Nu știu cum a fost pentru voi acest an (din câte am auzit în jurul meu, nu a fost unul grozav), dar vă pot spune că la mine a părut că s-au aliniat planetele pentru a-mi da șuturi și vești proaste. Faptul că nu am picat în butoiul cu depresie se datorează oamenilor dragi din jurul meu, cărților pe care le citesc și mantrelor pe care le rostesc zi de zi. Nu vă voi povesti despre zilele mele negre, ci de una singură plină de soare.

În urmă cu o lună a fost invitată la o nuntă. Eram în concediu, departe de grijile de zi cu zi, de stress și oboseală. Am primit invitația ca pe un semn că, uite, se întâmplă și lucruri bune anul acesta. Am revenit acasă și o altă veste proastă m-a izbit cu putere. Planetele se încăpățânează să-și joace rolul până la capăt. Am confirmat prezența la nuntă sperând din toată inima că acea zi va fi una cu soare, că zâmbetele mirilor, fericirea lor, se va ridica în aer și ne va da tuturor speranță.

Cu câteva zile înainte de marele eveniment a fost goana după rochie și accesorii. Mi-am canalizat toate gândurile în această direcție în speranța că le voi putea anihila pe cele negative. Tema nunții a fost deosebită, și poate că tocmai aceasta a reușit să mă scoată din starea în care eram: Great Gatsby. Am optat pentru o rochie neagră – nu a fost în temă, dar am făcut-o să fie –, câteva șiraguri de mărgele, pene în păr și mănuși negre cu dantelă. În ziua dinaintea nunții stăteam în vârful patului cu un kil de mărgele în poală și le înșiram pe ață. Încă o dată am descoperit magia lucrului manual. În acele câteva ore am reușit să mă relaxez și să-mi recapăt încrederea că totul va fi bine, că vor apărea și veștile bune mult așteptate.

Nunta a avut loc sâmbăta trecută și a fost una dintre cele mai frumoase la care am participat. Imaginați-vă anii 20, rochii cu paiete, fulgi, ștrasuri, perle, coafuri cu bucle sau cocuri lejere, pantofi oxford, bastoane, pălării, papioane, bretele… invitații erau rupți parcă dintr-o poveste. Aceea a fost prima zi a acestui an în care am lăsat departe de mine orice gând negativ. Conacul de la Manasia, acolo a avut loc petrecerea, m-a impresionat de la intrarea în curte și până la fiecare încăpere, tablou și carte. Este cu totul o filă de istorie păstrată cu grijă de-a lungul timpului. Conacul a fost restaurat atfel încât să poată găzdui evenimente diverse, iar ideea mirilor de a face nunta aici a fost genială cu atât mai mult cu cât tema cerea un local altfel, cu un aer aristocrat.

Nu cred să fi fost o nuntă la care să fi văzut atâtea poze postate în timpul evenimentului. Dacă veți căuta pe Facebook #sergiusiirina20s, veți vedea despre ce vorbesc. A fost o nuntă de poveste, a fost ziua în care am zâmbit și speranța că vor urma zile cu vești bune a revenit.

Uneori avem nevoie de o zi, o clipă, un declanșator pentru a realiza că nu suntem pe fundul prăpastiei, nici măcar pe marginea ei. Avem nevoie de zâmbetul cuiva pentru a realiza că suntem încă în stare să zâmbim și că după o veste proastă vine mereu una bună. Atâta timp cât ne este dăruită o nouă zi, ne vom găsi și puterea de a merge mai departe, de a crede în echilibru și de a nu ne pierde speranța.

Casă de piatră, Sergiu și Irina!

Zile cu soare și vești bune să aveți, dragilor!

Foto: Cris Petcu/Photographa și Sebastian Băcioiu

The post O zi diferită first appeared on Andreea Ban.

O amintire frumoasă, apropo de reclama cu murdărirea este bună, este cea în care găteam pentru păpuși. Și nu neapărat partea cu gătitul era importantă, cât momentele în care trebuia să spălăm vasele. Eram la bunici, căci mare parte din copilărie am petrecut-o la țară. Era toamnă. Ploua în fiecare zi, însă, cum se oprea ploaia, ieșeam la joacă. Mamaie îmi striga de fiecare dată să am grijă să nu cad, să nu mă murdăresc, să nu… După atâtea să nu-uri ajunsesem să le știu pe de rost și să le repet odată cu ea, în gând. Râdeam. Bine, mamaie!, spuneam înainte să trag poarta după mine. Aveam grijă, e drept. Dar cum ploaia își făcuse de cap, noroiul era la tot pasul. Oricât aș fi vrut să am grijă, tot mă afundam cu cizmele până la glezne. Totuși, nu asta a fost problema, ci pasiunea cu care spălam vasele împreună cu prietenele mele.

După ce preparasem diverse feluri de mâncare, chiftele, sarmale, friptane și alte bunătăți – din noroi, desigur – ne-am pus pe spălat bucățile de farfurii, străchini și alte vase ciobite pe care le găsiserăm aruncate. În șanțul din fața curții se strânsese apă de ploaie, era un mic lac de acumulare dacă e să privesc cu ochii de atunci. Apa, curată la început, s-a tulburat pe măsură ce spălam una alta, ajungând după un timp să fie un mâl gros în care ne vâram mâinile până la coate. Vă închipuiți că am început să ne stropim, să aruncăm cu pietre în apa aceea? Ei bine, nu, nu de această dată. Intenționam să nu o supăr pe mamaie, mantra cu „să nu…” îmi răsuna în minte. A fost o clipă de neatenție, o clipă în care m-am trezit îngenunchiată în mâl. Blup, și un clipocit, apoi am simțit apa rece cum se insinuează prin țesătura pantalonilor mei pestriți. Nu mai știu cum a reacționat mamaie, am rămas cu amintirea acelei clipe și râsetele copiilor din jur. Și, ca fapt divers, am spălat toate vasele!

Printre să nu-urile pe care le-am auzit de-a lungul copilăriei, unul care mă enerva la culme era „să nu te joci zdrichia”. Era cel mai frumos, cel mai captivant joc din câte se jucau pe uliță și eu nu aveam voie. Bine, cred că acest să nu, mă făcea mai atentă (la mamaie, să nu cumva să mă prindă jucând) și loveam mai bine decât ceilalți. Mare mi-a fost bucuria când, într-o zi, tataie mi-a făcut o zdrichie a mea. Cu băț cu tot! Trebuia să o ascund prin cotloanele din spatele casei, dar simplul fapt că o aveam făcea din mine cel mai fericit copil din lume. Mamaie era plecată în sat când tataie m-a luat cu el în grădină, acolo unde ținea butucul de tăiat lemne. A ales o creangă de salcâm groasă cât să o cuprind cu palma mea de copil, a tăiat-o cam de douăzeci de centimetri, apoi, cu toporișca, a ascuțit capetele. La final a retezat vârfurile pentru a-ndepărta pericolul, a zis. Pentru mine, vârfurile acelea boante erau magice. A luat apoi încă o creangă de un metru și un pic și i-a ascuțit unul dintre capete. Tataie, i-am zis entuziasmată, nu uita de pericol. A retezat și vârful, bățul arătând ca o săgeată cu vârf tocit. Botezul zdrichiei l-am făcut în curte, împreună cu tataie. Nu se putea altfel. Am sapat o groapă în pământ, triunghiulară, cât să pot așeza zdrichia deasupra ei și, perpendicular pe sub zdrichie, să introduc bățul în groapă. Eu eram la bătaie, tataie la pândă. Eu aruncam zdrichia, tataie trebuia să o prindă și să o arunce înapoi în groapă. Cine a câștigat în ziua aceea? Cu siguranță eu! Aveam zdrichia mea și mă puteam juca oricând doream, mai puțin când era mamaie prin preajmă, e adevărat. Dar aveam un secret mare, unul care l-a făcut pe tataie cel mai tare tataie din lume.

Dar să mă întorc la păpușile mele. Spuneam că mă atașam atât de tare de ele, încât prindeau viață în mâinile mele. Mai rău era când mi se spunea că ar fi urâte. Mi s-a întâmplat cu Anilu. O fetiță mi-a spus despre ea că e blănoasă și tare urâtă. Nu e adevărat, i-am spus, păpușa mea e frumoasă. Am strâns-o la piept și am plecat de la locul de joacă. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că Anilu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe Anilu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușă, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin ‘77-‘78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit. Păpușa din film, Anilu, semăna cu păpușa mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica. La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la “radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu.

Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău. Este păpușa care îmi aduce aminte că fericirea stă în lucrurile mărunte.

Foto: Pinterest.com

The post Fericirea stă în lucurile mărunte first appeared on Andreea Ban.

Anul trecut am fost nevoită să ajung de cel puțin cinci ori, o intervenție chirugicală pentru a elimina o infecție (rezecție, habar nu aveam că așa se numește) la care s-a ajuns după alte câteva șendințe de tratat canalele, apoi un implant. Aș putea spune că sunt mai mult decât obișnuită cu scaunul din cabinet, cu fața și mâinile doamnei doctor, cu aerul de acolo. Dar, surpriză!, starea de agitație apare odată cu momentul programării și ajunge la apogeu în dimineața dinaintea marii (re)întâlniri. De ce? Îmi pun mereu întrebarea asta. Nu de alta, dar din momentul în care mă așez pe scaunul cu pricina, mă relaxez. Totul în jur mă relaxează, de la culoarea verde a pereților, până la zumzăitul televizorului și vocea doamnei doctor. Singura tresărire o am atunci când îmi face anestezia. Cum văd acul, cum îmi crește pulsul. Și crește, și crește, și simt acul cum străpunge gingia, cum varsă lichidul magic și se retrage. Apoi, se instalează dulcea-amara amorțeală. De aici e altă poveste…

De ce mi-e frică de dentist? E întrebarea care mă macină de ani de zile, de când am descoperit-o pe această doamnă minunată. Cineva îmi spunea (legat de cu totul alt subiect) că resentimentele pe care le avem, anxietatea, micile sau marile noastre frici, toate ni se trag din copilărie. Așa că haideți să ne întoarcem puțin în timp. Aveam 14 sau 15 ani când am fost prima oară la dentist, și a doua, și a treia oară. Fiecare vizită la dentist era un coșmar. După mai bine de cinsprezece ani îmi aduc aminte foarte clar figura doamnei doctor care mi-a lucrat primele măsele cu probleme. Era tunsă franțuzește, cu părul portocaliu precum lampa cu ultraviolete pe care o folosea la finisat plombele (sau cum se numește procedura), avea riduri în jurul ochilor și pe frunte și îmi respira în gură. Uram treaba asta. Din când în când își punea masca și, credeți-mă, nu știam cum să mulțumesc cerului pentru asta. Primele plombe pe care mi le-a pus au fost din amalgam, adică acelea din metal, urâte. Nu știu cum să vă zic, dar atunci, la cinsprezece ani am simțit pentru prima oară că îmbătrânesc. Aveam plombe din metal la fel ca tata (între timp a ajuns și el la doamna doctor), ca mamaie. [Tot atunci am început să mă tem de fulgere. Aveam imaginație bogată, da.] Plomba albă pe care mi-a pus-o a fost ca o revelație. Adică, se poate să fie albă, am întrebat-o. Da, mi-a zis, dar e mai scumpă. Nu am auzit nimic de preț, am auzit doar da-ul acela. Suna ca un cântec, daaaa, vei avea plombe albe, nu negre, daaaaa… Bun. Vi se pare, poate, că exagerez (și mie, de multe ori!), ce poate fi de coșmar (în afară de partea cu respiratul în gură) în ceea ce am scris mai sus? Poate anestezia care lipsea. Nu știam ce-i aia, de fapt. Simțeam că sunt ciupită de nervi, știți, ca o persoană care are un tic nervos și face semne ciudate din ochi, din obraji, din ce are el la îndemână, cu mica diferență că pe mine mă durea ca naiba. Încă un lucru mai e de menționat. Dacă acum este în permanență o asistentă prezentă, pe atunci doamna era singură. Și timpul trecea, eu lăcrimam, priveam copacul care se vedea prin ferestră și visam la momentul când voi fi afară. Da, cu siguranță de acolo mi se trage frica mea stupidă.

Între timp, doamna doctor pe care o uimesc cu măselele mele “agitate”, m-a scăpat de plombele negre, mi-a pus altele, m-a trimis la chirug să-mi scoată o măsea de minte de care doamna anterioară îmi spusese că va trebui să o scot căci creștea pe orizontală (iar eu am amânat până nu s-a mai putut), a asistat un alt chirurg pentru a mă opera, și, de-a lungul anilor, și-a păstrat zâmbetul fermecător și vocea minunată. Vocea dânsei plus anestezia egal liniște și pace (asta dacă facem abstracție de zgomotul frezei și a celorlalte instrumente pe care le manevrează).

Ce am scris mai sus sună a reclamă, nu-i așa? Ei bine, nu e. M-a luat valul. Inițial voiam să scriu un text scurt, dar scurt de tot: Ieri am fost la dentist. Am ajuns cu vreo zece minte mai devreme și, contrar așteptărilor (credeam că voi merge să citesc o pagină sau două din carte în sala de așteptare), am ajuns pe scaunul pe care se întâmplă lucrurile. Încercam să alung orice gând din minte, să mă relaxez, era doar o măsea spartă, nu avea ce să mi se întâmple. M-am uitat puțin la TV, m-am plicitisit de melodiile de pe UTV și am întors privirea către fereastră. Încercam să pronunț cu voce tare cuvântul EIGOLOTAMOTS scris pe geam cu litere de-o șchioapă când o doamnă între două vârste s-a oprit în fața blocului, pe trotuar, și-a scos telefonul și a pozat ceva în grădină. Apoi a butonat ceva și a zâmbit mulțumită. Ei bine, despre acel zâmbet voiam eu să scriu. Mi-a topit toată agitația și, dacă era lângă mine, aș fi îmbrățișat-o. Îmi imaginez că era vreo pisică care o privea leneșă dintre flori, așa cum fusesem eu privită de o pisică cu vreo douăzeci de minute înainte. Faptul că s-a oprit acolo, că a imortalizat ceva, cevaul care i-a adus zâmbet, îmi dă certitudinea că suntem în stare, încă, să ne bucurăm de lucurile mărunte care ne înconjoară.

Să privim în jurul nostru, zic. Fericirea e lângă noi, nu trebuie decât să o lăsăm să ne aducă zâmbete.

*Cabinetul la care merg este în Berceni: HDC Dental. Doamna doctor este Daniela Huidan. O veți iubi, atât vă spun.

**Imaginea: Văzut narcise. Scos telefon. Găsit poziție pentru poză. Uite mâța. Pozat mâța. Florile rămas decor. 

The post Pe scaun, la stomatolog first appeared on Andreea Ban.

O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.

Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.

Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.

Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…

Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.

Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.

Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…

The post Poveste cu bunici first appeared on Andreea Ban.

L. m-a tras de mânecă. Trebuia să plecăm în altă locație. Ne făcuserăm amândoi stocurile de poze. De fapt, el își făcuse stocul. Eu fotografiasem insecta aceea micuță, o surprinsesem pe o floare a soarelui și, pentru că nu și-a luat zborul, am îndrăznit să îi întind mâna. Cu cealaltă țineam aparatul, chinuindu-mă să nu-l mișc, și imortalizam bobul de aur ce mi se plimba pe piele. I-am spus și lui. Nu a-nțeles. Era doar o gâză palidă. O insectă. M-am încruntat la el și i-am spus că habar nu are.

Gărgărița mea avea o poveste. I-o desenasem în acele momente și ea fusese de acord. Era gânguritul unui bebeluș, visul unui copil, dorința unei femei singure, gândul unui bătrân. Era speranță, rază de soare și lumina stelei ce alunecă de pe cer într-o noapte fără lună.

I-am spus lui L. că am cele mai frumoase fotografii, că putem merge acasă. S-a uitat la mine nedumerit, abia ajunseserăm. Aveam încă două locații. Am tăcut și am mers alături de el. Am așezat aparatul în geantă, nu mai aveam nevoie de el. Fotografia pe care o doream era deja făcută. Povestea fusese spusă, desenată, imortalizată. O privesc din când în când și îmi aduc aminte de gărgărița mea frumoasă, gărgărița soarelui.

The post Gărgărița soarelui first appeared on Andreea Ban.

O poveste sucita inspirata de o melodie care ma bantuie de cateva zile. Enjoy!

Lexy & K-Paul Feat. Yasha – Killing Me

The post Cerul e verde first appeared on Andreea Ban.

Oare? Am auzit-o spunand multe te iubescuri si pareau toate sincere si pentru totdeauna. Cam asta e iubirea, atunci cand se aprinde e unica, e pentru intreaga viata, are culorile curcubeului inchise in ea si totul pare fermecat. Iubirea e drogul cel mai raspandit, ne transforma de la o zi la alta in alti noi, e legal si dorit mai ceva ca aerul, ca viata. Insa isi pierde si ea efectul… Intr-o zi facem ochii mari cat cepele si cautam farame de sentimente. Cautam iubirea aia mare si nu gasim decat cioburi de amintire. Reanimare scrie pe noi. Suntem morti pe interior si cu iubirea ridicata la cer. Un cer de catifea cenusie, un cer care ne plange lacrimile din nori pufosi dar grei de atata ploaie ce au strans.

Te-am iubit… spunea ea acum un timp. Si a trait din amintiri pana cand iubirea pentru totdeauna s-a intors. Sa mai cred oare in cuvintele ei? Acum zambeste, iubeste, pare fericita. Dar pana cand? Si cum reuseste sentimentul asta sa apara mereu atat de viu, de puternic? Cum reuseste iubirea sa trezeasca sufletul la viata cand nu demult a reusit sa-l ingroape in marea nepasare? Nu cred in totdeauna spus acum, aruncat intr-un moment de pasiune nebuna. Nu cred in cuvintele ei ce deseneaza iar te iubescuri infrigurate, cred in proba timpului si in te iubescul de azi, pentru acum.

Te iubesc mai mult decat ieri si nu la fel ca maine. Ce va fi maine, nu stiu, poate te voi iubi mai mult, poate la fel. Poate va fi sfarsitul nostru, poate ma voi trezi in alta viata. Maine poate cerul meu va fi altul si in alta parte. Maine poate ma voi trezi din vis si tu nu vei mai fi. Nu conteaza. Astazi insa te iubesc pana la cer si inapoi, cu toate stele lui si sorii vazuti si nevazuti. Astazi te-am tinut in brate si ti-am numarat oftaturile in somn, te-am iubit. Te iubesc. Aceste cuvinte le-a rostit ea dupa ce s-a gandit putin… inelul si-a stralucit lumina captiva in el si ea i-a zambit.

Pentru totdeauna este suma momentelor prezente, suma trairilor intense… Traind astazi, construim amintiri si acel „pana la adanci batraneti”!

The post Te iubesc pana la adanci batraneti! first appeared on Andreea Ban.

– Scumpul meu, ce se intampla? intreaba mama. E a nu stiu cata oara cand strici jucariile. Cum reusesti?! ofta ea exasperata.

Copilul o privi printre lacrimi. Oare era vina lui? De ce sa fi fost vina lui cand ele, jucariile erau fragile? Promiteau la inceput, promiteau o prietenie de lunga durata si rezistenta la… joaca multa. Si acum? Acum sunt doar bucati de plastic. Copilul a clipit des lasand lacrimile sa se usuce pe obraz. Ce avea de facut? A avut asteptari si acestea s-au dus pe apa sambetei. A sperat ca prietenii sa-i fie alaturi, dar nu erau decat colegi de joaca… Fiecare si-a vazut de jucariile lui.

Sa mearga mai departe? Sa-si planga dorinta de a avea altceva pana va primi? Sa spere la alte jucarii mai durabile? Jucarii care sa fie pentru totdeauna, rezistente, incantatoare… Ce sa faca? Ce sa faca? Are nevoie de un sfat!

The post Ce sa faca? first appeared on Andreea Ban.

Am trecut pe langa doi tipi care discutau de fusta cu volane – o fusta cu volane sau fusta unei tipe… dar avea volane. Nu pareau a fi… ciudati. Insa mi-a ramas in minte acest „fusta cu volane”. M-am intrebat in acea clipa daca aveau sa foloseasca si cuvantul dantela. Poate nu. Dar nu bag mana-n foc!

Urmatoarea scena: un el si o ea despartindu-se. De fapt, ea se despartea de el. El o privea cu ochii mari si tristi, uimiti parca de veste. Cred ca daca ii pica o caramida in cap celui mai bun prieten si nu ar fi avut acea privire disperata. Iar ea… ea era exasperata. „Nu!” a spus. El a intins mana si a spus „hai ma, serios?!”. Ea a dat ochii peste cap. Eu m-as fi oprit sa-l imbratisez si sa-i spun ca maine rasare un alt soare, mai frumos, mai cald, mai iubitor.

Am vazut apoi un bebe mic in drum spre somn. Timpul a stat parca in loc si eu am stat locului. Bebele meu scancea si apoi a alunecat in lumea lui micuta si fara griji. I-am sarutat visele si obrajorii de la distanta…

Am plecat din nou. M-am intors in noapte si m-am lovit cu privirea de un zid. „TE IUBESC, SPER CA ACUM SE VEDE” scria cu litere de-o schioapa. Am zambit. Da, se vede, vede toata lumea. Oare a vazut cine trebuie?

Am ajuns din nou langa apa. Dambovita isi stralucea apele in lumina orasului. M-am oprit pentru o clipa, am admirat-o si i-am dat „Buna seara!”. Mi-a raspuns cu o unduire lichida de un portocaliu murdar. I-am desenat imaginea incremenita in culoarea toamnei tarzii intr-o fotografie.

Ultima imagine a serii este campul galben de floarea soarelui si de rapita dintr-un pasaj de metrou. Un camp imens, un camp de soare pe care l-am cautat toata vara. Se pare ca statea sub pamant. Reclama la Wiesana e galbena si te invita pe campuri de poveste galbene ca soarele de iulie. Te amageste la propriu. Nu mai suntem copii sa ne lasam purtati pe aripi de poveste si apoi sa cumparam… Vara nu se cumpara, lanul de galben nu e pe raft de magazin. Vara-fericirea nu e in hipermarket! Nu ne mai vindeti iluzii! Nu ni le permitem, nu avem timp…

The post Cea mai portocalie noapte first appeared on Andreea Ban.

Nu exista sfarsit… doar inceputuri!

Bine a zis cine a zis, exista doar inceputuri… insa cata rabdare trebuie sa aiba un om pentru a o lua mereu de la capat? Cata rabdare trebuie sa ai pentru a trece prin alte si alte inceputuri? Adevarat! Nici un inceput nu seamana cu celalalt, dar totusi… Acum cateva luni era vara, era soare si marea ma astepta. Evitam sa ma gandesc la un lucru, ca aceasta se va termina si va veni toamna… incercam sa tin aproape clipa, sa imbratisez soarele si zilele de asteptare a momentului in care urma sa zambesc marii cu tot sufletul. Vroiam si stiam ca urma sa fie o vara perfecta…

Si a fost! O vara cat alte zece. O vara memorabila in care am recuperat ani de asteptare, in care am imbratisat trecutul si el pe mine.

Cred ca cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor, ar trebui sa se numeasca altfel… “Amintiri, clipa in care simt, momentele in care voi simti mai mult si imi voi aminti de ieri…” Acum doua minute aveam alta varianta, insa gandurile astea ma depasesc, se impletesc intr-o mie de feluri si se astern cum vor ele.

Cum ar putea exista un sfarsit cand intotdeauna va exista o zi de maine? O zi in care trecutul e doar o amintire. Fericita sau trista, aceasta ne duce mai departe catre nou si neasteptat. Asa e inceputul – nou, neasteptat, poate chiar dificil si tensionat, insa nu aceasta noutate si dorinta de a descoperi mai mult ne face sa ne aruncam cu ochii inchisi in relatii noi, in situatii necunoscute? Nu e imprevizibilul de o mie de ori mai atractiv decat un viitor stralucit, dar planificat pas cu pas?

Atunci cand spunem sau ne gandim ca “ar trebui sa se termine” ar trebui sa ne spunem “sa inceapa…” Sa inceapa o noua zi, sa privim apusul ca pe un nou rasarit, sa privim pe cel de langa noi ca pe cel ce va fi. Sfarsitul unei relatii… ar putea fi ea privita cu zambet? Cu rasete de fericire? Poate ca da, daca te gandesti ca acest final va aduce cu el un nou inceput, ca el/ea care pleaca lasa loc aceluia care trebuie sa fie…

Si acum, priveste putin poza de mai sus… ce vezi? Eu vad atat ce a fost, cat si ce va fi… mai vad si clipa prezenta… o imagine face cat o mie de cuvinte…

Textul a fost publicat pe 14 noiembrie 2007 aici.

The post Amintiri… de ieri(5) first appeared on Andreea Ban.