time read
Nu stiu cum se intampla, dar imi gasesc inspiratia (sau ea ma gaseste pe mine) in cele mai nepotrivite momente. De parca cineva, vreo entitate dintr-o lume paralela, se chinuie al naibii ca eu sa nu desenez cuvinte pe alb. Hmm, oare scriu atat de stramb? 🙂
Ma plimb aiurea pe strazi si cuvintele imi vin in minte, sunt fraze intregi ce se impletesc in imagini, in stari si zambete. Evident, nu am cum sa le astern pe vreo hartie…
Sunt in parc, pedalez de zor si povesti fara sfarsit mi se tes in fata ochilor. Nu am cum sa le imortalizez si se pierd printre copaci si copii galagiosi…
Stau in pat, in drumul meu spre lumea viselor. Ma bantuie povesti nepovestite inca. M-as ridica din pat pentru a le asterne pe caietul adormit pe birou. Teama ca mi-as pierde somnul ma opreste. Imi simt mainile prea grele, corpul intepenit, dar gandurile mi-s vii. Nu au insa forta de a ma ridica…
Incerc apoi, mult mai tarziu, sa le regasesc. Sunt duse departe, inchise intre ziduri groase. E ca atunci cand ne trezim dintr-un vis, unul absolut minunat, dar de care ne amintim foarte vag. A ramas doar senzatia, starea aceea de bine, de frumos…
Si, ca sa inchei frumos aceasta mica, hai sa ii spunem, confesiune, va recomand sa ascultati o melodie. O tot ascult de cateva zile (sau saptamani?). E ca o invitatie la dans, la zambet si iubire. Dansez cu tine si lumea se opreste in loc.
The 1975 – You
Add Comment