Așa. Astăzi mi-am lăsat încruntarea în pernă și am privit cerul. Mă rog, vorba vine. Cerul era undeva în ceață. Așteptam autobuzul și priveam în jur. Oameni adormiți, zgribuliți și cu aspectul acela de împăiat. M-a bufnit râsul, dar l-am ascuns bine în fular. Împăiată eram și eu. Așa mă simt iarnă de iarnă. Cu cât sunt mai multe straturi de haine pe care le îmbrac, cu atât mă simt ca un exponat de muzeu. În zilele astea geroase parcă am scăpat cu toții de la Antipa și umplem străzile, autobuzele cu figuri care scot aburi din fulare.

–          Uite, fumez, strigam eu la tataie, iarna. El își pufăia țigara, eu mă amuzam cu un cocean. Fumam trabuc. Tataie râdea și curăța mai departe porumbul pentru a-l da la gâște.

Acum, aburii nu mai sunt amuzanți. Sunt grade în minus. Nu îmi place iarna (dar nu aș putea spune că nu mi-a plăcut niciodată). Și mi se pare că nici celor din jur nu le place. Altfel nu am fi cu toții roboței înfofoliți. Știți când e foarte amuzantă lumea din jur? Dimineața, în autobuz. Cu cât e mai aglomerat, cu atât oamenii sunt mai împăiați. Le e frică să coboare o secundă, să facă loc, nu s-ar mișca doi pași mai la dreapta sau la stânga. Nu, domnule, sunt prinși de podea, cu mâna lipită de bară, cu o glugă trasă pe ochi sau fularul până peste nas. Și e o plăcere să-i privești din locul tău, unul ferit, de preferat un colț (plăcerea se duce naibii dacă ești în mijlocul lor când unii vor să coboare și alții să urce). Omuleți rigizi care s-ar rostogoli la prima frână dacă ar fi ceva mai mult spațiu disponibil.

Cauza? Habar nu am. Poate orașul, poate prea mult bine. Acum niște ani stăteam cu orele afară, în frig. Eram îmbracată bine de mamaie și nu îmi plăcea, dar nu mă simțeam împăiată. Zilele zburau. Zburam și eu altături de prietenii mei pe derdeluș. Seara intram în casă unde duduia soba de căldură. Adormeam gândindu-mă la următoarea zi cu zăpadă și alergat printre nămeți. Acum visez la soare și la temperaturile ridicate, apropiate de vârsta mea.

Da, știu că sunteți și voi, aceia care purtați caloriferul pe sub piele. Vă văd. Plecați de acasă în tricou și haina pe bancheta din spate a mașinii sau aveți gecuțe subțiri și un fular înfășurat la repezeală în jurul gâtului pentru că așa se poartă sau pentru că așa a zis mama, soția, iubita. Pe voi vă invidiez. Atât.

Acestea fiind spune, vă invit să priviți în jurul vostru atunci când nu se vede cerul. Veți zâmbi!

The post Zile gri și oameni împăiați first appeared on Andreea Ban.

Inchid ochii si vad albastrul acela nemarginit. Intind mana sa-l ating si aud clipocitul apei. Valuri mici se lovesc de barca. Cineva a picurat cerneala in apa aia, o calimara intreaga de cerneala. Scria despre frumusetea marii si marea s-a emotionat. Si-a trimis un val sa-mbratiseze omul si omul si-a pierdut cerneala. Asa s-a colorat marea.

Corfu sau, cum ii spun localnicii, Kerkyra, mi-a fost vara aceasta cel mai frumos loc de pe pamant. M-am indragostit de apele Mediteranei, cum m-am indragostit odinioara de iubirea mea, Barcelona. Stiu ca undeva acolo sunt, poate, ape mai albastre, mai limpezi, mai stralucitoare, insa pana le voi intalni, Corfu ramane cel mai albastru loc de pe pamantul meu.

Dupa un an agitat, pictat in cenusiuri si masti care se doreau a fi zambete, am reusit sa ma destind. Mi-am inecat toate deprimarile in apele acelea magice. Am reusit, nu stiu prin ce minune, sa nu mai visez. Eu, care sunt certata cu orele matinale, am imbratisat relativ usor diminetile si m-am lasat purtata pe stradutele stramte ale insulei, printre valuri si golfuri albe spre cele mai frumoase plaje din cate am vazut.

Cu siguranta avem nevoie de cate o pauza. Avem nevoie sa ne rupem de realitate, de nebunia orasului, de tot ceea ce ne sapa riduri adanci pe frunte si sa evadam in lumile altora. Doar asa ne putem regasi pe noi: imbratisand linistea si frumosul.

Inotam spre o plaja alba cu apa turcoaz si ma intrebam cum de reusim noi sa traim in lumea aceasta nervoasa? Cum de rezistam an dupa an intre blocurile gri, cutii de chibrituri? Mi-a placut atat de mult calmul acelor oameni de departe. Si cum sa nu fii calm si zambitor cand ai apa aceea la picioare, cand iti poti scufunda depresiile in adancuri? Da, e adevarat ca privind din afara totul pare fila de poveste, insa mi-ar placea sa stiu ca dincolo de ziua asta lunga ma asteapta marea, ma asteapta valul inspumat gata sa-mi stearga urmele de pasi de pe nisip…

Vacanta mea continua. Traiesc povestea albastra de ieri. Ma voi trezi maine, poate. Dar ma voi trezi cu gandul ca am fost in cel mai frumos loc de pe pamant. Imaginile vorbesc de la sine…

Voi pe unde ati fost vara asta?

The post Cel mai frumos loc de pe pamant first appeared on Andreea Ban.

Asta suntem. Momente. Zambete. Dorinte. Asteptari si impliniri. Ne agatam de ziua de maine, de fericiri si temeri. Suntem simpli, dar ne complicam. Vai, cum ne mai complicam! Daca am trai ca si cum maine nu ar exista, daca am reusi sa privim senini catre viitor… fara a ne crampona de maine. Ar fi frumos. Ar fi zambet si cer senin. Am putea, poate, sa visam mai mult, sa traim mai intens.

Mi-ar placea sa fiu acolo unde marea se saruta cu cerul. Acolo unde sensul vietii e cu totul altul. Mi-ar placea sa-mi las gandurile sa zboare pe aripi de pescarus si nimic, dar nimic, sa nu-mi umbreasca ziua. Amintirile gri sa se stearga pentru totdeauna. Fericirile sa ramana vii. Mi-ar placea sa fiu acolo unde nuante de albastru infinit se impletesc cu nisipul fierbinte, iar gandurile legate de ieri ar parea cu totul fara sens.

Un moment. Momentul acela in care stiu ca am tot ce mi-as putea dori. Momentul acela in care drumul mi se asterne in fata si pornesc cu zambet catre tine. Momentul acela in care… adun toate momentele intr-un borcan pe care il asez in fata, pe birou, ca pe cea mai frumoasa fotografie. Si prin sticla verzuie a borcanului vad un zambet. E al tau. Acesta e momentul in care te intreb daca auzi marea cum isi sparge valurile de stanci…

The post Un moment. Momentul acela… first appeared on Andreea Ban.

Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

Un gand frumos pentru voi femei frumoase, mame iubite! Un gand impletit cu toate florile primaverii… un camp de lalele, de zambile, de narcise, de ghiocei si viorele… Un gand cu raze aurii si imbratisari.

La multi ani!

The post Cu drag, de 8 martie… first appeared on Andreea Ban.

Nebunia sta ghemuita in noi, sunt nervi mici si rai, nervi gata sa sara, sa atace. Si cand gasesc o portita sar ca arsi, sar si musca. „Care e problema?” – ar fi unii tentati sa intrebe, „doar avem nevoie de cate o explozie cand si cand”. Ei bine, e o mare problema. Exploziile alea ne ranesc pe noi. Nu ne lasa sa zambim, ne provoaca riduri si dureri in stomac. Si in momente ca astea ma agat de orice lucru care mi-ar reda zambetul, care mi-ar amorti nervii. Iubirea. Da, iubirea aceea frumoasa, clara, sincera, doar ea a reusit mereu sa ma salveze. Si tot ea, cu lipsa ei, a reusit sa ma ingroape. Am murit vreo douazeci de vieti, poate mai multe, poate mai putine. Dar asta ramane intre noi. Asta se intampla ieri. Azi… azi m-am agatat de o dorinta, de un zambet. As vrea sa-i spun iubire (!?!), dar gandul ca e doar o himera, ma inspaimanta. Azi am inceput o noua carte. Da, ea cu siguranta mi-e iubire. Pe ea o voi aseza langa mine, pe perna si stiu ca nu va pleca niciodata.

Si, pentru ganduri linistite, iata o melodie frumoasa, frumoasa de tot. De ascultat pe repeat!

Dream of You – Schiller

The post Dream of you… first appeared on Andreea Ban.

Si acum sa ascultam o melodie! Neaparat pe repeat.

The post Priveste cerul… first appeared on Andreea Ban.

Cenusiul isi pica tristetea de undeva de sus si norii ne amesteca gandurile si dorintele intr-un cosmar prelung. Orasul e o fotografie alb-negru, imaginea unui cimitir de vise, de iubiri. Incerc sa vad primavara undeva, intr-un colt de piata, pe taraba unei tiganci, in ghioceii rupti cu lacomie de prin paduri. Dar nu, verdele e departe. Primavara e inca inghetata intr-o toamna tarzie.

The post Mi-e dor de soare! first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de mare. Un dor infinit ca gandurile noastre. Si gandurile ma duc mereu la mare, ma duc pe plaja aceea pustie – plaja pe care o caut de-o viata. Stiu ca e acolo, ma asteapta. Mi-e dor de iubire, mi-e dor de scoica mea si de nisipul fin. Mi-e dor de briza, prietena mea buna si mi-e dor de cantecul valurilor. O imbratisare as vrea, una singura. Mi-ar aminti de zilele cu soare, de somnul furat sub umbrele colorate, de muzica venita de peste tot in ritmul batailor de inima. Mi-e dor de plaja si de o iubire mare, o iubire fara inceput, o iubire fara sfarsit.

Mi-e dor de soarele obosit la sfarsit de zi, de portocaliul lui frumos si de valurile mici pe nisipul ud. Paseam cu grija, paseam cu bucurie plutind parca la intalnirea cu apa marii, cu valurile jucause. Si te tineam de mana, iti zambeam. Intr-un vis de vara te iubeam frumos si mult si pentru totdeaua. Pana la cer si inapoi.

Acum mi-e dor de mare si mi-e dor sa zbor departe. As vrea sa fiu acolo si nu aici visand la tine, mare. As vrea sa-mi vina vara mai repede pentru a o trai din nou cu zambet, cu bucurie, cu dorinte implinite. Poate maine…

The post Dor de mare, de ieri si de maine first appeared on Andreea Ban.

Un bec atarna din tavan, va fi un spot acolo… Mi-am desenat camera de mii de ori in ultimele luni, am desenat-o in minte, dar parca niciodata nu a iesit atat de frumoasa ca acum, in realitate. Patul troneaza in mijlocul camerei, hainele sunt stranse undeva pe jos asteptandu-si rafturile. Cartile si toate maruntisurile sunt asezate in cutii. Multe cutii. Este un mic haos. Minunat haos. Biroul vechi isi asteapta si el sfarsitul sustinand tabloul cu marea. Cel mai frumos tablou, cea mai frumoasa mare!

Stare de duminica si cafea bauta tarziu, aici, in mijlocul patului. Am asezat mai devreme in biblioteca prima carte. Anne Rice. Prima autoare care m-a cucerit pentru totdeauna. Ii voi dedica cea mai mare parte a primului raft pentru a nu uita vreodata cum a pornit calatoria asta minunata. Lucrurile se aseaza mereu asa cum vrem… mai devreme sau mai tarziu. Primim ceea ce ne dorim cu adevarat… strangem fericiri marunte zi de zi pentru ca mai tarziu sa privim in urma si sa realizam cat de fericiti am fost si suntem. Si, intr-o zi, ne vom opri din mers si vom realiza ca fericirea ne tine de mana. Sa nu-i mai dam drumul. Poate ca a venit sa stea.

The post Cafea cu aroma de vanilie… first appeared on Andreea Ban.