time read
Povestea este cam așa…
Doi oameni minunați și-au unit destinele în anul 1937. El avea 24 de ani, ea 19. Au trecut prin multe și, din poveștile lor, s-ar putea scrie cărți.
El a inventat prima sobă cu gaz, dar și primul cuptor de aragaz după care s-a făcut aragazul cu două ochiuri (la Satu Mare). În atelierul de tinichigerie și-a petrecut tataie o mare parte din viață, era lumea lui, o lume în care intram ca Alice în Țara Minunilor. Au trecut mulți ani de atunci, poate douăzeci, douăzeci și cinci, însă îmi aduc aminte foarte clar masa de lucru, menghina, sutele de ustensile, burlanele și sobele pe care le făcea. Și tataie știa să spună povești, știa să ne țină de mână, știa să ne facă să râdem. El era „polițistul bun”.
Imaginea pe care o am despre el e clară: un bărbat înalt, cu părul alb, mustață și ochi albaștri, minunat de albaștri. Tataie a fost un om curajos, așa îmi spunea bunica. Îmi plăcea să ascult poveștile acelea în care tataie era eroul și pe care bunica le spunea atât de frumos și cu haz. Este o imagine care mi-a rămas întipărită în minte, de parcă am fost acolo și am văzut cu proprii mei ochi. Era un zgomot infernal, avioane de război întunecaseră cerul și gloanțele vâjâiau prin aer. Tataie știi ce făcea? întreba bunica și de fiecare dată făceam ochii mari așteptându-i cuvintele cu respirația tăiată. Statea acolo, în fața atelierului, pe scăunel, și râdea la ei, le făcea semne să se ducă. Războiul se terminase și numai el știa asta. Îl strigam să vină în casă, dar el nu și nu, râdea în hohote. Era de neatins. Și a trăit mulți ani. Războiul nu l-a atins, deși a fost acolo, pe front. Bunicul meu, și o spun cu toată mândria, a fost în garda personala a mareșalului Antonescu și decorat mai târziu cu Crucea de Onoare, ca veteran de război.
O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.
Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.
Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.
Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…
Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.
Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.
Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…
Add Comment