time read
În fiecare an ajung la stomatolog cel puțin o dată. Nu, nu e vorba de controale de rutină. Mereu, adică după fiecare vizită la dentist, spun că voi reveni pentru controlul de rutină peste 6 luni și că-mi voi face un obicei din a merge periodic la control. Dar nu-mi iese. Las timpul să treacă până sunt nevoită să ajung – cred că am un clopoțel intern care mă trimite la dentist (mă consolez și eu).
Anul trecut am fost nevoită să ajung de cel puțin cinci ori, o intervenție chirugicală pentru a elimina o infecție (rezecție, habar nu aveam că așa se numește) la care s-a ajuns după alte câteva șendințe de tratat canalele, apoi un implant. Aș putea spune că sunt mai mult decât obișnuită cu scaunul din cabinet, cu fața și mâinile doamnei doctor, cu aerul de acolo. Dar, surpriză!, starea de agitație apare odată cu momentul programării și ajunge la apogeu în dimineața dinaintea marii (re)întâlniri. De ce? Îmi pun mereu întrebarea asta. Nu de alta, dar din momentul în care mă așez pe scaunul cu pricina, mă relaxez. Totul în jur mă relaxează, de la culoarea verde a pereților, până la zumzăitul televizorului și vocea doamnei doctor. Singura tresărire o am atunci când îmi face anestezia. Cum văd acul, cum îmi crește pulsul. Și crește, și crește, și simt acul cum străpunge gingia, cum varsă lichidul magic și se retrage. Apoi, se instalează dulcea-amara amorțeală. De aici e altă poveste…
De ce mi-e frică de dentist? E întrebarea care mă macină de ani de zile, de când am descoperit-o pe această doamnă minunată. Cineva îmi spunea (legat de cu totul alt subiect) că resentimentele pe care le avem, anxietatea, micile sau marile noastre frici, toate ni se trag din copilărie. Așa că haideți să ne întoarcem puțin în timp. Aveam 14 sau 15 ani când am fost prima oară la dentist, și a doua, și a treia oară. Fiecare vizită la dentist era un coșmar. După mai bine de cinsprezece ani îmi aduc aminte foarte clar figura doamnei doctor care mi-a lucrat primele măsele cu probleme. Era tunsă franțuzește, cu părul portocaliu precum lampa cu ultraviolete pe care o folosea la finisat plombele (sau cum se numește procedura), avea riduri în jurul ochilor și pe frunte și îmi respira în gură. Uram treaba asta. Din când în când își punea masca și, credeți-mă, nu știam cum să mulțumesc cerului pentru asta. Primele plombe pe care mi le-a pus au fost din amalgam, adică acelea din metal, urâte. Nu știu cum să vă zic, dar atunci, la cinsprezece ani am simțit pentru prima oară că îmbătrânesc. Aveam plombe din metal la fel ca tata (între timp a ajuns și el la doamna doctor), ca mamaie. [Tot atunci am început să mă tem de fulgere. Aveam imaginație bogată, da.] Plomba albă pe care mi-a pus-o a fost ca o revelație. Adică, se poate să fie albă, am întrebat-o. Da, mi-a zis, dar e mai scumpă. Nu am auzit nimic de preț, am auzit doar da-ul acela. Suna ca un cântec, daaaa, vei avea plombe albe, nu negre, daaaaa… Bun. Vi se pare, poate, că exagerez (și mie, de multe ori!), ce poate fi de coșmar (în afară de partea cu respiratul în gură) în ceea ce am scris mai sus? Poate anestezia care lipsea. Nu știam ce-i aia, de fapt. Simțeam că sunt ciupită de nervi, știți, ca o persoană care are un tic nervos și face semne ciudate din ochi, din obraji, din ce are el la îndemână, cu mica diferență că pe mine mă durea ca naiba. Încă un lucru mai e de menționat. Dacă acum este în permanență o asistentă prezentă, pe atunci doamna era singură. Și timpul trecea, eu lăcrimam, priveam copacul care se vedea prin ferestră și visam la momentul când voi fi afară. Da, cu siguranță de acolo mi se trage frica mea stupidă.
Între timp, doamna doctor pe care o uimesc cu măselele mele “agitate”, m-a scăpat de plombele negre, mi-a pus altele, m-a trimis la chirug să-mi scoată o măsea de minte de care doamna anterioară îmi spusese că va trebui să o scot căci creștea pe orizontală (iar eu am amânat până nu s-a mai putut), a asistat un alt chirurg pentru a mă opera, și, de-a lungul anilor, și-a păstrat zâmbetul fermecător și vocea minunată. Vocea dânsei plus anestezia egal liniște și pace (asta dacă facem abstracție de zgomotul frezei și a celorlalte instrumente pe care le manevrează).
Ce am scris mai sus sună a reclamă, nu-i așa? Ei bine, nu e. M-a luat valul. Inițial voiam să scriu un text scurt, dar scurt de tot: Ieri am fost la dentist. Am ajuns cu vreo zece minte mai devreme și, contrar așteptărilor (credeam că voi merge să citesc o pagină sau două din carte în sala de așteptare), am ajuns pe scaunul pe care se întâmplă lucrurile. Încercam să alung orice gând din minte, să mă relaxez, era doar o măsea spartă, nu avea ce să mi se întâmple. M-am uitat puțin la TV, m-am plicitisit de melodiile de pe UTV și am întors privirea către fereastră. Încercam să pronunț cu voce tare cuvântul EIGOLOTAMOTS scris pe geam cu litere de-o șchioapă când o doamnă între două vârste s-a oprit în fața blocului, pe trotuar, și-a scos telefonul și a pozat ceva în grădină. Apoi a butonat ceva și a zâmbit mulțumită. Ei bine, despre acel zâmbet voiam eu să scriu. Mi-a topit toată agitația și, dacă era lângă mine, aș fi îmbrățișat-o. Îmi imaginez că era vreo pisică care o privea leneșă dintre flori, așa cum fusesem eu privită de o pisică cu vreo douăzeci de minute înainte. Faptul că s-a oprit acolo, că a imortalizat ceva, cevaul care i-a adus zâmbet, îmi dă certitudinea că suntem în stare, încă, să ne bucurăm de lucurile mărunte care ne înconjoară.
Să privim în jurul nostru, zic. Fericirea e lângă noi, nu trebuie decât să o lăsăm să ne aducă zâmbete.
*Cabinetul la care merg este în Berceni: HDC Dental. Doamna doctor este Daniela Huidan. O veți iubi, atât vă spun.
**Imaginea: Văzut narcise. Scos telefon. Găsit poziție pentru poză. Uite mâța. Pozat mâța. Florile rămas decor.
Add Comment