Răutatea nu are vârstă (sau aventuri la Poștă)

time read

Articolul are 1019 cuvinte și se citește în 3 minute.

Vă imaginați, probabil, că urmează să vă povestesc o întâmplare în care protagoniști sunt cei care lucrează în cadrul acestei minunate instituții, Poșta Română. Nu de alta, dar, în mare parte din cazuri, a intra în contact cu cei care lucrează la ghișeele Poștei înseamnă a rămâne fără energie pentru o zi întreagă. Și procesul începe de obicei din momentul în care treci pragul și te oprești fix acolo. Cozile sunt interminabile fie că e vorba de trimis colete, de ridicat colete sau recomandate. Până ajungi la ghișeu ești deja sleit de puteri, transpirat, nervii sunt tocați mărunt și tot ce vrei e să scapi.

Din fericire (sau din păcate!), povestea de astăzi nu are legătură cu oamenii Poștei. În această privință aș putea spune că a dat norocul peste mine. De când m-am mutat în buclă (locul în care peste 3 ani va fi metroul dumneavoastră) se întâmplă lucruri stranii. Nu, cozile de la Poștă sunt aceleași. Nu contează ora, nu contează ziua, dacă vrei să ridici sau să trimiți un colet, trebuie să ai o carte la tine sau un telefon de butonat, altfel timpul pare să se dilate și să fii înghițit de marea de oamenii care bat din picioare, care vociferează, pufăie și scârțâie în așteptarea momentului în care ajung ochi în ochi cu omul care le va rezolva problema. Și acest om este norocul meu. Omul de la oficiul poștal din buclă (indiferent că este domnul grizonat, doamna roșcată sau doamna blondă) este minunat. Atunci când omul cu care vorbesc e în stare să și zâmbească sau cel puțin să aibă respect pentru cel din fața lui, îl prefer celorlalți. Aș sta la o coadă mai stufoasă doar pentru a avea în față un om și nu un robot. În cazul de față e vorba de oameni minunați, cu răbdare, bun simț și, surpriză!, cu zâmbete chiar și spre final de program.

Bun, imaginea e clară, da? Dincolo de ghișeu e totul cum ar trebui să fie. Dincoace în schimb… ți se toacă nervii dacă nu îți astupi urechile/ocupi mintea. Întâmplarea de ieri mi-a rămas pe creier și iată-mă scriind acum desprea ea.

Am intrat în oficiu pe la ora 16.00. Ultima persoană stătea fix în ușă. Un moment m-am gândit dacă să plec, dar ce șanse erau ca după ora 18.00 să fie mai puțină lume? M-am așezat la coadă și am scos telefonul. După cinci minute erau în spatele meu alte două persoane. Doamna care s-a așezat ultima la coadă sau, mă rog, lângă coadă că nu mai era loc, l-a rugat pe domnul din spatele meu să îi țină rând căci voia să ajungă până la… Domnul cu pricina îi spune că da, doamnă mergeți, că mai stăm pe aici (nu avansasem niciun pas). După alte cinci minute, mă prind că nu eram la coada corectă. Recomandatele se ridicau de alături așa că m-am mutat. Spre fericirea mea erau doar patru persoane în față, dintre care două au fost trimise la alt ghișeu. Am I lucky or what?! Domnul din spatele meu a pășit și el în față, luându-mi locul. În loc să afișeze un zâmbet (cum aș fi făcut dacă eram în locul lui), a ținut să-i spună domnului care intrase și se așezase în spatele lui că o doamnă și-a lăsat loc. Aici putea să tacă, dar nuuuu! Ce a urmat a fost pură răutate.

– Nu i-am reținut fața, domne, nu știu cine naiba e, așa că dacă se întoarce să se așeze la coadă. Păi ce, așa se face? Să-ți lași rând ca la lapte. Puteam și eu să vin, să-mi las rând și să plec la piață… cucoană mare, să stea la coadă ca toată lumea… ce figură, să-i țin rând, auzi… ce tupeu (pufăit)…

Îl auzeam vorbind și nu-mi venea a crede. L-am privit o clipă și turuia încruntat de parcă doamna îi bagase mâna-n buzunar și-i luase pensia plus cheile de la casă. Când doamna a revenit mai că era să o ia la bătaie. Că da, puteam să mă duc și eu până acasă și reveneam când ajungeam în față, unde suntem aici? (bla bla). Doamna, rămasă fără cuvinte, s-a așezat la coadă, ba chiar s-a scuzat. Domnului agitat mai avea puțin și-i exploda o venă, turuia în continuare de parcă doamna (care cred că-ți făcea cruci) nu era acolo. Aș fi dat orice în momentul acela să am căștile la mine, să dau muzica tare pentru a nu-i mai auzi vocea, răutatea cu care împroșca în jur.

Nu mi-am permis să comentez, deși era la juma’ de metru de mine, însă nu pot să nu mă întreb de unde atâta răutate, de ce nu i-a spus doamnei că nu îi ține rândul? Simple as that. De acest gen de oameni se lovesc în fiecare zi oamenii care lucrează cu publicul și încerc să-mi aduc aminte atunci când văd chipuri lipsite de zâmbet, încruntate, că cei care au fost înaintea mea nu sunt toți oameni. Nu generalizez, nicidecum! Sunt oameni și oameni, fiecare cu povestea lui, cu momentele lui. Azi avem norocul să dăm peste un zâmbet, mâine peste un constipat. Iar întâmplarea de ieri mi-a lăsat un gust amar. Un nene cu față de bunic, s-a dovedit a fi… ce a fost. Să stai la coadă la Poștă e una, să dai peste fețe acre la ghișee e alta, dar să dai cu nasul de astfel de oameni e oribil.