulcanul în sine nu e mare lucru, dar senzația aceea de a fi „up, up in the sky” e genială. Dacă aveți vreodată de gând să urcați pe Vezuviu, să aveți încălțări potrivie, poate și genunchiere dacă vă știți cu probleme, apă și un pic de condiție fizică. Coborârea, deși mult mai rapidă, a fost și ea solicitantă. Dar, de această dată, treceam pe lângă cei care urcau și-mi vedeam chipul chinuit. Așa am fost și eu, dar am învins. Puteți vedea această coborâre pe canalul meu de Youtube, aici.

cats

Am revenit în Napoli ceva mai târziu. Farmecul din Pompeii s-a evaporat în momentul în care am pășit afară din gară. Am încercat, chiar am încercat să găsesc ceva care să-mi placă. Pizza, da. Pizza mi-a plăcut. Și mi-au mai plăcut câteva chestii: magazinul Disney, tarabele cu cărți, un restaurant fain, cele două pisici agățate de o clădire, acel Sky Bar din prima zi. Număr pe degete aceste mici atracții.

Ischia

În ziua următoare, am luat feribotul și ne-am mutat “tabăra” pe insula Ischia. Și de aici povestea mea e cu totul și cu totul alta. Mare, plajă, străduțe cu flori colorate pe garduri, gelato, fructe de mare, vin, vacanță! Noi am stat lângă port, să nu cărăm mult de bagaje pe insulă, și am reușit să facem și aici câteva mii de pași*. În prima seară am ajuns la un restaurant pe care îl recomand cu drag – Porcavacca Steak House. A fost prima dată când am avut ocazia să-mi fac (adică să aleg ingredientele) propriul burger. L-am numit Booky Burger și a fost senzație. Acum știu că nu trebuie să pun tot ce-mi face cu ochiul pe listă, nu de alta, dar aproape că m-am rostogolit până la hotel.

Burger

Dintre toate locurile pe care le-am vizitat aici, chiar și dintre cele văzute în Forio, Castelul Aragonese este cel care m-a impresionat din toate punctele de vedere – și nu pentru că a fost ultimul viziat, ci pentru că este absolut minunat. Este la fel de impresionant precum în poze, iar interiorul, grădinile, aleile pe care odinioară se plimbau capete încoronate, priveliștea, toate sunt amintiri pe care le păstrez cu drag și care reușesc să estompeze partea cenușie descrisă mai sus. La una dintre terasele din castel ne-am tras sufletul și am servit o cafea cu gheață – Ice Coffe la ei e chiar cafea cu gheață, nu Frappe cum speram.

Castello Aragonese

Ischia Aragonese

Apropo de cafea, o singură dată am luat o cafea normală, “americano”. Mare greșeală! Era un fel de ceai, dar unul prost. Espresso în schimb, e țâțâ de mâță. Dacă m-ar fi ținut inima, aș fi băut dimineață, la prânz și seara, câte două. M-am rezumant la câte un espresso dimineața și unul la prânz. Yum yum!

Forio

Ziua în care am fost în Forio a fost și ea deosebită. Alte mii de pași. Am ajuns cu un autobuz în aproximativ o jumătate de oră. Am ratat vizita la Grădina Botanică pe care o aveam ca primă destinație din simplul motiv că era vineri și vinerea era închis. Dar ne-am plimbat și ne-am plimbat. Forio mi s-a părut un orășel sărăcăcios, dar cu un farmec aparte. Ce mi-a plăcut cel mai mult aici, o să râdeți, a fost cimitirul. Am trecut pe lângă unul în timpul plimbării pe străduțe, o curte largă, plină de culoare. Era atât o parte destinată urnelor, cât și morminte cum sunt la noi, dar erau atâtea flori, copaci și așa frumos erau aranjate mormintele că nu puteai trece fără a intra pentru câteva minute. Mi-am permis să fac câteva poze pe ascuns, nu că mi-ar fi zis cineva ceva. Îmi plac cimitirele, în general, dar acesta m-a ținut acolo un timp și în mintea mea era: wow!

cimitir

Vizita în Forio s-a terminat la o terasă unde m-am lăfăit cu un espresso și un pahar imens cu gelato și fructe. De-ar fi stat timpul în loc, minunat ar fi fost.

Unii dintre voi mă veți  întreba dacă am intrat în vreo librărie. Să știți că da, am intrat într-o librărie din Ischia. În Napoli am ratat momentul. Cea din Ischia era superbă, însă secțiunea de cărți în engleză nu prea m-a încântat. Ba mai mult, am fost surprinsă să aflu că librarul nu auzise de Anne Rice. Am văzut câteva titluri semnate de Stephen King și am zis că, hai, poate cele cu Anne sunt puse bine. Dar nu, domnule, „don’t know Anne Rice” mi-a sunat urât de tot în ureche.

librarie

Am lăsat în urmă farmecul insulei, și am revenit în Napoli. De aș fi putut să mă teleportez direct la aeroport, ar fi fost minunat. Nu sunt eu așa norocoasă, trebuia să mai văd odată nebunia de acolo. Nu știu dacă a fost din cauza drumului cu feribotul (la dus am fost bine), a căldurii sau din cauza zborului care urma, dar stomacul mi-a stat în gât cât am așteptat să se facă ora de plecare, adică vreo două ore. Nu mi-a mai trebuit o ultimă plimbare în oraș. Am închis ochii și m-am agățat de imaginea lucrurilor care mi-au plăcut, și nu au fost puține.

Am de gând să mai vizitez Italia? Helloou, evident! Următoarea oprire ar fi în Amalfi, dar și zona de Nord a Italiei mi-ar plăcea. Mi-a spus mie cineva că sunt niște locuri fantastice, nu neapărat turistice, care trebuie văzute. Noi să fim sănătoși, că Napoli nu mă ține departe de Italia și de minunile ei.

Dacă ați ajuns până aici, mă bucur tare și vă mulțumesc pentru răbdare. Aș mai avea eu multe de zis, dar vă las să vedeți imaginile. Am pus câteva (200+) într-un album pe Facebook, aici.

*În total au fost în jur de 85 000 de pași. Un fleac. 🙂

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.