Așa mi-am început ziua de ziua mea, cu soare, cu zâmbet, cu liniște și parfum de trandafiri. Liniște, pentru că am comis aroganța de a-mi da telefonul pe silent. 😀

Ziua de Sf. Andrei a fost întotdeauna ziua aceea specială din an pe care nu am serbat-o, dar m-am bucurat din plin de gândurile celor dragi, de vocile lor frumoase și cuvintele minunate. Am încetat să o serbez prin clasa a 4-a când prietena mea bună(?!) m-a lăsat să o aștept cu prăjiturile pe masă. Probabil a avut ea un motiv bun atunci, însă prăjiturile acelea cu ciocolată nu meritau să li se tragă clapa. Nu am mai avut invitați în ziua de 30 noiembrie și nu am petrecut-o în vreun fel anume. Familia mi-a fost de ajuns. Dar, cumva, Universul a avut grijă. Mi-a dat prieteni minunați care au știut să-mi fie alături exact așa cum mi-am dorit.

Ziua de astăzi este cu zâmbet, plină de La mulți ani, ceea ce vă doresc și vouă!

Dacă se întâmplă să ajungeți diseară la Arene, la concertul celor de la Subcarpați, ne vedem acolo! Nu-mi serbez ziua, dar un pic de gălăgie e binevenită. Revin cu impresii!

The post De ziua mea e soare! first appeared on Andreea Ban.

M-am trezit într-o dimineață și dimineața aceea a fost acum câteva ore. Am tras perna peste ochi și mi-am imaginat că sunt în altă parte, acolo unde soarele strălucește, unde cerul e senin și valuri mici se întind pe nisip. Peste cinci minute am aruncat perna cât colo și am ieșit pe balcon. Zgomot de basculante, de macarale și bormașini, claxoane, voci de copii din parcul de peste stradă, o ambulanță, un ciocan și un Dorel strigând el știe ce. Orașul mi-a alungat somnul și visul cu mare turcoaz. Orașul este viu și suntem parte din el. Unii ne-am născut aici, alții am fost adoptați de oraș. Trăim după regulile lui deși am vrea să credem că suntem independenți. Dar ne place. Obișnuință, zic eu. Să vii din vacanță, o vacanță lungăăăă și liniștită, să revii aici, în mijlocul haosului. Dacă aparții orașului, te vei întoarce mereu la el și vei iubi fiecare zgomot. După o perioadă de liniște perfectă vei dori să fii aici, să ieși dimineața pe balcon și să asculți muzica orașului.

Bine, poate nu chiar picamerele și nervii din trafic la orele de vârf, nu chiar ambulanțele și muzica dată nesimțit de tare din mașini un pic cam prea „stridente”, dar sunetul orașului. Îl auzi atunci când iei o pauză, ieși pe un balcon sau o terasă (la cafea sau țigară) și, pentru câteva minute, uiți de tot. Privești viermuiala de sub tine și asculți.

Cafeaua mea s-a răcit, gândurile mi-au rămas agățate în copacii din parc, copaci cu frunze încă verzi. Vara nu s-a dus, e atârnată acolo. Dar acum respirăm. Este o zi minunată și ar face bine să rămână așa.

The post Toamnă verde, toamnă gri first appeared on Andreea Ban.

Și mai e ceva. Dacă ești suficient de aproape o poți auzi fredonând o melodie și, uneori, se oprește din mers și ridică ochii spre cer. Atunci când norii se înghesuie pe cer ea spune așa, dintr-o suflare, you are my sun. În zilele cu soare murmură versurile melodiei ei ciudate.

Am încercat să-i desenez o poveste, să-mi imaginez viața pe care o duce, însă nu am reușit nici măcar să-i desenez chipul. Este doar o ea cu ochii verzi. O ea care se plimbă, care își dă părul după ureche ori de câte ori adie vântul, care, din când în când, calcă strâmb și șchioapătă puțin. Dacă o vezi mâine, prin oraș, te rog să-i spui că va ploua din nou. Să nu mai lase umbrela acasă.

DJ Shah – You Are The Sun

Sursă foto

The post Să-i spui că va ploua first appeared on Andreea Ban.

Tema: „Despre moarte: Pierderea unui om iubit. Poate fi oricine, bunic, părinte, prieten, iubit. Cine are marele noroc să nu fi pierdut pe nimeni, îşi poate imagina (uşor, cred, din cărţi, filme, diverse emoţii etc.) cum ar fi un asemenea dezastru.” (maximum 8000 de caractere)

Astăzi a avut loc cea de-a patra întalnire CWS. Răzvan Petrescu ne-a vorbit despre cel mai firesc mod de a povesti, nu înainte de a ne lăuda textele trimise. Suntem o nouă generație de scriitori, se pare! Una dintre întrebările noastre a fost cum putem ieși din anonimat, cum putem scrie mai bine. Răspunsul a venit natural: citind.

Vă invit acum să citiți și, de ce nu, să vă dați cu părerea asupra povestirii mele. Este, după cum a spus și Răzvan, emoțională și cam lirică. Sper să vă placă.

—————–

Apus de soare, ochi închiși, oglindă, tăcere, ploaie. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Simona, fata cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

***

În ziua în care am împlinit optsprezece ani mi-a spus că sunt verișoara ei preferată și că anii care vor urma vor fi cei mai frumoși. Deși în fotografia pe care o am cu ea, nu i se vede tricoul, îmi aduc aminte foarte clar imprimeul cu acel diavol tazmanian cu limba scoasă. Ea râdea. Stătea în spatele meu, ascunzându-și rotujimile, și râdea. Era cu patru ani mai mare decât mine și o adoram. Avea ceva în felul ei de-a fi care mă fascina.

În acea vară am fost la ea, era primul an în care își aniversa ziua la curte. Casa era în construcție. Se lucra la primul etaj. Stateam pe scaun alături de Simona și prietena ei, Alina, și ascultam, îmi plăcea tare mult să ascult. Vorbele lor erau povești, lucruri care mă așteptau mai târziu. În timp ce Alina povestea despre ziua îngrozitoare pe care o avusese la serviciu, Simona s-a uitat la mine prin fumul de țigară și mi-a spus, de parcă nu mai era nimeni în jurul nostru, “trebuie să vezi ceva”. S-a ridicat apoi, a stins țigara în ceașca de cafea și m-a luat de mână. Am intrat în casă și am urcat scările la etaj. Locul era plin de moloz. Mi-a arătat fiecare cameră ce avea să fie construită acolo sus. Apartamentul fratelui ei era gata. Acum se lucra la al ei. Dormitorul, pe acela voia să mi-l arate. M-a ținut de mână, cu grija unei surori mai mari, până am ajuns pe terasă. Dormitorul era terasă. S-a oprit în mijloc și mi-a spus cu zâmbetul ei minunat întins pe fața: “aici va fi camera mea, aici”, și a bătut din picior. Un norișor de praf s-a ridicat în aer. În spatele ei era un soare portocaliu ce cobora încet, se ascundea dincolo de câmp. Încercam să-mi imaginez cum va arăta locul. Simona s-a întors cu fața spre apus și mi-a făcut cu ochiul. “Vino”, mi-a spus. Ne-am sprijinit cu coatele de balustradă și am privit în tăcere bulgărele acela roșiatic. Se ducea la culcare, acolo, printre copaci.

“Abia aștept să fie gata apartamentul, să stau aici, în fiecare seară, și să privesc apusul. Îți dai seama, câte apusuri din astea voi vedea?” Nu se uita la mine. Privea soarele cum aluneca ușor în altă parte a lumii și zâmbea. Mi-a spus atunci că, după licență, voia să-și deschidă un hotel la munte, își dorea să-și crească copiii acolo, la aer curat. A râs când i-am spus că mi-ar plăcea să aibă unul și la mare. Deja visam la zilele acelea în care aveam să o vizitez. Îmi imaginam cum urma să mă plimbe prin hotel și apoi, la final, avea să-mi arate camera din care se vedea apusul.

***

Un telefon. De atât a fost nevoie ca să aflu că Simona era bolnavă. Se internase pentru a fi operată de apendicită și fusese trimisă acasă fără posibilitatea de a mai face vreodată copii. Atât a reținut din acel diagnostic, că nu își va putea duce copiii la munte. Că urma să moară într-o zi, nu conta. Fiecare dintre noi aveam să ne întâlnim cu maștera la final, dar a nu-ți mai putea întâlni copiii, ăsta era adevăratul coșmar.

Am mai văzut-o de două ori în următorii doi ani. Prima oară părea fericită. M-a luat de mână, așa cum o făcuse nu de mult, și am mers pe canapeaua din sufragerie. Nu se mai gândea la camera de sus, la terasă. Avea un zâmbet amar pe față, dar zâmbea. Din când în când zâmbetul îi era grimasă, se ținea de burtă, se apleca în față și-și cerea scuze. “Acum slăbesc”, spunea ea și încerca să râdă la propria-i glumă. Slăbise foarte mult. Părea un băiețel tunsă așa scurt. Își trecea din când în când mâna prin păr, apoi o privea și o scutura repede uitându-se în jur sperând că nu o vedea nimeni. Eu o vedeam. Știam. Aș fi vrut să o iau în brațe, dar îmi era teamă. Nu voiam să o supăr. Și cred că aș fi izbucnit în plâns dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Ea încerca să fie puternică pentru noi. Ne-a spus atunci, în repetate rânduri, cât de bine e să fii slab, că se putea mișca și ea mai ușor, mai repede. Aceea a fost una dintre ultimele ei zile bune.

În următorul an am auzit ba că era mai rău, ba că găsise câte o terapie minune care avea să o salveze. Pendulam cu toții între fericire și tristețe, Când ne așteptam ca ea să se stingă, primeam vestea că se simte cu mult mai bine, apoi, când speram ca ea să se fi vindecat, aflam că de fapt se simte îngrozitor de rău și că nu vrea să fie vizitată.

***

Într-o sâmbătă dimineață, pe când învățam de zor pentru un examen, a sunat telefonul. Am auzit-o pe mama răspunzând, însă, mai departe, cuvintele ei au fost o șoaptă. Mă oprisem din citit și așteptam. Mama nu vorbea niciodată încet. Câteva minute mai târziu a deschis ușa și mi-a spus cu o voce tremurândă că Simona vrea să ne vadă.

De când nu mai putea urca scările, dormea în camera de la parter. “Verișoarele mele dragi”, ne-a spus ea când am intrat în cameră. Noi tăceam. “Ați crescut atât de mult…”, a mai spus. “Ce ați mai făcut? Cum e la școală?”, a întrebat ea. Era atât de mică sub pătura aceea înflorată. Unde era Simona? Ce făcuseră cu ea?

Eliza i-a spus că e bine, că are zece pe linie și că va avea din nou premiul întâi. Eram mândră de ea. Când privirea Simonei s-a întors spre mine, genunchii au început să-mi tremure. Aș fi vrut să am din nou optzprezece ani și ea să se ascundă în spatele meu pentru poză. M-aș fi întors să îi spun să rămână așa pentru todeauna. Dar eram acolo și trebuia să-i spun ceva, ceva care să-i aducă zâmbetul acela de care îmi era atât de dor. “Dacă voi avea fată, îi voi spune Simona și o voi duce la munte să vadă apusul”, i-am spus eu repede. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o râzând.

***

Era o zi caldă de sfârșit de mai când am condus-o pe ultimul drum. Stăteam într-un colț al camerei și priveam, nu spre ea, ci pe geam. Priveam ploaia cum spăla cireșul din fața casei. Aș fi vrut să ies din cameră, să merg acolo, pe terasă, și să aștept apusul. Acum avea un șezlong și măsuță, avea și oglinda aceea cât ea de înaltă. Fie că ar fi privit către fereastră, fie că s-ar fi uitat în oglindă, Simona putea vedea apusul nestingherită. Am zâmbit. O bătrână care stătea în ușă și bocea s-a uitat la mine atât de urât, încât i-am simțit privirea ca pe o palmă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și capacul s-a așezat peste Simona. Zâmbea, știu sigur că zâmbea atunci când umbra a coborât peste ea. Am închis ochii și am lasat ploaia să-și spună povestea. Și a spus-o până la capăt.

Babele strigau pe lângă cutia de lemn lăcuit, plângeau cu lacrimi de ploaie. Eu mergeam aproape de mama și râdeam în batistă. Râdeam pentru că Simona mă făcuse să râd. Ea nu era în cutia aceea, ci rămăsese în casă. Se ascunsese în umbra bibliotecii și avea să ajungă în camera ei, apoi, în timp, se va transforma în apusuri de soare și în râsete de copii. Ceilalți habar nu aveau. Am închis ochii și am lasat ploaia să-mi cadă pe față. Mi-a spălat zâmbetul și toate amintirile.

***

Mama m-a rugat să îi iau pe copii și să trecem pe la Veronica. Îi era dor de noi. Casa părea a fi neschimbată, însă ea era peste tot. Pereții oftau pe la colțuri, însă nimeni nu părea să observe. După un timp, i-am luat pe Simi și pe Robert și am pornit spre camera Simonei. Era așa cum mi-o descrisese cândva, demult. Copiii au dat buzna pe terasă și au rămas amândoi privind cercul de foc ce cobora dincolo de casele din față. I-am lăsat acolo și m-am întors în cameră. Oglinda de lângă pat era un tablou lichid. M-am apropiat și, cu fiecare pas, aveam impresia că se aude râsul Simonei. M-am apropiat mai mult. Îi puteam vedea pe cei mici cum se înghionteau și arătau spre soare. Oglinda a tremurat ușor și am auzit o șoaptă: “Verișoara mea dragă…”. Apoi tăcere.

The post Apusul din oglindă first appeared on Andreea Ban.

Inchid ochii si vad albastrul acela nemarginit. Intind mana sa-l ating si aud clipocitul apei. Valuri mici se lovesc de barca. Cineva a picurat cerneala in apa aia, o calimara intreaga de cerneala. Scria despre frumusetea marii si marea s-a emotionat. Si-a trimis un val sa-mbratiseze omul si omul si-a pierdut cerneala. Asa s-a colorat marea.

Corfu sau, cum ii spun localnicii, Kerkyra, mi-a fost vara aceasta cel mai frumos loc de pe pamant. M-am indragostit de apele Mediteranei, cum m-am indragostit odinioara de iubirea mea, Barcelona. Stiu ca undeva acolo sunt, poate, ape mai albastre, mai limpezi, mai stralucitoare, insa pana le voi intalni, Corfu ramane cel mai albastru loc de pe pamantul meu.

Dupa un an agitat, pictat in cenusiuri si masti care se doreau a fi zambete, am reusit sa ma destind. Mi-am inecat toate deprimarile in apele acelea magice. Am reusit, nu stiu prin ce minune, sa nu mai visez. Eu, care sunt certata cu orele matinale, am imbratisat relativ usor diminetile si m-am lasat purtata pe stradutele stramte ale insulei, printre valuri si golfuri albe spre cele mai frumoase plaje din cate am vazut.

Cu siguranta avem nevoie de cate o pauza. Avem nevoie sa ne rupem de realitate, de nebunia orasului, de tot ceea ce ne sapa riduri adanci pe frunte si sa evadam in lumile altora. Doar asa ne putem regasi pe noi: imbratisand linistea si frumosul.

Inotam spre o plaja alba cu apa turcoaz si ma intrebam cum de reusim noi sa traim in lumea aceasta nervoasa? Cum de rezistam an dupa an intre blocurile gri, cutii de chibrituri? Mi-a placut atat de mult calmul acelor oameni de departe. Si cum sa nu fii calm si zambitor cand ai apa aceea la picioare, cand iti poti scufunda depresiile in adancuri? Da, e adevarat ca privind din afara totul pare fila de poveste, insa mi-ar placea sa stiu ca dincolo de ziua asta lunga ma asteapta marea, ma asteapta valul inspumat gata sa-mi stearga urmele de pasi de pe nisip…

Vacanta mea continua. Traiesc povestea albastra de ieri. Ma voi trezi maine, poate. Dar ma voi trezi cu gandul ca am fost in cel mai frumos loc de pe pamant. Imaginile vorbesc de la sine…

Voi pe unde ati fost vara asta?

The post Cel mai frumos loc de pe pamant first appeared on Andreea Ban.

Asta suntem. Momente. Zambete. Dorinte. Asteptari si impliniri. Ne agatam de ziua de maine, de fericiri si temeri. Suntem simpli, dar ne complicam. Vai, cum ne mai complicam! Daca am trai ca si cum maine nu ar exista, daca am reusi sa privim senini catre viitor… fara a ne crampona de maine. Ar fi frumos. Ar fi zambet si cer senin. Am putea, poate, sa visam mai mult, sa traim mai intens.

Mi-ar placea sa fiu acolo unde marea se saruta cu cerul. Acolo unde sensul vietii e cu totul altul. Mi-ar placea sa-mi las gandurile sa zboare pe aripi de pescarus si nimic, dar nimic, sa nu-mi umbreasca ziua. Amintirile gri sa se stearga pentru totdeauna. Fericirile sa ramana vii. Mi-ar placea sa fiu acolo unde nuante de albastru infinit se impletesc cu nisipul fierbinte, iar gandurile legate de ieri ar parea cu totul fara sens.

Un moment. Momentul acela in care stiu ca am tot ce mi-as putea dori. Momentul acela in care drumul mi se asterne in fata si pornesc cu zambet catre tine. Momentul acela in care… adun toate momentele intr-un borcan pe care il asez in fata, pe birou, ca pe cea mai frumoasa fotografie. Si prin sticla verzuie a borcanului vad un zambet. E al tau. Acesta e momentul in care te intreb daca auzi marea cum isi sparge valurile de stanci…

The post Un moment. Momentul acela… first appeared on Andreea Ban.

Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

dimineata, soare, nori pufosi, zambet, bebelus, sarut, scrisoare, carte, fotografie, gargarita, verde, briza, copac, izvor, trandafir, stele, padure, fotografie, privirea lui, fluture, rochie, poezie

Va invit acum sa insirati, aici sau doar in gand, cuvintele care va fac fericiti. Cuvintele acelea care va fac sa zambiti. Si ascultati melodia asta, e colorata!

Emma Hewitt – Colours (Armin van Buuren Remix)

The post Ganduri colorate first appeared on Andreea Ban.

Un gand frumos pentru voi femei frumoase, mame iubite! Un gand impletit cu toate florile primaverii… un camp de lalele, de zambile, de narcise, de ghiocei si viorele… Un gand cu raze aurii si imbratisari.

La multi ani!

The post Cu drag, de 8 martie… first appeared on Andreea Ban.

Nebunia sta ghemuita in noi, sunt nervi mici si rai, nervi gata sa sara, sa atace. Si cand gasesc o portita sar ca arsi, sar si musca. „Care e problema?” – ar fi unii tentati sa intrebe, „doar avem nevoie de cate o explozie cand si cand”. Ei bine, e o mare problema. Exploziile alea ne ranesc pe noi. Nu ne lasa sa zambim, ne provoaca riduri si dureri in stomac. Si in momente ca astea ma agat de orice lucru care mi-ar reda zambetul, care mi-ar amorti nervii. Iubirea. Da, iubirea aceea frumoasa, clara, sincera, doar ea a reusit mereu sa ma salveze. Si tot ea, cu lipsa ei, a reusit sa ma ingroape. Am murit vreo douazeci de vieti, poate mai multe, poate mai putine. Dar asta ramane intre noi. Asta se intampla ieri. Azi… azi m-am agatat de o dorinta, de un zambet. As vrea sa-i spun iubire (!?!), dar gandul ca e doar o himera, ma inspaimanta. Azi am inceput o noua carte. Da, ea cu siguranta mi-e iubire. Pe ea o voi aseza langa mine, pe perna si stiu ca nu va pleca niciodata.

Si, pentru ganduri linistite, iata o melodie frumoasa, frumoasa de tot. De ascultat pe repeat!

Dream of You – Schiller

The post Dream of you… first appeared on Andreea Ban.