Ma plimb aiurea pe strazi si cuvintele imi vin in minte, sunt fraze intregi ce se impletesc in imagini, in stari si zambete. Evident, nu am cum sa le astern pe vreo hartie…

Sunt in parc, pedalez de zor si povesti fara sfarsit mi se tes in fata ochilor. Nu am cum sa le imortalizez si se pierd printre copaci si copii galagiosi…

Stau in pat, in drumul meu spre lumea viselor. Ma bantuie povesti nepovestite inca. M-as ridica din pat pentru a le asterne pe caietul adormit pe birou. Teama ca mi-as pierde somnul ma opreste. Imi simt mainile prea grele, corpul intepenit, dar gandurile mi-s vii. Nu au insa forta de a ma ridica…

Incerc apoi, mult mai tarziu, sa le regasesc. Sunt duse departe, inchise intre ziduri groase. E ca atunci cand ne trezim dintr-un vis, unul absolut minunat, dar de care ne amintim foarte vag. A ramas doar senzatia, starea aceea de bine, de frumos…

Si, ca sa inchei frumos aceasta mica, hai sa ii spunem, confesiune, va recomand sa ascultati o melodie. O tot ascult de cateva zile (sau saptamani?). E ca o invitatie la dans, la zambet si iubire. Dansez cu tine si lumea se opreste in loc.

The 1975 – You

The post Do you wanna dance? first appeared on Andreea Ban.

Alegerile ne vor fi insotite de acelasi cer senin, poate o ploaie de vara, poate un vanticel de toamna sau chiar viscolul lui ianuarie. Vor fi momente banale pe care nu le vom uita niciodata. Si nu vom sti daca acelea sunt alegerile bune, daca sunt momentele potrivite. Intotdeauna momentul vine de la sine. Simti nevoia sa imbratisezi lumea intreaga, sa-ti strigi fericirea si, in acelasi timp, sa-ti soptesti iubirea. Nu va fi niciodata un moment potrivit pentru a spune mi-e dor de tine sau te iubesc pentru ca niciodata nu e prea devreme sau prea tarziu sa o spui. Momentul potrivit e atunci cand simti si fii sigur ca vei simti. Sunt cuvinte pe care nu le vei putea tine inchise in tine, vor iesi fara sa vrei, vor iesi soptite, vor iesi galagioase, intr-o suflare sau in toiul noptii. Sunt decizii pe care le vei lua si nu vei stii de unde au venit, de unde a aparut curajul, de unde a aparut siguranta. Acela este momentul cel mai potrivit, cel pe care nu-l vei putea anticipa, care va veni pur si simplu…

Mi s-a intamplat sa tin in mine cuvinte, sa le ucid incet, incet. Mi-a fost teama sa le rostesc pana intr-o zi – momentul potrivit – cand le-am lasat sa zboare. Si au picat apoi ca arse. Cuvintele s-au lovit de ziduri si cel care ar fi trebuit sa le auda disparuse in ceata. Da, acela a fost momentul potrivit. Imi doream enorm sa iubesc. Eram indragostita de dragoste si nu de vreun el. Cuvintele care au iesit atunci, cand el a plecat, au fost dovada. Nu am mai spus te iubesc. Am privit in ochi, am zambit, dar cuvintele au ramas la mine. Stiu ca este un moment si o persoana care imi va imbratisa iubirea pentru totdeauna, este cineva care imi va primi cuvintele si ma va lasa sa-l fac cel mai fericit barbat de pe pamant. Intr-o zi, in acel moment ce va dainui pentru totdeauna in amintire.

Fiecare dintre noi avem cam un milion de intrebari de genul: este bine? cand e mai bine? o fi ea? acum sau mai tarziu? sunt pregatita?… Sunt intrebari la care vom gasi raspunsul abia mai tarziu, cand momentul devine deja amintire. De cele mai multe ori lasam pe maine ceea ce putem face azi pentru ca probabil ne este teama. Ne e teama de greseli, dar ne e teama si de bine. Ne e teama ca vom fi atat de fericiti, incat ne vom plictisi intr-o imensitate de dulce. Si visam la momentul potrivit, visam, visam… Si totusi, vine un moment in care trebuie sa ne trezim la realitate. Vom sti care este. Nu trebuie sa-l lasam sa scape. Nu de prea multe ori, in orice caz.

The post Cand e momentul potrivit? first appeared on Andreea Ban.

Dar nu despre MasterChef vreau sa vorbesc acum… sunt altii care se descurca mai bine la a comenta retete, concurenti sau juriu. Eu ma intrebam cum de au reusit oamenii aia sa croseteze retetele. De unde vin ideile? O reteta care sa aiba oul vedeta si care sa nu fie banala omleta, ou fiert sau ochi taranesc (altele chiar nu stiu) – cum rezolvi ecuatia asta? Am vazut oul la cel mai inalt grad de vedetism –  crud pe carne tocata – biftecul tartar cu bleah-ul de rigoare! Nu m-am incumetat sa gust si nu cred ca o voi face. Totusi, oul vedeta… Cate si ce retete sa stii pentru a iesi in evidenta, pentru a impresiona juriul? Dupa aceasta proba a urmat cea cu „luati de-aici chestii si compuneti o reteta minune”. Trebuie sa recunosc ca nu am niciun pic de talent in bucatarie. Fara o reteta nu as putea face nimic, o reteta pe care sa o citesc de multe ori si apoi sa o urmez pas cu pas pentru a ma asigura ca nu ratez ceva.

Ma inteleg bine cu bucataria, serios. In fiecare dimineata ma primeste la cafea, la una alta, dar nu am inca relatia aia simpatica din care sa iasa minuni gastronomice. Am spus inca! Bun. Sa ma intorc la partea cu ideile. In momentul in care s-au ridicat cutiile de pe ingredientele de baza pentru reteta improvizata, am incercat sa ma transpun in pielea concurentului. Am vazut alb. Nicio idee, ma rog, niciuna care sa sune a umbra de reteta.

Si totusi am zambit. Asa cum ei, cei care iubesc bucataritul reusesc sa vada dintr-o amestecatura de legume, carnuri, condimente, cele mai interesante si gustoase mancaruri, asa reusesc eu sa descopar povesti in cuvinte din cele mai fara sens. Daca mi s-ar da o cutie de cuvinte, asa amestecate si fara vreo legatura unul cu celalalt, as desena povesti intregi si fara sfarsit. Daca mi s-ar da culori as picta amintiri de demult sau inchipuite. Cred ca fiecare dintre noi vedem sens in ceea ce ne place sa facem. Unii vad minunatii de masini in piese auto, altii vad castele in piatra de rau, unii transforma sunetele banale in melodii de vis. Fiecare dintre noi avem acel ceva la care ne pricepem si ar trebui sa il urmam, sa il transformam. E visul pe care trebuie sa-l preschimbam in realitate, e talentul pe care trebui sa-l slefuim…

Poate ca nu ma pricep eu sa gatesc vreo reteta care sa te dea pe spate, insa as putea scrie povesti despre tot si orice. Si la urma urmei de ce as reinventa eu bucataritul cand sunt altii care l-au revolutionat. Nu de alta, dar imi tot cumpar carti cu retete care mai de care. Poate ca intr-o zi va voi uimi cu aventuri prin bucatarie!

The post Master of… first appeared on Andreea Ban.

Sunt nopti in care adorm incercand sa alung orice gand, sa pasesc intr-un somn fara vise. Doar asa noaptea imi este neagra, este a mea si pare eterna… pentru cateva ore. Se intampla rar caci noptile mi-s bantuite de amintiri si ganduri ce nu-mi dau pace. Ma incanta minunatia mea de pat, insa in lipsa bratelor in care sa-mi asez obrazul aproapte adormit, ganduri agitate il umplu pana la refuz. Si visele sunt torte aprinse care-mi tin treze simturile pana in zori. Intr-un final ma cufund in somnul dulce si adanc, insa o noua zi ma cheama la ea brusc si fara mila.

Dupa astfel de nopti mi se intampla ca o amintire sau un gand sa nu-mi dea pace. Un cuvant se repeta la nesfarsit. Un obiect, un nume care se repeta obsedant pana imi ia respiratia. As vrea sa ma asez din nou in asternutul cald, sa ma pierd in somn. Lumea merge inainte si fara mine, de ce nu as lasa-o? Oboseala imi joaca feste, imi arata imagini care nu sunt, imagini distorsionate ale realului care mai devreme imi zambea. L-as lasa in pace si m-as opri o clipa, o viata pentru a fi doar cu mine. Dar este oare posibil? Cand putem fi doar cu noi, fara alte ganduri, alte idei si imagini care sa ne sacaie, sa ne scoata din sarite?

Ti se intampla sa ti se repete in minte o idee, sa te loveasca constant ca o picatura chinezeasca? O idee rezumata de un cuvant banal ce-si pierde sensul in timp ce se invarte in gol. Parca sunt in cadere libera si, la un moment dat, realizez acest lucru si ma opresc brusc. Golul isi pierde sensul, cuvantul se dezintegreaza si ma intreb ce naiba o fi insemnand. Senzatia cu care raman e groaznica. Parca e personificarea unei temeri de demult…

Si iar m-am pierdut in cuvinte… Incepusem sa scriu noaptea trecuta cand somnul imi dadea tarcoale. Alta era ideea, altceva intentionam sa desenez pe „hartie”. M-am asezat intr-un vis in care o domnisoara blonda imi era prietena buna. Ma intrebam de ce, caci in realitate e doar un zgomot de fond, o banda stricata care merge in gol. Subconstientul lucreaza pe cont propriu si se joaca cu mintea noastra. Ce-i mai place! Sau poate imi spune de cate ori are ocazia, ca e mai bine sa adorm imbratisand fara sfarsit decat sa ma pierd singura intre vise fara sens…

M-am trezit intr-o zi de sarbatoare. M-am trezit cand soarele isi revarsa iubirea peste lume si, in ciuda norilor care se preumbla pe cerul inalt, isi trimite lumina calda peste noi. La multi ani dragi flori de primavara, la multi dragilor, voi care va sarbatoriti numele astazi!

The post M-am trezit intr-o zi cu flori… first appeared on Andreea Ban.

Am indraznit sa privesc cerul intr-o noapte,
L-am privit printre florile de gheata
Cernute-n valuri printre nori.
Si luna era acolo ascunsa dup-o stanca,
Isi purta mandra voalul de dantela rece…
Astepta pentru a mia noapte dulcea sarutare.

Zapada m-a invelit ca o patura alba,
Am lasat-o sa se astearna-n liniste…
Asteptam si eu ca luna, asteptam sarutul tau
In noapte. Dar noaptea s-a facut zi si iara noapte.
Ninsoarea s-a oprit, lumea s-a oprit si ea,
S-a stins intr-o eclipsa vesnica cat un sarut.

Si luna a zambit din nou cu valul cazut
Pe umerii ei goi, o perdea rece, alba…
Cu pasi timizi pasesc prin ea si ingeri
De zapada-mi rasar in cale.
Voi astepta si eu eclipsa noastra
Pana ma voi stinge-n vesnicia unui sarut…

Andres

The post Ca o eclipsa first appeared on Andreea Ban.

– Ce faci? Astepti pe cineva? m-a intrebat o voce.
Am privit prelung, soarele batea din spate orbitor,
Vocea era agatata de o umbra… dar zambea.
– Astept verdele sa infloreasca, am spus,
Si imaginea s-a stins in lacul de alaturi,
Oglinda lucie brazdata de barci si vasle gri.
– Verdele? Nu pricep…
Ce vroia vocea asta? Nu stie ca linistea e sfanta
Cand verdele rasare?
– Doar asculta, acum rasare, isi face drum
Printre noi si ne invaluie ca o boare. Ne imbraca
In parfum de primavara si ne hraneste cu lumina.
Umbra s-a uitat la mine prelung si zambetul
I s-a transformat incet in intrebare.
– Da, asa sunteti voi cu totii, nu stiti sa ascultati,
Nu stiti sa priviti. Va intrebati de ce nu auziti,
De ce nu vedeti. Opriti-va o clipa si respirati.
Opriti-va si imbratisati totul…
– Dar…
– Niciun dar, o viata avem. Nu mai multe,
O viata de iubire, de zambete, de frumos…
Sa ne oprim din cand in cand sa o traim
Asa cum trebuie, sa ne oprim din tot…
Umbra de alaturi a inceput sa prinda culoare,
Zambetul i s-a aprins din nou cum s-a aprins
Al meu odata demult.
Esti cel care zambeste acum, esti tu sau eu,
Cel care am fost. Ai gasit verdele si dansul ploii.
Ai gasit sunetul razelor lovindu-se de apa
Si ecoul stralucirii soarelui de dimineata.
Te-ai gasit pe tine.
(17.01.2010)

The post Cum rasare verdele? first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam in seara asta la timpul pe care nu il avem. Ma intrebam, de fapt, oare cum au unii timp de ei pe langa serviciu, pe langa casa si copii, pe langa toate nebuniile de zi cu zi? Cand stai acasa ai timp de toate si iti mai si ramane – intervine plictiseala, desi mie nu mi se intampla (si am avut o perioada destul de lunga de stat acasa). Dar cand intri in campul muncii, un camp dorit mai ceva ca in vremurile de demult cand stra-stra-bunii nostri se „razboiau” pe bucati de glie, timpul se stinge brusc. Acum e dimineata, acum e seara, acum e luni, acum e duminica. Cum isi impart timpul ei, cei cu copii, cei cu multe responsabilitati, astfel incat sa nu neglijeze nimic din lucrurile lor importante?

Poate ca in timp ne adaptam cu totii la situatie, responsabilitatile vin una cate una si se instaleaza confortabil in vietile noastre, iar noi nu le dam atentie decat atunci cand ne darama. Dar cazuti fiind ne dam seama ca nu prea avem de ales si mergem mai departe. Ne ridicam si pasim inainte cocosati de greutati. Le ducem pas cu pas ca Sisif. Suntem pedepsiti de timp. Asta ar fi partea gri a situatiei. Partea roz e aia in care realizam ca suntem mari si puternici, cand e cineva acasa care sa ne zambeasca. Cand copiii ne intind manutele si ne trag usor in lumea lor simpla, minunata. Prin ochii lor ne regasim timpul, prin iubire ne regasim pe noi. Si unii dintre voi imi vor spune acum, asa, cu juma’ de glas: „si noi, cei care nu ne-am gasit iubirea, care nu…”. Nu am raspuns pentru voi mai mult decat as avea pentru mine… toate la timpul lor dragilor, toate la timpul lor!

In urma cu doi ani eram pe un drum, eram in cautarea a ceva. Acum am pornit pe un altul. Timpul mi-a devenit din nou scump. Iar iubirea… pentru ea nu am cuvinte. Ea vine si pleaca. Poate ca va ramane intr-o zi pentru totdeauna. Poate ca doi ani vor fi de data asta trei, sapte, multi. Poate. Timpul e cel care ne rezerva cele mai neasteptate surprize, iar eu sunt aici sa ii zambesc.

Voi cum va intelegeti cu timpul? Il alergati voi sau va alearga el? 🙂

The post Doi ani de vacanta. Doi ani de iubire. first appeared on Andreea Ban.

Sunt zile care trec, se duc si nu se mai intorc,
Amintiri cu noi impletite cu zambete si sori.
In fuga masinii am lasat in urma prima zi,
Era vara si soarele stralucea de dupa geamuri cenusii.
Am asezat-o in rama si-am promis s-o pretuim
Dar a venit si toamna cu ploile-i reci.
Am inchis ochii si am sarutat prelung,
Am sarutat sa uit, am sarutat sa plang, sa rad.
Toamna s-a stins cu o dimineata alba de poveste,
Padurile s-au imbracat in zane,
Si-au pus rochiile albe zambindu-ne timid…
Le-am spus in soapta ca-l iubesc si el
Mi-a luat mana intr-a lui.
Soarele m-a imbratisat, ochii i-am inchis
Si m-am cufundat in visare…
Ce va fi maine? Poate primavara.
Poate copacii ne vor zambi verde si senin
Intr-o zi de mai.
Poate ne vom iubi din nou ca-ntr-o
Amintire de demult. Poate.

The post Anotimpuri… first appeared on Andreea Ban.

Si ploaia imi intra in sandale, imi stropeste picioarele. Merg drept. Ce mai conteaza o balta cand totul in jur e ud, cand hainele fura picaturi de ploaie? Strang umbrela ranjind la nori „asa! dati ce puteti, sa va vad!” si norii imi zambesc cu fulgere si imi soptesc tunete aruncand spre mine ploaia, picatura cu picatura, un rau, o cascada rupta din cer. Ce mai conteaza? Trebuie sa iubim ce ne daruieste cerul, parca asa spunea cineva intr-o carte. Ce vine din cer e sfant. Ploaia e sfanta ca si soarele de azi si de maine, ca si stelele ce ne poarta visele…

Scriu cuvant dupa cuvant. Nu stiu unde ajung. Destinatia e un alt mister… drumul conteaza, drumul catre departe. In poveste, in viata, in vis. Scriu si ascult o melodie… doar una…

Smiley – Dream Girl

The post Ascult o melodie, scriu un cuvant first appeared on Andreea Ban.

Îţi aştept cuvântul şi privirea cu emoţie şi tremur.
Ploaia cade cu picuri mici si reci,
Îmi spune povestea neîntâmplată,
Povestea mea şi a ta din altă lume…
O lume fără margini, fără vise, o lume senină
Şi pentru totdeauna.
Mânile îmi tremură, inima e purice.
Mâine te ţin în braţe, te privesc, te sărut.
Mâine, doar mâine, niciodată azi,
Niciodată acum.
Mâine este visul meu şi dorinţa împlinită,
Eşti tu şi privirea ta de cer senin…
Şi tot mâine soarele răsare din albul zămbetului tău.

Simt ca trăiesc de-o viaţă pentru mâine,
Că iubirea e doar la o zi distanţă. Mă bucură.
Mă întristează.
Niciodată fericirea nu a fost mai departe.
La doar o zi distanţă, la doar o viaţă…

Andres

The post Poveste despre mâine first appeared on Andreea Ban.