Jurnal de recunoștință: parfum de tei

time read

Articolul are 460 cuvinte și se citește în 2 minute.

Stăteam la fereastră și inspiram parfumul florilor de tei. Ce putea fi mai frumos, într-un oraș aglomerat, prăfuit și zgomotos, decât să locuiești pe o stradă liniștită care miroase a tei? Nu era casa mea, dar mi-aș fi dorit să fie. Eram în liceu pe atunci, visătoare, cu gândurile împrăștiate între poezii și examene, între dorințe mari și frici nespuse. Îmi imaginam cum, într-o zi, voi avea o casă doar a mea, cu ferestre deschise spre liniște și tei care să-mi parfumeze diminețile. Era o imagine simplă, dar atât de vie, încât o simțeam ca pe o promisiune.

Au trecut anii. Orașul s-a schimbat. Nu în bine. A devenit mai grăbit, mai sufocant, mai greu de iubit. Iar eu, prinsă în vârtejul vieții, am uitat să mă opresc, să privesc, să miros. De unde tei, printre atâtea betoane? De unde tihnă, printre atâtea notificări?

Într-o dimineață de iunie, m-am rostogolit cu greu din pat. Dormisem prost. Vise ciudate mă bântuiseră toată noaptea. Aș mai fi dormit un pic, o oră, poate două sau o săptămână, atât de greu îmi simțeam capul. M-am apropiat de fereastră și am tras perdeaua. Aerul era cald, lumina moale. Am deschis geamul și atunci m-a izbit un miros uitat. Parfum de tei. Nu discret, nu imaginar, ci real, copleșitor, tandru. Ca o mângâiere.

Pentru o clipă, nu am mai fost acolo. Eram din nou în liceu, în acel vis tăcut al meu, când îi ceream cerului o viață cu ferestre larg deschise și tei în față. Cerul, se pare, a păstrat dorința. Și, într-o zi oarecare, fără anunțuri și fără aplauze, mi-a răspuns.

Nu stau pe strada aceea liniștită, dar locul în care trăiesc acum e plin de tei. Stau prea sus ca să-i văd, dar îi simt. În fiecare dimineață, în fiecare noapte caldă de iunie, parfumul lor urcă până la mine, discret și fidel, ca un prieten vechi.

M-am așezat pe marginea patului, cu picioarele reci pe podea și inima caldă. M-am gândit cât de ușor uităm să fim recunoscători. Mereu alergăm spre ce urmează, dar uneori, viața se întoarce și ne îndeplinește dorințele pe care le credeam pierdute.

Mi-am făcut o cafea, am tras aer în piept și am spus, în gând: mulțumesc. Nu e nevoie de mai mult. Parfumul de tei e, uneori, răspunsul tăcut al unei dorințe vechi.

Tu pentru ce simți recunoștință astăzi?

Foto via Pixabay