Am văzut la un moment dat o poză pe Facebook cu o tipă care noaptea, la culcare, îşi făcea planuri pentru a doua zi: mă trezesc devreme, fac aia şi aia şi aia. Dimineaţa era ca mine: snooze, snooze, oprit ceasul. În fiecare seară îmi fac aceleaşi planuri măreţe: mă trezesc la 6.30am, pardon, la 7.00am, mic dejun, pregătit un articol, poate calc ceva sau alte chestiuni prin casă, plec la serviciu etc. În fiecare dimineaţă trag de mine până la 8.00am pentru ca apoi să alerg prin casă ca apucata. Sau, mă rog, vorba vine cu alergatul. De fapt, mă mişc în reluare. Îmi beau cafeaua, repet mantra cu “am o zi minunată”, mă cert pentru că nu m-am gândit de cu seara cu ce să mă îmbrac, mă cert pentru că m-am culcat târziu şi-mi promit că „diseară, la 10.30pm dau stingerea”. Apoi, în drum spre serviciu, mă trezesc şi începe nebunia. Planuri, idei, treabă, idei, diseară fac aia şi aia, să nu uit să merg acolo, trec pe lista de to do aia şi ailaltă. Reuşesc să ajung în pat la 10.30pm? Evident, nu.

Dacă citeşti asta şi eşti printre cei care se trezesc la ora 6.00am zâmbind, dacă eşti printre cei cărora le ajung 5 ore de somn, să ştii că te urăsc şi te invidiez. Eşti un om norocos şi ar trebui să mulţumeşti cerului (sau cui vrei tu) că eşti aşa. Cred că oamenii care dorm mai puţin şi zâmbesc dimineaţa nu numai că sunt mai fericiţi, dar trăiesc şi mai mult.

(pauză de cafea)

Am în faţă a treia cafea (e mică!) şi am planuri multe pentru azi. Inclusiv să ajung în pat la ora magică. Ştiu că nu voi reuşi, dar nu mă las. Think Big, ăsta mi-e principiul. De obicei, reuşesc să bifez toate cele pe care mi le propun, uneori mai greu, dar reuşesc.

În drum spre serviciu, am butonat puţin telefonul, am răsfoit Facebook şi Instagram. Notificările mă aşteptau claie peste grămadă. Le-am ignorat. Zilele acestea am încercat să stau departe de “gălăgia” din online. A fost bine. Am citit o carte, am văzut un film, am dormit. M-am bucurat de agitaţia din interiorul casei, de cei dragi, de căţei, de pisici, de ciocnitul ouălelor. Da, am deschis şi laptopul o dată. O singură dată în 3 zile. A fost bine, nu s-a supărat nimeni, nu s-a oprit timpul şi nici nu a avut loc vreo catastrofă.

Ceea ce vreau să spun e că, din când în când, avem nevoie de timp pentru noi. A fi mereu în priză, conectaţi la lume, la poveştile altora, înseamnă să uităm de noi şi de ceea ce e mai important: oamenii dragi nouă. În planurile pe care ni le facem zi de zi, ar trebui să includem şi timpul pentru sufletul nostru, pentru micile bucurii care dau sens vieţii. Quality time, să îi zicem – prefer varianta asta, cea în română mă duce cu gândul la cursul de CTC din facultate (Control Tehnic de Calitate). Ar fi ideal să sărim din când în când peste acele lucruri care trebuie făcute acum. Acel acum poate aştepta. Nu e nimeni care să ne tragă de mânecă şi, cu siguranţă, nu se va sfârşi lumea dacă decidem închidem tot şi să ne culcăm mai devreme (auzi, Andreea?! – this is me talking to myself, me not crazy, trust me)

Întorcându-mă la ideea de la care am pornit, scuze că am bătut câmpii, voi cum staţi cu somnul? Să vă invidiez? Dacă există o reţetă secretă pentru trezitul devreme, vă rog să mi-o spuneţi. Apreciez orice recomandare. Mulţumesc!

Între timp, am terminat cafeaua, m-am trezit. Ceea ce vă doresc şi vouă. O zi minunată să aveţi!

Foto: Pexels.com

The post Cafeaua noastră cea de toate zilele first appeared on Andreea Ban.

Suntem un popor de ipocriți. Da, ipocriți! Mă contrazice cineva?

Haideți să vă zic și de ce.

Vrem ca lucrurile să meargă bine – o știți pe-aia cu vrem o țară ca afară, da? –, dar nu facem nimic în privința asta. Vrem să avem orașe curate, vrem să avem șosele, vrem disciplină în trafic, vrem să fim conduși de oameni corecți, vrem să dispară corupția, să fim respectați și câte altele. Suntem buni la semnat petiții și dat cu gura. Nu voi intra în detalii, le cunoașteți – deschideți un site de știri, facebook-ul sau TV-ul, în câteva minute vă ia durerea de cap. Dacă vrem ceva, atunci ar trebui să fim exemplu pentru cei din jur.

Aseară am avut parte de un moment care mi-a arătat că se poate (chiar am simțit nevoia să scriu despre asta pentru că nu prea se întâmplă):

Azi am mers cu un autobuz în care i-aș fi îmbrățișat pe toți. Nu cred să fi auzit în viața mea atâtea cuvinte frumoase: „mulțumesc”, „mă scuzați”, „dar nu e nevoie”, „ba trebuie să stați”, „vă fac loc”, „stați acolo că am loc”, plus ajutat urcat cărucior tripleți, nedat ochi peste cap la țipete copii, ajutat coborât cărucior… #inRATB

A fost, poate, unul dintre cele mai comentate postări (de pe FB) din ultima vreme, lucru care m-a întristat. Respectul față de ceilalți ar trebui să fie la ordinea zilei, nu o întâmplare. Dacă nu suntem în stare să ne respectăm între noi, dacă nu suntem în stare să fim exemplu pentru generațiile tinere, atunci merităm tot ce primim. Cum să-l respecți dacă se poartă ca un golan? Cum să-i vorbești frumos dacă înjură ca la ușa cortului? Ei bine, abține-te. Fii tu cel care respectă și, te asigur, roata se va întoarce.

Într-o seară, în autobuz, prinsesem loc pe scaun. În fața mea erau doi tipi, le-ați spune cocalari dacă i-ați vedea pe stradă. Citeam, nu eram atentă la ei. Până la un punct. Unul îi spune altuia să vorbească mai încet. Apoi, a urmat o conversație legată de vorbitul urât în public. Vorbești tare și înjuri la tine acasă, bă, zice unul către cel care vorbea tare. Și, mai ales, nu înjuri atunci când sunt copii pe lângă tine. Nu trebuie să înjuri în public că e urât, dar mai ales lângă ăștia mici. Te duci la mă-ta acasă și înjuri cât vrei… Am presupus că a pus și cratima corect. Le-am zâmbit și m-am întors la cartea mea. Respect.

De la ce a pornit ideea articolului? De la o domniță care habar nu are ce e ăla respect. E posibil să o fi întâlnit și voi, fetelor. Este minunata aceea care intră la toaleta publică și nu știe să curețe în urma ei, este tipa care se cacă împrăștiat și habar nu are să folosească peria sau coșul de gunoi de lângă vasul de toaletă. Este tipa care se urcă cu picioarele pe colac sau se pișă pe el și nu curăță. Cum poți tu, femeie, să faci asta? Așa faci și la tine acasă? Dacă nu știi să te piși, stai dracu acasă și nu mai pune pe alții să curețe căcatul după tine!

Să mă scuzați, dragilor! Dar nu pot să pricep ce-i cu nesimțirea asta. Cum să îți bați joc în asemenea hal de cei din jur? Ține de cei șapte ani de acasă să cureți în urma ta, să lași locul așa cum l-ai găsit. Pentru că, vă rog să mă credeți, toaleta de care vorbesc este curată. Doamna care face curat chiar face curat și mi-e rușine de rușinea individei după care femeia asta trebuie să curețe. E valabil pentru orice loc public. Nu o dată am dat peste mizerii în toalete publice. Iar într-o clădire de birouri în care lucrează doamne, să dai peste așa ceva… Mi-e silă.

Tot de respect față de ceilalți e vorba atunci când tu, stăpân de patruped, strângi după el. Aseară am găsit în cutia poștală o hârtie ce viza locatarii cu animale de companie. Se dau amenzi dacă nu strângi după animal, dacă nu îl ții în lesă, dacă e agresiv și nu îi pui botniță… Și totuși, încă văd rahați în mijlocul trotuarului. Și să nu o aud pe aia cum că maidanezii fac, că vă zic și două.

De respect ține și aruncatul gunoiului pe jos – în condițiile în care chiar sunt coșuri de gunoi la tot pasul. Iar dacă nu e niciun coș, ții gunoiul în buzunar până găsești. Mor când îi văd pe unii lăsând să pice un șervețel pe lângă ei de parcă nimeni nu îi vede. I-am atras atenția odată unei dudui că i-a căzut o hârtie pe jos, deși fusese clar că o lăsase să alunece în abis în timp ce urca în autobuz. S-a rățoit la mine de parcă îi băgasem mâna în buzunar să-i fur pensia. Tare aș fi vrut să îi spun că mama mea m-a învățat să bag hârtiile, șervețelele și orice gunoi în geantă. Să nu-l arunc pe jos, că nu am servitori care să strângă după mine. Mi-a mai spus că (scuzați cacofonia) curățenia impune curățenie.

Totul pleacă de la noi. Ceea ce nouă nu ne place, nu trebuie să facem altora. Vrem să fim respectați, să respectăm noi, în primul rând. Nu vom da mereu peste oameni ok, e adevărat, dar nu rezolvăm nimic dacă sărim la ceartă, dacă înjurăm, dacă aruncăm cu piatra. What goes around, comes around, zice cântecul.

Suntem ipocriți pentru că ne plângem, dar nu facem nimic să reparăm. Suntem ipocriți din prea multe motive pe care nu am timp și nici chef să le înșir aici, dar vă invit pe voi să o faceți – dacă aveți starea. Eu aș zice că e mai ok să ne concentrăm pe ceea ce putem facem, să privim spre oamenii care schimbă lumea prin gesturi mici dar MARI. Să mulțumim mai des, să cedăm locul, să oferim un pahar cu apă și o floare, să zâmbim mai mult. Uite, încă ceva. Ia-o ca pe o provocare: zâmbește-i femeii care stă în ghereta aia de RATB, fă-i un compliment sau urează-i o zi bună. Cedează locul în autobuz cuiva care nu pare să aibă nevoie, zâmbește cuiva pe stradă. Ziua ta, în acel moment, va căpăta un alt sens. S-ar putea să simți o bucurie pe care vei dori să o simți iar și iar.

* * *

Ceea ce am scris mai sus probabil că va fi citit de tine și de încă doi sau trei prieteni care intră pe blogul ăsta pentru că mă cunosc. Poate vor ajunge aici și cei câțiva care mă urmăresc pe Facebook, poate nu. Dar nu la voi ar trebui să ajungă, ci la tanti aia care face pipi pe colacul de la baie în fiecare zi și se cacă împrăștiat din când în când, la indivizii care nu strâng în urma patrupezilor și la toți cei care nu au auzit în viața lor de cuvântul respect. Înclin să cred că tanti care face pipi pe colac are un câine care face caca în mijlocul trotuarului. Cam atât.

Foto: Pexels.com

The post Suntem un popor de ipocriți first appeared on Andreea Ban.

Am spus da unei invitații primite din scurt. Nu știam exact despre ce e vorba, ce se lansează, ce se promoveasă la respectivul eveniment. Știam localul, știam ora și că sunt +1 pe lista de invitați. Nu este o situație în care să mă simt tocmai în largul meu. Îmi place să „îmi fac temele” pentru a nu fi luată prin surprindere. Dar iată că de această dată m-am lăsat purtată de val și am fost plăcut surprinsă din momentul în care am pășit în local și până la final.

Evenimentul a avut ca personaj principal marca de sucuri naturale YO, iar bloggerii au fost invitații de onoare spre a-și arăta talentele în materie de preparat cocktailuri. YO sărbătorește 60 de ani și, printr-o întâmplare fericită (da-ul de mai sus), am fost acolo și am băut un pahar din cocktailul meu favorit dar cu o rețetă ușor schimbată: Margarita YO (cu suc de căpșuni).

Partea și mai frumoasă e că am întâlnit oameni dragi, oameni la care nu mă așteptam să fie acolo. Cele mai frumoase întâlniri sunt cele întâmplătoare. Să mergi într-un loc în care (crezi că) nu știi pe nimeni, și cineva te prinde de mână, un om drag pe care nu l-ai văzut demult, locul devine brusc acela în care ți-a fost scris să fii. Bat câmpii, da. Mă scuzați, dragilor, dar entuziasmul meu a preluat controlul degetelor și tastează de capul lui.

M-am bucurat să întâlnesc chipuri pe care le știu din online, fete cu care am interacționat pe bloguri sau pe Facebook. Suntem mai mult decât imagini și cuvinte scrise pe pereți, suntem voci și zâmbete. Suntem îmbrățișări și uneori e bine să ne amintim că e viață dincolo de online.

Invitația pe care am primit-o a sunat cam așa: Vrei să retrăiești atmosfera din Sex and the City? Cum era să spun nu? O seară petrecută cu fetele nu e de refuzat. Iar dacă printre fete se numără și bombonici precum cea din imaginea de mai jos, atunci cu siguranță va fi una de neuitat. A fost prima ieșire la cocktail a Ericăi, fetița prietenei mele, Gia – the Urban Diva (căreia îi mulțumesc pentru invitație!). A fost toată un zâmbet.

Seara s-a încheiat cu un semn. Când, într-un loc în care ai mai fost (în cazul de față Intrebelic Cocktail Bar), apare scris ceva ce nu văzusei înainte și mesajul e cel pe care îl transmiți zi de zi, atunci clar e un semn că drumul ales e cel bun. Make a wish! Dorințele se împlinesc, să crezi în ele. Mesajul cărții mele e scris cu litere mari și luminoase în Interbelic. Păi, cum să nu cred în semne?! Atunci când veți vedea Make a wish scris pe pereți, în reviste, oriunde, să știți că e momentul să citiți cartea (dacă nu ați citit-o, desigur) și să spuneți mai departe despre ea. Eu vă voi mulțumi până la cer și înapoi!

Make a wish.
Read my book: www.incaodorinta.com
Make it happen!

The post YO. Cum să nu cred în semne?! first appeared on Andreea Ban.

Din fericire (sau din păcate!), povestea de astăzi nu are legătură cu oamenii Poștei. În această privință aș putea spune că a dat norocul peste mine. De când m-am mutat în buclă (locul în care peste 3 ani va fi metroul dumneavoastră) se întâmplă lucruri stranii. Nu, cozile de la Poștă sunt aceleași. Nu contează ora, nu contează ziua, dacă vrei să ridici sau să trimiți un colet, trebuie să ai o carte la tine sau un telefon de butonat, altfel timpul pare să se dilate și să fii înghițit de marea de oamenii care bat din picioare, care vociferează, pufăie și scârțâie în așteptarea momentului în care ajung ochi în ochi cu omul care le va rezolva problema. Și acest om este norocul meu. Omul de la oficiul poștal din buclă (indiferent că este domnul grizonat, doamna roșcată sau doamna blondă) este minunat. Atunci când omul cu care vorbesc e în stare să și zâmbească sau cel puțin să aibă respect pentru cel din fața lui, îl prefer celorlalți. Aș sta la o coadă mai stufoasă doar pentru a avea în față un om și nu un robot. În cazul de față e vorba de oameni minunați, cu răbdare, bun simț și, surpriză!, cu zâmbete chiar și spre final de program.

Bun, imaginea e clară, da? Dincolo de ghișeu e totul cum ar trebui să fie. Dincoace în schimb… ți se toacă nervii dacă nu îți astupi urechile/ocupi mintea. Întâmplarea de ieri mi-a rămas pe creier și iată-mă scriind acum desprea ea.

Am intrat în oficiu pe la ora 16.00. Ultima persoană stătea fix în ușă. Un moment m-am gândit dacă să plec, dar ce șanse erau ca după ora 18.00 să fie mai puțină lume? M-am așezat la coadă și am scos telefonul. După cinci minute erau în spatele meu alte două persoane. Doamna care s-a așezat ultima la coadă sau, mă rog, lângă coadă că nu mai era loc, l-a rugat pe domnul din spatele meu să îi țină rând căci voia să ajungă până la… Domnul cu pricina îi spune că da, doamnă mergeți, că mai stăm pe aici (nu avansasem niciun pas). După alte cinci minute, mă prind că nu eram la coada corectă. Recomandatele se ridicau de alături așa că m-am mutat. Spre fericirea mea erau doar patru persoane în față, dintre care două au fost trimise la alt ghișeu. Am I lucky or what?! Domnul din spatele meu a pășit și el în față, luându-mi locul. În loc să afișeze un zâmbet (cum aș fi făcut dacă eram în locul lui), a ținut să-i spună domnului care intrase și se așezase în spatele lui că o doamnă și-a lăsat loc. Aici putea să tacă, dar nuuuu! Ce a urmat a fost pură răutate.

– Nu i-am reținut fața, domne, nu știu cine naiba e, așa că dacă se întoarce să se așeze la coadă. Păi ce, așa se face? Să-ți lași rând ca la lapte. Puteam și eu să vin, să-mi las rând și să plec la piață… cucoană mare, să stea la coadă ca toată lumea… ce figură, să-i țin rând, auzi… ce tupeu (pufăit)…

Îl auzeam vorbind și nu-mi venea a crede. L-am privit o clipă și turuia încruntat de parcă doamna îi bagase mâna-n buzunar și-i luase pensia plus cheile de la casă. Când doamna a revenit mai că era să o ia la bătaie. Că da, puteam să mă duc și eu până acasă și reveneam când ajungeam în față, unde suntem aici? (bla bla). Doamna, rămasă fără cuvinte, s-a așezat la coadă, ba chiar s-a scuzat. Domnului agitat mai avea puțin și-i exploda o venă, turuia în continuare de parcă doamna (care cred că-ți făcea cruci) nu era acolo. Aș fi dat orice în momentul acela să am căștile la mine, să dau muzica tare pentru a nu-i mai auzi vocea, răutatea cu care împroșca în jur.

Nu mi-am permis să comentez, deși era la juma’ de metru de mine, însă nu pot să nu mă întreb de unde atâta răutate, de ce nu i-a spus doamnei că nu îi ține rândul? Simple as that. De acest gen de oameni se lovesc în fiecare zi oamenii care lucrează cu publicul și încerc să-mi aduc aminte atunci când văd chipuri lipsite de zâmbet, încruntate, că cei care au fost înaintea mea nu sunt toți oameni. Nu generalizez, nicidecum! Sunt oameni și oameni, fiecare cu povestea lui, cu momentele lui. Azi avem norocul să dăm peste un zâmbet, mâine peste un constipat. Iar întâmplarea de ieri mi-a lăsat un gust amar. Un nene cu față de bunic, s-a dovedit a fi… ce a fost. Să stai la coadă la Poștă e una, să dai peste fețe acre la ghișee e alta, dar să dai cu nasul de astfel de oameni e oribil.

The post Răutatea nu are vârstă (sau aventuri la Poștă) first appeared on Andreea Ban.

Așa. Astăzi mi-am lăsat încruntarea în pernă și am privit cerul. Mă rog, vorba vine. Cerul era undeva în ceață. Așteptam autobuzul și priveam în jur. Oameni adormiți, zgribuliți și cu aspectul acela de împăiat. M-a bufnit râsul, dar l-am ascuns bine în fular. Împăiată eram și eu. Așa mă simt iarnă de iarnă. Cu cât sunt mai multe straturi de haine pe care le îmbrac, cu atât mă simt ca un exponat de muzeu. În zilele astea geroase parcă am scăpat cu toții de la Antipa și umplem străzile, autobuzele cu figuri care scot aburi din fulare.

–          Uite, fumez, strigam eu la tataie, iarna. El își pufăia țigara, eu mă amuzam cu un cocean. Fumam trabuc. Tataie râdea și curăța mai departe porumbul pentru a-l da la gâște.

Acum, aburii nu mai sunt amuzanți. Sunt grade în minus. Nu îmi place iarna (dar nu aș putea spune că nu mi-a plăcut niciodată). Și mi se pare că nici celor din jur nu le place. Altfel nu am fi cu toții roboței înfofoliți. Știți când e foarte amuzantă lumea din jur? Dimineața, în autobuz. Cu cât e mai aglomerat, cu atât oamenii sunt mai împăiați. Le e frică să coboare o secundă, să facă loc, nu s-ar mișca doi pași mai la dreapta sau la stânga. Nu, domnule, sunt prinși de podea, cu mâna lipită de bară, cu o glugă trasă pe ochi sau fularul până peste nas. Și e o plăcere să-i privești din locul tău, unul ferit, de preferat un colț (plăcerea se duce naibii dacă ești în mijlocul lor când unii vor să coboare și alții să urce). Omuleți rigizi care s-ar rostogoli la prima frână dacă ar fi ceva mai mult spațiu disponibil.

Cauza? Habar nu am. Poate orașul, poate prea mult bine. Acum niște ani stăteam cu orele afară, în frig. Eram îmbracată bine de mamaie și nu îmi plăcea, dar nu mă simțeam împăiată. Zilele zburau. Zburam și eu altături de prietenii mei pe derdeluș. Seara intram în casă unde duduia soba de căldură. Adormeam gândindu-mă la următoarea zi cu zăpadă și alergat printre nămeți. Acum visez la soare și la temperaturile ridicate, apropiate de vârsta mea.

Da, știu că sunteți și voi, aceia care purtați caloriferul pe sub piele. Vă văd. Plecați de acasă în tricou și haina pe bancheta din spate a mașinii sau aveți gecuțe subțiri și un fular înfășurat la repezeală în jurul gâtului pentru că așa se poartă sau pentru că așa a zis mama, soția, iubita. Pe voi vă invidiez. Atât.

Acestea fiind spune, vă invit să priviți în jurul vostru atunci când nu se vede cerul. Veți zâmbi!

The post Zile gri și oameni împăiați first appeared on Andreea Ban.

Ma intreb daca el este atat de frumos cum cred eu sau daca il vad asa doar pentru ca este singura persoana ramasa pe lume in afara de mine si de Jamie.

Sunt carti pe care nu le poti lasa din mana pana la ultima pagina. Sunt carti care te tin treaz pana in zori de zi. Sunt carti care te fac sa razi, sa tremuri, sa oftezi, sa plangi si iar sa razi. Si sunt carti pe care le traiesti atat de intens, incat, dupa ce ai dat ultima pagina, ai nevoie de o pauza pentru a iesi de sub efectul vrajii in care esti prins.

Gazda este una dintre aceste carti. Stephenie Meyer a reusit (din nou) sa ma prinda intr-o lume fantastica si sa ma tina legata cu firele invizibile ale cuvintelor ei frumoase.

Am tot amanat lectura acestei carti si acum am o oarecare parere de rau. Daca as fi citit cartea atunci cand a ajuns in biblioteca mea, poate ca filmul nu mi s-ar mai fi parut atat de superficial. Poate… Motive ale acestei amanari ar fi cateva: ba ca nu aveam cum sa o car dupa mine din cauza dimensiunilor, ba ca subiectul parea prea SF pentru gusturile mele, ba ca nu vroiam sa fiu dezamagita de o poveste mai slaba decat Twilight (voi, cei care nu agreati povestea vampirilor sclipiciosi, abtineti-va de la orice comentariu!). Si totusi, in momentul in care am inceput sa o citesc, toate motivele s-au stins. M-am carat cu aceasta carte dupa mine – toate cele 700 de pagini –, SF-ul a fost departe de a fi SF, povestea, desi pe undeva se aseamana cu cea din Twilight, e total diferita si (poate) chiar mai buna decat aceea.

Meyer ne arunca din start intr-o lume invadata de extraterestri, suflete stralucitoare (posibil sa aiba ceva cu treburile sclipicioase si o inteleg) care intrau in oameni, acestia transformandu-se in simple gazde. Dar se intampla ca Melanie Stryder sa fie mai puternica decat altii. Reuseste sa se faca auzita atunci cand in corpul ei se afla un intrus, un suflet puternic trecut prin multe alte vieti. Ratacitoarea ajunge sa imparta cu Melanie corpul acesteia. Cu timpul insa, amintirile, emotiile, trairile Melaniei ajung la ea. Isi da seama ca visele sunt de fapt imagini ale unor intamplari trecute si, cu mare uimire, se trezeste iubind, simtind cum niciodata nu simtise.

Desi la inceput Melanie o tine departe de gandurile ei, ajunge pe parcurs sa o cunoasca si sa aiba incredere in ea. Astfel, printr-un pact tacit, Melanie si Ratacitoarea pleaca in cautarea fratelui si iubitului ei.

Si daca vi se pare cam cam incalcita povestea, ideea aceasta a corpului folosit de un alt suflet, dar cu prezenta nedorita a  primului „chirias”, pai sa vedeti cum se incalcesc firele pe parcurs, cum evolueaza personajele si care vor fi legaturile dintre acestea, ce alegeri vor trebui sa faca. Mai este si tendinta autoarei de a ne face sa indragim cand pe unii, cand pe altii. Stiti, daca credeti ca indragiti un personaj pentru ca asa simtiti, ei bine, va inselati. Il indragiti pentru ca asa vrea autorul. Este un adevarat vrajitor. In cazul nostru, vrajitoare.

Dincolo de SF-ul acesta cu extraterestrii, planete cu flori, cu lilieci, cu delfini sau mai stiu eu ce ganganii pe care le cucereau sufletele, avem o poveste de dragoste. Sau, mai bine spus, doua povesti de dragoste.

Meyer a facut din nou o paralela intre real si imaginar, intre ceea ce suntem noi, oamenii, si ideal. Sufletele erau idealul, bunatatea, frumosul, calmul. Oamenii, ei bine, ceea ce suntem. O specie (auto)distrugatoare, salbatica, egoista. Si totusi, atunci cand Ratacitoarea (Wanda) intalneste oamenii, cand ajunge sa ii cunoasca cu toate bunele si relele lor, isi da seama ca aceasta este lumea in care ar vrea sa isi gaseasca sfarsitul. Iubirea umana este sentimentul cel mai bun si mai frumos pe care il cunoscuse vreodata.

Melanie: Sufletele nu cred in viata de apoi?
Wanda: Avem atat de multe vieti. Orice altceva in plus ar fi… sa cerem prea mult. Murim o moarte mica de fiecare data cand parasim o gazda. Traim din nou in alta. Cand vom muri aici, acesta va fi sfarsitul.

Si ea, Wanda, sufletul bun si frumos, se indragosteste de el, Ian. Si Ian, desi la inceput a fost cat pe ce sa o omoare, se indragosteste de ea. Dar Wanda e in corpul lui Melanie si aceasta se impotriveste oricarei apropieri dintre cei doi, asa cum se impotriveste apropierii lui Jared – iubitul ei – de Wanda. Cam complicat, nu-i asa?

Stephenie Meyer m-a impresionat din nou. Povestea curge de la sine, e scrisa cu pasiune, cu iubire, cu talent. Parca atunci cand a asezat cuvintele pe hartie, a presarat peste ele praf de zane pentru a nu mai lasa cititorul sa lase cartea deoparte.

Va recomand aceasta carte! Nu are nicio legatura cu Twilight, in caz ca asta va opreste sa o cititi. Este, cum sa va spun, altfel. Pe mine m-a convins filmul, mai exact coloana sonora a filmului. Din pacate ecranizarea este slaba. Si nu prea avea cum sa fie altfel. Cum sa transpui 700 de pagini pline de imagini, dialog, intamplari in doua ore de film? Revin cu impresii si despre film!

Gazda, de Stephenie Meyer
Editura RAO

Si acum va invit sa ascultati Imagine Dragons – Radioactive. Este geniala!

The post Gazda, de Stephenie Meyer first appeared on Andreea Ban.

As vrea sa pot opri timpul in loc. Sa stea un anotimp sau doua. Sa ma lase sa traiesc, sa respir, sa ma bucur de clipa. As vrea sa raman in starea aceea de somn, starea in care gandurile se opresc din fuga lor haotica. As vrea… Dar nu, am un moment, o zi. In rest, gandurile sunt intr-o fuga dupa ceva. Oare merita atata alergatura, oboseala, stres?

Am terminat de recitit aseara o poveste de demult. O poveste scrisa la intamplare, asa cum a venit, dar in care am strans amintiri si am desenat destine. Poate ca, scrisa cu mintea de acum, povestea ar arata cu totul altfel. Citind acum cuvintele de atunci, imi dau seama ca nu as putea schimba nimic. E perfecta cu toate lipsurile ei, cu toata naivitatea de care da dovada. Dar faptul ca acele cuvinte si-au gasit locul in realitate ceva mai tarziu… m-a facut sa zambesc cum nu am mai facut-o de ceva timp. Minunile se intampla. Cu siguranta. Intr-o zi va voi impartasi povestea… o voi lasa sa plece iar in lume. Am luat totusi cateva cuvinte de acolo, intrebari, o stare pe care o incerc din cand in cand:

„Ce este, de fapt, dragostea? Ce este acest sentiment pe care-l căutam cu toţii? De ce trebuie să avem în suflet acest sentiment, pentru a putea aprecia viaţa la justa ei valoare? De ce trebuie ca iubirea să fie poarta noastră către frumuseţea vieţii? Şi de ce numai iubirea ne aduce liniştea de care avem nevoie?“

Un vânt uşor, cu miros de scoici şi apă sărată, îi trecu prin păr. Se opri din scris şi privi în depărtare. Era marea albastră, cu miile ei de secrete. Marea pe care o îmbrăţişa mereu cu aceeaşi infinită dragoste. Ar fi putut trăi o viaţă întreagă lângă ea, şi parcă tot n-ar fi fost destul. 

Da. Marea. Oricat de ger ar fi afara, oricare ar fi minusul din termometre, marea e speranta zilelor frumoase. Gandul la ea ma ajuta sa fac inca un pas. Si, cu fiecare pas, sunt mai aproape de soare. Ma regasesc azi intr-o stare de dor. Dar nu dorul a ceva ce a ar putea fi, mi-e dor de ceea ce este, mi-e dor de o privire, o imbratisare. Mi-e dor chiar daca au trecut doar cateva ore… E un sentiment frumos. E sentimentul acela care umple sufletul de o bucurie fara margini, o bucurie pe care ai vrea sa o strigi lumii intregi. Nu o strig. Imi lipseste doza de nebunie necesara, dar o scriu. Si o scriu.

O duminica frumoasa imi danseaza prin camera. O muzica lina si parfum de ganduri de mult visate. As vrea sa stea aici, la nesfarsit, sa fiu eu si duminica mea. Eu si iubirea mea.

Cand v-ati bucurat ultima oara de o zi, de o ora, de o clipa? Cand ati inchis ochii si ati trait momentul fara a va gandi la nimic altceva? Ar fi momentul…

The post Stare de duminica. Ganduri dintr-o alta viata first appeared on Andreea Ban.

Am plecat ieri in graba, pentru ca asa sunt in ultima perioada – pe fuga si contratimp, pentru a ajunge in centru. Ma astepta iubitul si ma asteptau prietenii. Nu imi place sa intarzii, nu mi-a placut niciodata pentru ca, la randul meu, nu imi place sa astept. Dar cand astept observ si uneori e minunat. Asteptarile au si ele farmecul lor. Nu am iesit bine din scara, ca un omulet matol bine, striga dupa mine sa ii dau un ban. M-a scos pentru o clipa din gandurile mele pentru a ma lasa cu un semn de exclamare pe fata, cerea bani pentru inca o sticla de bere. Serios?! Pentru asta se cerseste acum? Mi-am luat semnul exclamarii si am grabit pasul. La metrou am vazut o fata care plangea. Vorbea la telefon si plangea. M-a intristat imaginea pentru ca ea parca eram eu acum niste ani. Cineva o consola pentru o despartire probabil, cunosc prea bine tonul si lacrimile acelea. I-am spus in soapta ca va trece. Mereu trece. Si va veni altul si altul pana in ziua in care va plange de fericire…

Am coborat scarile de la metrou. Trebuia sa ajung in 10 minute in Centrul Vechi. Minunatul nostru Centru Vechi, locul celor o mie si una de betii si indragosteli. 15 minute mai tarziu eram acolo, in mijlocul orasului, al noului vechi. M-am oprit din drum o clipa si am imbratisat cu privirea cladirile, cheiul, verdele intunecat al parcului, luna care isi palpaia lumina dintre stele palide. Orasul traia, respira, striga a fericire prin ochii frumosilor nebuni – ca-n cartea lui Fanus Neagu, da! Grupuri de galagiosi, de petrecareti, isi croiau drum prin multime, erau multimea prin care ma strecuram eu incet… Si i-am privit pe fiecare incercand parca sa le iau din energie, sa o fac parte din mine. Am zambit. M-am simtit libera si o fericire imensa m-a invaluit ca o aura. Un minut a durat, un minut intreg in care am multumit cerului ca mi-a dat atata bucurie, un minut in care am zambit cat pentru tot anul care inca se mai petrece. Si la capat de drum, la capat de minut era el. Mi-a spus ca a fost mai mult de un minut, ca a urmarit limba ceasului cum s-a invartit o data si inca o data… Daca s-ar fi intors cumva… Nu as vrea sa se intoarca, nici macar o secunda. Fiecare moment trait are farmecul lui. A-l da inapoi, ar insemna sa dau inapoi o parte din mine.

Si seara s-a sfarsit printre prieteni, printre cuvinte si fum de narghilea. S-a sfarsit intr-o tinere de mana si dorinte aruncate din nou catre cer. Si stelele s-au aprins mai tare. Noi le aprindem cu dorintele noastre. In fiecare noapte, de cand e lumea. Orasul s-a stins si el pentru a se aprinde iar si iar cu toate minunile lui.

The post Dorintele aprind stele si orasul straluceste first appeared on Andreea Ban.

„pornesc o leapșă către toți cei care găsesc sau doresc 10 fapte bune, neaducătoare decât de satisfacții și nu de profit, sau pur și simplu, 10 lucruri pe care consideră că le merită oamenii și locurile din jurul lor”

1. Zambesc. Zambesc pentru ca zambetul e molipsitor, zambesc pentru ca stiu ca si ceilalti vor zambi si fruntile se vor insenina chiar si in cele mai grele dimineti…

2. Spun multumesc. Multumesc pentru ajutor, pentru o mana intinsa, pentru un gand frumos, pentru un zambet si un raspuns. Multumesc prietenilor si celor din jur, multumesc soarelui ca rasare si stelelor ca-mi lumineaza visele.

3. Am rabdare. Nu ma bag in fata la cozi, astept sa-mi vina randul, am rabdare cu functionarii de pe la diverse institutii publice si la final le zambesc si chiar multumesc (de multe ori pentru nimic). Nu ma urc in autobuz daca e plin, il astept frumusel pe urmatorul si respect regula „intai se iese, apoi se intra”.

4. Nu calc iarba prin parcuri si nu rup flori – imi place sa cred ca si plantele au suflet. Las curat in urma mea pe plaja, la iarba verde, in padure. Apropos de plaja, am o prietena buna care innebunise pe toata lumea cu tigarile si semintele pe plaja, nu suporta sa le vada aruncate pe jos in nisip si ne atentiona mereu… ne conformam cu zambet vesel si trist in acelasi timp, trist pentru ca nu toti se simteau…

5. Nu sustin cersetoria de aceea nu dau bani la diversi, dar sunt batranei pe care ii mai ajut. Pastrez marunt prin buzunare si il dau celor care nu cer, prea obositi de timp si de greutati ca sa mai intinda mana, sa spuna un cuvant…

6. Nu lovesc, nu injur si nu port pica nimanui. Supararile le las sa se duca in trecut, timpul le curata.

7. Respect regulile de circulatie si nu clacsonez la semafor, in trafic – afara de cazurile exceptionale. De asemenea, privesc din ambele perspective, cea de sofer si cea de pieton… am rabdare cu cei de pe treceri, ma grabesc cand sunt pe trecere.

9. Incerc sa fiu cat mai pozitiva posibil si nu imi spun supararile. Incerc sa le tin ascunse in speranta ca vor disparea si lucrurile bune vor veni la mine. Sunt momente in care acestea sunt mai puternice si ies la suprafata fara sa vreau, insa le ascund apoi in zambete si in parfum de zambile. Cei din jur trebuie sa se molipseasca de optimism si nu de ganduri strambe.

10. Nu am animale de niciun fel pentru ca le iubesc prea mult. Mi-e teama de momentul despartirii si il evit. Ma lipesc insa de animalele altora si le iubesc enorm. Ma dor privirile triste ale cateilor de pe strada si vreau sa cred ca exista un paradis al lor. Erau si niste desene animate „Si cainii merg in rai”! 😀

Astea ar fi primele 10 ganduri care imi vin in minte… imi dau seama ca sunt mici si fapte normale. Dar mic cu mic se face mare. Sa gandim pozitiv, frumos, sa fim mai buni in fiecare zi cu noi si cu ceilalti.

Dau leapsa mai departe lui Ionut, Andrei, Flavia, Ioana si oricui vrea sa o preia, ca pe o fapta buna!

The post Fapte bune, 10 first appeared on Andreea Ban.

S-a intamplat sa intalnesc oameni superbi, placuti la prima vedere, care insa, s-au dovedit a fi gresiti din punct de vedere al comportamentului, al felului de a fi. Oameni cu personalitati ciudate, oameni lipsiti de personalitate sau cu mai multe personalitati… cu mai multe fete – cum s-ar spune. Si vai! Cata credibilitate le-am acordat in acel prim moment in care mi-au placut! Cata incantare au produs cu zambetul lor fals si poate interesat…

Si am intalnit oameni care nu mi-au placut din prima, care mi-au dat o stare de agitatie, sau care m-au lasat pur si simplu indiferenta. Si tocmai ei s-au dovedit a fi sinceri, cei care iti fura un zambet fara sa iti dai seama. Si tot ei sunt cei care probabil ti-ar sari in ajutor cu cea mai mare imbratisare…

Discutam acum ceva timp cu fetele la o cafea, despre prima impresie pe care ne-am facut-o una despre alta… si una dintre marturisiri mi-a ramas in minte… Eram prin clasa a10-a, mergeam spre liceu… M foarte sucarita pe traficul din oras a declarat sus si tare ca ii va cere tatalui ei sa ii trimita “soferul”, fapt ce ne-a facut pe toate sa izbucnim in ras. R, care era noua, nu ne stia pe nici-una dintre noi, a ramas cu impresia ca M ar fi vreo fitoasa sau asa ceva… Dupa ani, am ras de aceasta povestioara, insa poate da de gandit… Acea prima imagine pe care ne-o imprimam in minte poate fi atat de eronata incat sa te distanteze de un om – si poate acel om e chiar cel ce iti va fi alaturi la nevoie, prienetul(a) tau, iubitul sau cine stie…

Am intalnit si oameni care mi-au placut (imi plac) pentru totdeauna… din prima clipa, insa am asteptat sa treaca prima impresie, pentru ca a doua sau poate chiar a treia este cea corecta. Cei care cred in prima impresie ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte de a-si forma o imagine despre cei din fata lor, pentru ca fara sa vrem putem crea o imagine care nu ne reprezinta.

The post Impresii first appeared on Andreea Ban.