20 de povestiri (foarte) scurte, reale sau inventate

time read

Articolul are 1525 cuvinte și se citește în 5 minute.

Ați auzit poate de Ficțiuni reale, proiectul colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. Întâi a fost o provocare, aceea de a scrie o povestire la persoana întâi, apoi a fost un grup pe Facebook în care fiecare scrie o povestire, reală sau inventată. 67 dintre povestiri și-au găsit locul între copertele unei cărți de ficțiuni reale, carte apărută la editura Humanitas în 2013 (detalii aici).

Am intrat în acel grup în perioada în care se anunța lansarea cărții sau cu puțin înainte. Pe atunci, Florin încă se ocupa de grup. Temele se schimbau de la săptămână la săptămână, iar eu sciam și citeam, scriam povestiri, citeam povestirile colegilor din grup. Nu mai știu de ce n-am mai scris, dar am rămas cu cititul. Florin s-a retras la un moment dat, dar Abel duce mai departe povestea Ficțiunilor Reale.

Zilele trecute am dat din întâmplare peste folderul în care mi-am salvat o parte dintre povestiri, iar unele s-au cerut (re)publicate. Le puteți citi mai jos. Nu îmi mai aduc aminte și temele, dar, la unele, nu e greu să vă prindeți despre ce e vorba.

Lectură plăcută!

Olandezul
Era un tip simpatic. Se însurase cu o româncă, pentru că na, româncele-s frumoase şi date dracu. O luase la el, în ţara lalelelor şi nu voia neam să prindă vreo boabă de română. Dar, cu timpul a învăţat trei cuvinte în limba nevesti-sii. Şi le zicea cu mândrie: mici met muştar ook bere.

Tabla înmulțirii
De câte ori greșeau o înmulțire, învățătorul îi punea să aleagă, o linie la palmă sau nota trei în catalog. Timp de o săptămână au avut cu toții palmele umflate și roșii. Atunci au înțeles sensul bărilor dintre bănci. Nicicând metalul nu le fusese mai bun prieten. Tabla înmulțirii? De neuitat.

Mașina mică
I-am promis că-l duc acasă. Am pornit motorul, am tras frâna de mână şi, după ce mi-am pus centura, am pus maşina în mişcare. Drumul era liber. Am accelerat. Motorul a-nceput să huruie. Mă întreabă de ce se aude acel zgomot. Dă muzica mai tare, îi zic. O dă. Acum se mai aude? întreb. Se face alb.

Becul
Corpurile luminau puternic. După un timp, cel mic s-a stins. A lăsat în urmă tristeţe, oftatul bătrânei şi multe găuri în pieptul început. După câteva zile electricianul a schimbat becul. Bătrâna a ciocnit corpurile de atâta fericire şi cel mare s-a spart.

Degetul mare
De câte ori voia să spună că este bine, că este în regulă, ridica degetul mare în sus. I s-a întâmplat apoi o nenorocire, şi-a prins degetul în strung şi a rămas fără el. Acum, când vrea să spună că totul e în regulă, arată cel mai mare deget care i-a rămas. Nu pricepe de ce se supără lumea.

Îngerul păzitor
L-am privit cum se îndreaptă spre gaura de canal. Nu i-am spus nimic. Pedala ca nebunul. Aş fi putut să-i şoptesc ceva şi ar fi ocolit lejer locul acela, dar la ce bun să fii îngerul păzitor al duşmanului tău dacă nu îi faci şi câte o poantă din când în când? Şi ce am mai râs apoi.

Mașinăria infernală
Dimineaţa sună cu răutate. Plec. Mă anunţă că am mesaj, răspund. Primesc mail, răspund. Prietenii stabilesc întâlnire la bere, spun da. Sună, răspund. Îl uit pe masa de la bucătărie, panică. Seara la bere, stăm cu toţii relaxaţi şi ne butonăm maşinăriile infernale. Frumoasă viaţa. Suntem conectaţi.

În tren
Trenul se târâie de la o stație la alta. Am terminat de citit cartea și vocile încep să se audă. “Cine crezi că o mai ia p-aia? A fost măritată, are copil”, zise o dudie către alta. “E, cum cine, o ia unu’ cu copil. Mai sunt și bărbați lăsați de” și îmi pun repede căștile. E liniște. Liniștea urlă.

Surpriză
Mi-am pierdut ochelarii. Sunt uitucă, recunosc. Îi las pe unde apuc, aşa, din cochetărie. Văd câte un tip simpatic şi îi dau repede jos de la ochi. Nu mă simt tocmai în largul meu cu un strat de sticle pe faţă. Acum îmi pun mâna în cap de exasperare şi, surpriză, uite ochelarii.

Caniculă
Ne uitam unul la altul şi transpiram. Cuvintele se încăpăţânau să rămână ascunse. Îmi frământam mâinile şi parcă i-aş fi spus ceva despre ochii ăia-ntunecaţi. La următoarea zdruncinătură a tramvaiului m-am topit în braţele lui. O babă a râs în barbă: ”uite ce face canicula”.

Ea
Aburii cafelei se amestecau cu ceaţa dimineţii. Alergătorii matinali o ştiau. Era tipa cu ochelari de soare, fără zâmbet, fără expresie. Credeau că e vreo dilie care aşteaptă răsăritul zi de zi. Ea doar îl simţea. Aştepta ca razele să-i sărute pielea. Nu ştiau că dincolo de ochelari erau lacrimi.

Ceață
Am deschis ochii şi m-am uitat pe geam. Alb. Nu vedeam nici măcar copacul din faţa blocului. Am deschis geamul şi albul a-nceput să se reverse în cameră. Am privit vălătucii cum se insinuează prin toate ungherele şi apoi am strigat: să nu cumva să mai fumezi afară, orbeşti oraşul.

Act divin
Nu, în mintea lui nu este vinovat, zise femeia privind hârtiile de pe masă. Cum nu, doamnă? A ucis cu premeditare, se răsti avocatul. Da, e adevarat, reveni femeia, dar el crede, ba nu, e convins ca a-nfăptuit un act divin. Da, clar, adăugă avocatul, a curăţat-o de păcate şi de organe.

Bunica
Mă plimb pe strada plină de toamnă. Inspir aerul impregnat cu fum și mă văd acolo, pe câmpul plin de maci. Parcă ieri alergam și râdeam, pentru ca mai apoi un trosnet să crape fereastra bunicii. O clipă, ochii aceia plini de lacrimi au spus “nu vă voi vedea crescând”. Încă îmi bântuie nopțile.

Fulgi
Privesc dansul fulgilor de dincolo de geam. Sunt mici, sunt mari, sunt mulţi. Unul se lipeşte de geam. Se uită curios la mine. Fac un pas în spate. I se alătură unul mare, e umflat de râs. Poate am ceva pe faţă. Vine altul, râde şi el. E haos acolo. Să vă topiţi cu toţii, strig şi trag perdeaua.

Tatuaje
Nu îmi puteam lua privirea de la ea, de la tatuajele ei, brăţări în versuri. Într-o zi m-am apropiat şi i-am cerut să îmi dedice şi mie un vers pe care să mi-l aşez la gât, colier nepreţuit. A râs. M-a întrebat ce am păţit, de ce voiam sa fac asta. Am observat apoi cicatrcele de sub tatuaje.

Zâmbet
Privesc în oglindă şi zâmbesc. Ochii îmi plâng, dar faţa îmi zâmbeşte de la o ureche la cealaltă. Strâng lama în mână şi adâncesc zâmbetul. Încă puţin. Zâmbeşte şi vei fi fericită, mi-au spus. Zâmbesc, dar nu simt nimic. Negrul de la ochi se amestecă cu roşul zâmbetului. Faţa mi-e o cicatrice.

Inima
Simt lama rece cum îmi spintecă obrazul. Vreau să mă zbat, să urlu, dar mâna aceea murdară îmi strânge gâtul ca-ntr-o menghină. Un șuvoi fierbinte de roșu se scurge amestecându-se cu lacrimile. Nu simt durere, doar gust de fier. “Vei zâmbi mereu” , îmi șopti în ureche. Respirația mi se acceleră și inima, inima urma să iasă din cușca ei. Mi-a spus ca o va elibera.

Cafea
Cafea neagră. Cer albastru. Gândul zboară la ape turcoaz, la valuri până la cer și pietre albe. Sărutări sub clar de lună, pași de dans pe nisipul ud, gemete dincolo de draperii. Artificii înfloresc aproape de stele. Aburii cafelei se ridică și-nlănțuie gândul. Devine cenușiu, devine trist.

Anul nou
De câte ori închid ochii simt cum mă duc în gol, cum gaura aceea neagră mă înghite cu totul şi mă scufund în lichidul puturos. Deschid ochii şi visul se topeşte. Gaura aceea de canal rămâne coşmarul meu de anul nou. Rămân cu ochii deschişi. La mulţi ani şi vise colorate să a(ve)m.

Dacă vi se pare interesantă ideea povestirilor foarte scurte, intrați în grupul Ficțiuni Reale. Puteți citi astfel de povestiri și puteți scrie poveștile voastre – reale sau inventate.