Zile gri și oameni împăiați

zile griCu toții avem zile mai bune sau mai puțin bune, avem zile pe care le începem cu zâmbet și zile în care nu reușim să ieșim din zona gri, starea de somn se ține scai de noi deși îi dăm o cafea, poate două. Dar mai sunt și zilele în care suntem observatori. Asta e starea (îi pot zice stare?!) care îmi place tare mult. Să observ lumea. Poate că aceste zile pot fi încadrate la cele bune, dar prefer să le las în zona neutră.

Așa. Astăzi mi-am lăsat încruntarea în pernă și am privit cerul. Mă rog, vorba vine. Cerul era undeva în ceață. Așteptam autobuzul și priveam în jur. Oameni adormiți, zgribuliți și cu aspectul acela de împăiat. M-a bufnit râsul, dar l-am ascuns bine în fular. Împăiată eram și eu. Așa mă simt iarnă de iarnă. Cu cât sunt mai multe straturi de haine pe care le îmbrac, cu atât mă simt ca un exponat de muzeu. În zilele astea geroase parcă am scăpat cu toții de la Antipa și umplem străzile, autobuzele cu figuri care scot aburi din fulare.

–          Uite, fumez, strigam eu la tataie, iarna. El își pufăia țigara, eu mă amuzam cu un cocean. Fumam trabuc. Tataie râdea și curăța mai departe porumbul pentru a-l da la gâște.

Acum, aburii nu mai sunt amuzanți. Sunt grade în minus. Nu îmi place iarna (dar nu aș putea spune că nu mi-a plăcut niciodată). Și mi se pare că nici celor din jur nu le place. Altfel nu am fi cu toții roboței înfofoliți. Știți când e foarte amuzantă lumea din jur? Dimineața, în autobuz. Cu cât e mai aglomerat, cu atât oamenii sunt mai împăiați. Le e frică să coboare o secundă, să facă loc, nu s-ar mișca doi pași mai la dreapta sau la stânga. Nu, domnule, sunt prinși de podea, cu mâna lipită de bară, cu o glugă trasă pe ochi sau fularul până peste nas. Și e o plăcere să-i privești din locul tău, unul ferit, de preferat un colț (plăcerea se duce naibii dacă ești în mijlocul lor când unii vor să coboare și alții să urce). Omuleți rigizi care s-ar rostogoli la prima frână dacă ar fi ceva mai mult spațiu disponibil.

Cauza? Habar nu am. Poate orașul, poate prea mult bine. Acum niște ani stăteam cu orele afară, în frig. Eram îmbracată bine de mamaie și nu îmi plăcea, dar nu mă simțeam împăiată. Zilele zburau. Zburam și eu altături de prietenii mei pe derdeluș. Seara intram în casă unde duduia soba de căldură. Adormeam gândindu-mă la următoarea zi cu zăpadă și alergat printre nămeți. Acum visez la soare și la temperaturile ridicate, apropiate de vârsta mea.

Da, știu că sunteți și voi, aceia care purtați caloriferul pe sub piele. Vă văd. Plecați de acasă în tricou și haina pe bancheta din spate a mașinii sau aveți gecuțe subțiri și un fular înfășurat la repezeală în jurul gâtului pentru că așa se poartă sau pentru că așa a zis mama, soția, iubita. Pe voi vă invidiez. Atât.

Acestea fiind spune, vă invit să priviți în jurul vostru atunci când nu se vede cerul. Veți zâmbi!

2 Comments

  • Marius Posted 24/01/2015 19:25

    Mi-a placut mult faza cu caloriferul sub piele.

  • andres Posted 26/01/2015 00:44

    Mulțumesc, Marius! 😀

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.