Înainte să intru în detalii, peste care puteți oricum să săriți, vă recomand să vedeți Bridget Jones’s Baby. Este cel mai amuzant film pe care l-am văzut anul acesta (nu că ar fi fost prea multe amuzante) și rețeta perfectă pentru a-ți descreți fruntea, a alunga norii și a te relaxa. Am râs cu lacrimi, da, și m-a durut puțin și maxilarul.

Bridget Jones, care a cucerit lumea în urmă cu vreo 15 ani (când a trecut timpul?!), se întoarce pe marele ecran pentru a-și continua aventurile de burlăciță zăpăcită, amețită, neîndemânatică sau cum vreți voi să-i spuneți. Sinceră să fiu, a trebuit să revăd trailerele primelor două filme – Bridget Jones’s Diary (2001) și Bridget Jones: The Edge of Reason (2004) – pentru a-mi aduce aminte ce s-a întâmplat anterior. În afară de câteva flash-uri legate de simpatica Bridget (Rene Zellweger), minunatul Darcy (Colin Firth) și nesuferitul Daniel (nu îmi place Hugh Grant!), nu mi-a revenit nicio amintire legată de filme. Parcă nici nu le-am văzut. Asta nu m-a împiedicat să mă bucur de acest al treilea film și să oftez la scenele din trecutul personajelor, special inserate pentru a trezi nostalgii.

Dacă în filmul anterior Bridget părea că va rămâne cu Mark Darcy (mi-a zis o prietenă), iată că noua Bridget, cea de 43 de ani, vine să dărâme mitul lui “și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” arătându-ne că nu trebuie neapărat ca cei doi să rămână împreună și că povestea poate continua din orice punct, pe un cu totul alt drum decât ne-am fi așteptat sau ne-am fi dorit. Chiar dacă timpul trece, evoluăm, ne maturizăm, unele obiceiuri rămân lipite de noi pentru totdeauna. Bridget, deși ancorată bine în prezent, are micile (sau marile?!) ei aiureli care o definesc. Și, ca să nu mai bat câmpii, haideți să vă spun, concret, despre ce e vorba în film.

Singură și nefericită (nu vă lăsați înșelați de imaginea de mai sus), femeie de carieră ajunsă din urmă de generația tânără și, oarecum, depășită de noile viziuni în domeniu (televiziune), Bridget are parte de o mare surpriză atunci când se aștepta mai puțin. Rămâne însărcinată. Nu, nu e spoiler – v-ați putut da seama de asta din titlu. Nu e spoiler nici faptul că se culcă o dată cu fermecătorul Jack (Patrick Dempsey) și a doua oară, o săptămână mai târziu, cu Darcy. Împrejurările sunt mai puțin importante. Ideea e că se trezește însărcinată și marea întrebare este cine e tatăl? Dacă vă așteptați la siropoșenii sau la o poveste despre sarcină, ei bine, nu e deloc așa. Trecem cu ea prin cele nouă luni, vom fi acolo și la naștere, dar întrebarea care plutește pe buzele tuturor nu face decât să țină spectatorul în suspans și să stârnească hohote de râs la intervale scurte de timp. Trebuie să îi vedeți pe cei doi potențiali tați ca să înțelegeți despre ce vorbesc. Sunt minunați!

Deși preferatul meu este de departe Colin Firth, Dempsey a avut un rol superb, a reușit să îmi atragă atenția mai mult decât mă așteptam și să mă aducă în situația de a nu ști pe care dintre ei să îl aleg. Trebuie să-i fi fost foarte greu lui Bridget cu așa bunăciuni de-o parte și de alta! Dincolo de personajele principale, am avut parte și de o surpriză cu voce și una de nota 20. Ed Sheeran – pe care nu l-am recunoscut decât când a-nceput să cânte (Bridget din mine a zâmbit și a fost de acord că seamănă cu cineva cunoscut) și Emma Thompson cu cele câteva replici superbe, memorabile.

Nu știu cât de mult v-am atras atenția asupra filmului, dar sper că suficient de mult încât să-i dați o șansă. De-ar fi un așa film pe an, ar fi prefect, a spus prietena cu care am văzut filmul. De acord!

Și, ca să vedeți că nu sunt singura cucerită de Bridget, vă invit să citiți și impresiile colegei mele de la Serial Readers: Bridget Jones, o nouă filă de jurnal >>

Bridget Jones’s Baby (2016)

The post Bridget, ce-am mai râs! first appeared on Andreea Ban.

The legend will never be the same.

Uneori avem nevoie să ni se amintească de copilărie, de momentele acelea în care puterea era în mâinile noastre. Găseam fericirea în lucrurile mărunte, o inventam și o reinventam zi de zi. Fie că ne jucam în spatele blocului sau pe uliță, în vreun sat uitat de lume, fie că ne uitam la desene animate sau citeam o poveste, ne bucuram de fiecare clipă, trăiam alături de personaje. Peste un joc, un film sau o poveste, aveam noi prieteni alături de care cântam, dansam și în ale căror roluri intram.

Cartea junglei este una dintre poveștile care m-au încântat copil fiind. Atunci când am văzut prima oară desenele animate am fost la fel de impresionată ca atunci când am citit cartea. Sau am văzut desenele și apoi am pus mâna pe carte? Nici nu mai știu. Ideea e că la fiecare contact cu această poveste, entuziasmul mi-a fost la fel de mare. Ceea ce îmi aduc aminte e că desenele le-am văzut pe vremea când închiriam casete video. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că voi vedea la un moment dat un film după această poveste, că Mowgli și prietenii lui vor prinde viață pe marele ecran, l-aș fi privit uimită încercând să-mi imaginez imposibilul.

Iată-mă acum, după vizionarea filmului, cu un zâmbet pe față cât China. Imposibilul s-a produs. Filmul Cartea junglei a ajuns pe marele ecran și este de-a dreptul fenomenal. De la primele imagini mi-am spus că trebuie să scriu despre el, știam (nu mă întrebați cum și de ce) că va fi minunat. Și a fost. Este. Este genul de film pe care vrei să-l revezi imediat după ce se termină genericul. E genul de film de la care îți dorești o continuare, vrei să vezi mai mult, să afli ce i se întâmplă personajului mai departe. Nu am citit nimic despre film, de vânzări, de cum a fost apreciat, însă cred că vom fi invitați să descoperim și alte aventuri ale trioului Mowgli, Bagheera, Baloo. Trebuie.

Orice aș scrie, orice v-aș spune, nu poate reda frumusețea cadrelor și cum a reușit Jon Favreau să pună în scenă o poveste cunoscută astfel încât să te țină prins de scaun și cu respirația tăiată. Dacă în majoritatea filmelor avem parte de un final lacrimogen, de data aceasta lucrurile se întâmplă altfel. Lacrimile se varsă la început, pentru ca finalul să îți aducă o stare de bine, să vrei să-l revezi fix în acel moment. Nu știu voi cum sunteți, dar mie mi se întâmplă să plâng la filme, la desene animate, la piese de teatru. Fac tot ce pot să mă abțin, însă lacrimile fac ce știu ele mai bine de fiecare dată când sunt gâdilate într-un anume fel. De data aceasta am zis mersi că s-a întâmplat când s-a întâmplat, nu de alta, dar chiar nu îmi place să se aprindă luminile în sală și eu să fiu cu șervețelele în ochi și-n nas.

Așa, să vă mai zic vreo două chestiuni și închei. Deși avem un singur personaj în carne și oase în film, micul pui de om interpretat impecabil de Neel Sethi (cu siguranță vom mai auzi de el), vocile celorlalte personaje au fost perfect alese. Ben Kingsley (Bagheera), Bill Murray (Baloo), Scarlett Johansson (Kaa), Idris Elba (Shere Khan) sau Christopher Walken (King Louie) au făcut ca această poveste să sune cât se poate de familiară. De asemenea, nu au lipsit melodiile mult iubite de noi în copilările, The Bare Necessities și I Wanna Be Like You. Imagine that! Amintirile au năvălit peste mine și vor năvăli și peste voi, vă asigur.

Cartea junglei e o poveste minunată. Filmul ne readuce povestea, ne face cunoștință cu Mowgli, unul cât se poate de real, și prin ochii lui vom revedea o lume pe care am adorat-o și pe care acum o percepem altfel. Lumea animalelor, jungla cu regulile ei simple, contrastul dintre om și animal sunt pline de mesaje pentru privitor, fie el copil sau adult.

Vă recomand să vedeți acest film. Mergeți la cinema și vedeți-l pe ecran mare (eu l-am văzut la IMAX), trăiți alături de prichindeii voștri povestea, retrăiți povestea pentru voi înșivă. Vă aștept cu impresii!

The Jungle Book (2016)

The post Cartea junglei sau când poveștile copilăriei prind viață first appeared on Andreea Ban.

When there is kindness, there is goodness. When there is goodness, there is magic.

Îmi plac poveștile. Îmi plăceau atunci când eram mică și îmi plac acum. Este o senzație aparte să vezi pe marele ecran poveștile copilăriei. Întâi mi-au fost citite, apoi le-am citit. Am urmărit desenele animate cu ochii măriți de încântare. Și nu doar o dată! Am văzut și revăzut desenele animate până s-au tocit benzile. Le vedeam la video. Voi, cei care ați prins vremurile casetelor video, sunt convinsă că știți la ce mă refer atunci când spun că nimic nu se compara cu bucuria unei noi casete primite în dar sau un nou film de desene animate apărut la centrul de închirieri.

Cinderella (Cenușereasa) este una dintre poveștile care m-au fascinat. Am plâns atunci când am aflat că fata a rămas fără mamă, i-am detestat surorile vitrege, i-am adorat rochia și pantofii, m-am bucurat când l-a fermecat pe prinț și am jubilat atunci când a ajuns la bal și i-a lasat pe toți cu gurile căscate. Spre deosebire de alte povești readuse la viață prin filme care țin mai mult sau mai puțin firul poveștii, Cinderella este povestea pe care am îndrăgit-o, de care îmi aduc aminte cu drag. Fata orfană este transformată în slujnică de către mama vitregă și batjocorită de surorile proaste și urâte. Fata își pierde pantoful și prințul o descoperă ascunsă…

De ce să mai vedeti filmul in cazul acesta? Simplu. Pentru felul în care povestea a fost transpusă pe marele ecran. Veți găsi în film scenele pe care le știți dar stropite cu praf de zâne. Momentele acelea pe care le cunoaștem cu toții sunt explorate la maximum, regizorul reușind să captiveze privitorul prin culoare, prin costume și decoruri. Mai mult, jocul actoricesc este absolut minunat. Cate Blanchett și Lily James sunt perfect alese pentru rolurile lor – de la gesturi și până la felul în care articulează fiecare cuvânt. Poți să-mi spui „doamnă”, spune Lady Tremaine la un moment dat. Am recunoascut în vocea ei vocea mamei vitrege din povestea copilăriei, acea voce de om rău la suflet pe care mi-o imaginam copil fiind.

Zâna cea bună, deși apare foarte puțin în film, este interpretată impecabil de Helena Bonham Carter. Mi-ar fi plăcut să o văd mai mult… dar, dacă stau bine să mă gândesc, poate că povestea s-ar fi transformat în povestea zânei și nu a Cenușeresei. Helena este absolut minunată! (vezi aici câteva secvențe >>)

Despre prinț aș fi vrut să spun mai multe. Din păcate, ultima scenă în care l-am văzut pe Richard Madden interpretându-l pe Robb Stark m-a lovit atât de rău încât a-l revedea aici, cu acest chip luminos, senin, nu prea s-a legat. Dar nu e asta partea importantă. Prințul este un fel de accesoriu. Este cel cu care Ella va dansa și-i va fermeca pe cei din jur. Bine, cârcotașii vor avea diverse comentarii la adresa dansului cu mult prea profesional pentru o fată care stătuse închisă în mansardă, care… E o poveste, dragilor. Este o poveste cu zâne, cu animăluțe care se transformă în oameni, povestea cu dovleacul care îi servește fetei drept caleașcă și cu pantofii de sticla comozi. Da! Comozi. Mi-a plăcut tare mult această observație a zânei.

Mesajul filmului, cuvintele pe care Ella le poartă cu ea de-a lungul anilor, ar trebui băgat la cap de noi, aștia mari care am uitat să mai fim copii: acolo unde este bunătate este magie. Să fim buni. Restul e… poveste.

Vă recomand acest film. Vă invit să reveniți pentru aproape două ore în lumea aceea magică care ne spune cu toate vocile ei: Totul este posibil. Trebuie să crezi!

Cinderella (2015)

The post Cinderella. Pantofi și dorințe împlinite first appeared on Andreea Ban.

Most of life’s burdens, with a little help, can become a gift.

Îmi plac poveștile, întotdeauna mi-au plăcut. Cred că fiecare dintre noi suntem povești. Avem magia în mâini, în ochi și cu o simplă bătaie din palme putem schimba lumea. Dar am crescut și am uitat. Ori de câte ori văd un film, poveste cu personaje fantastice, oameni speciali și fel de fel de-nchipuiri, mă cuprinde o fericire mare. Sunt iar copil, am puteri magice și lumea e așa cum ar trebui să fie.

Am văzut Al șaptelea fiu (Seventh Son) și am ieșit din sala de cinema cu zâmbetul copilului care s-a întors din Narnia. Habar nu aveți pe unde am umblat, ce am văzut, ce am simțit, a strigat copilul din mine. Bine, au fost și cei din jur… dar nicio bucurie nu se aseamănă cu alta. Bat câmpii? Da, desigur.

Ceea ce vreau să vă spun e că filmul mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult. Încă de când am văzut trailerul mi-am dorit să-l văd, însă mi-am ținut așteptările în frâu. Nu m-a dezamăgit. Dacă vă place trailerul, vă spun de acum că vă va plăcea și filmul. Nu este nici mai bun, dar nici mai puțin bun. Este perfect pentru o seară în care doriți să evadați pe alte meleaguri, acolo unde există vrăjitoare, vraci, dragoni și obiecte magice.

John Gregory (Jeff Bridges), al șaptelea fiu al unui al șaptelea fiu, este vraciul care apără ținutul de vrăjitoare, stafii, duhuri și alte arătări ale nopții. Cu toate că este încă în putere, anii au trecut peste el și are nevoie de un ucenic. Are nevoie de un al șaptelea fiu care să-i preia atribuțiile. Aici intervine Thomas Ward (Ben Barnes), fiul unui fermier, care știe că destinul lui e deosebit. Dar nu este un al șaptelea precum cei dinainte, nicidecum. Thomas este cel care… nu vă zic. Trebuie să vedeți filmul.

Ceea ce vreau să vă spun totuși e că al șaptelea fiu, învățăcelul, este cam mămăligă. Nu de alta, dar când vraciul este în scenă tot ce e pe lângă se micșorează, se înmoaie și îndoaie. Jeff Bridges dă viață unui personaj puternic, plin de energie, chiar dacă a ajuns la o vârstă venerabilă. Apoi, pe lângă el este Mama Malkin, vrăjitoarea, interpretată impecabil de Julianne Moore. În povești ținem de obicei cu personajele bune, cu cei care vor salva lumea. În cazul de față, vrăjitoarea cea rea merită toată aprecierea. Băiețelul nostru, Thomas, se mișcă greu, dar are voință.

La final, deși aveam în cap vocea răsunătoare a vraciului și imaginea vrăjitoarei, mi-am dorit să văd mai mult. Chiar mi-am dorit ca povestea să meargă mai departe. Thomas ar putea fi un vraci puternic și, fără prezența lui Gregory, ar putea umple și el scenele. Are potențial… și față.

Filmul este plin de acțiune, nu m-am plictisit nicio secundă, are figuri frumoase, povești de dragoste (da, e mai mult de una!), este colorat și îți dă aripi. Să mă oprească cineva! Aaaa, să nu uit. La începutul filmului avem parte și de una bucată Kit Harington sau, știți voi, Jon Snow. Aș fi vrut… bine, vreau eu multe, dar na, ce să mai zic. Pentru scenele în care apare aș mai vedea filmul o dată sau de două ori. Uite ce poate face un chip drăguț! Ce-o fi fost în capul vrăjitoarei, nu pricep, chiar nu.

Bun, acum vedeți trailerul și apoi rezervați-vă 1oo de minute pentru film. Atât vă trebuie. Nu veți regreta. Mai apoi, veți realiza că C.S. Lewis a avut dreptate când a spus că „some day you will be old enough to start reading fairy tales again”.

PS. Filmul este ecranizare după Cronicile Wardstone scrise de Joseph Delaney. Știți ce este meganașpa? Că au rezumat seria de 10 volume (a câte 300+ pagini fiecare) într-un film de o oră și un pic. Păi așa?

 Seventh Son (2015)

Filmele lui 2015. Nr 1 >>

The post Al șaptelea e norocos first appeared on Andreea Ban.

Fiecare dintre noi avem o viață secretă. Ceea ce facem, ceea ce vorbim, felul în care reacționăm este de multe ori diferit față de ceea ce gândim. Nu de puține ori se întâmplă să ne întrebăm de ce am răspuns într-un fel și nu în altul, de ce nu am acționat conform planului pe care l-am gândit inițial.

Am văzut The Secret Life of Walter Mitty și am zâmbit. Atunci când a apărut filmul am refuzat să-l văd pentru că nu îmi place actorul. Nu știu de ce, dar Ben Stiller are ceva care mă irită. Mimica, vocea, habar nu am. Nu îmi place și pace. Am văzut filmul din întâmplare (de fapt, cineva a insistat și îi mulțumesc acum!). M-a prins de la primele „evadări” ale personajului.

Walter Mitty este un visător. Da, da, toți suntem visători. Walter însă este acela care visează cu ochii deschiși evadând, la propriu, din realitate. Lucrează de ani buni ca editor foto la o revistă, este îndrăgostit fără speranță de o colegă și se retrage foarte des în lumea lui, o lume fantastică, plină de aventuri. Nu ar fi ceva ieșit din comun dacă asta nu ar atrage atenția celor din jur. În momentul în care Walter și femeia visurilor sale sunt pe cale să rămână fără loc de muncă visătorul nostru trebuie să ia atitudine. Și nu oricum, el trebuie să iasă din lumea imaginară și să trăiască aventura la propriu.

Mi-a plăcut filmul, mi-a plăcut foarte mult. Mesajul este puternic, iar imaginile, ei bine, acestea sunt minunate! Nu îmi place actorul, însă povestea m-a făcut să trec peste acest mic inconvenient și, la final, am ajuns să rezonez cu Walter Mitty. Ben Stiller i-a dat viață. Mai mult, Ben Stiller a și regizat filmul, reușind să transpună povestea de numai două pagini și jumătate scrisă de James Thurber (în 1939), într-un film de două ore. Avem dramă, avem comendie, avem aventură, avem poveste de dragoste. Ce am mai avea nevoie? De cele două ore pentru a viziona filmul!

Va recomand cu drag acest film, este frumos. Tare frumos! Cu cât trece timpul de la vizionare, cu atât conștientizez mai mult această lume secretă pe care o port cu mine. Sunt sigură că te vei regăsi și tu în film. Asta dacă nu l-ai văzut deja!

Înainte de a încheia, iată declarația lui Ben Stiller:
„Îmi place că această poveste nu poate fi clasificată,” spune Stiller. „Are comedie, are dramă, este o poveste de aventuri, e reală şi hiper reală, într-un mod fantastic.  Şi totuşi, în centrul întregii poveşti se află un personaj în care, în opinia mea, se poate regăsi oricine – cineva care pare să treacă prin mecanismul vieţii moderne, dar trăieşte o viaţă cu totul diferită în capul său. Pentru mine, acesta întruchipează toate lucrurile pe care ni le imaginăm despre noi înşine şi lume, dar pe care nu le spunem niciodată.” – Cinemagia.ro

The Secret Life Of Walter Mitty (2013)

O altă părere despre film puteți citi pe Serial Readers, aici>>

The post Viața noastră secretă first appeared on Andreea Ban.

Anul acesta a avut loc premiera filmului If I Stay (Dacă aș rămâne), ecranizarea cărții cu același titlu scrisă de Gayle Forman. Ca un serial reader veritabil, am amânat vizionarea filmului pentru a citi întâi cartea.

În general nu obișnuiesc să scriu despre o carte înainte de a o citi cap-coadă, însă, în cazul de față, chiar nu mă pot abține. Ridică niște semne de întrebare la care nu reușesc să găsesc răspunsul și, oricât de mult îmi doresc ca finalul să fie unul fericit, intuiția îmi spune că va fi unul cu lacrimi.

Povestea, în mare, nu este ieșită din comun. Ba chiar s-au mai scris cărți similare. Mia, o adolescentă de 17 ani, violoncelistă talentată, are de ales între a merge să studieze la Julliard, în New York, și a rămâne în Oregon cu cei dragi. Dincolo de această alegere, viața este frumoasă, familia o susține indiferent ce ar alege, prietenii și iubitul îi sunt alături. Într-o dimineață cu ninsoare totul se schimbă, e ca și cum binele trebuie să fie echilibrat de rău. Mia își pierde părinții și fratele mai mic într-un accident de mașină rămânând suspendată între lumea noastră și lumea de dincolo. Este martoră la suferința bunicilor, a prietenilor, a celor rămași în viață, a celor care speră ca măcar ea să nu plece pe lumea cealaltă.

Mia se află din nou în fața unei decizii, dar de această dată decizia e departe de a fi ușor de luat. Dacă va rămâne, va trebui să trăiască într-o lume în care părinții și fratele nu mai sunt. Cum va putea accepta lipsa lor? Cum ar putea trăi cu această durere? Dacă va pleca, se va alătura familiei ei, dar va lăsa în urmă o viață plină de promisiuni, va lăsa în urmă oameni care o iubesc și care doresc ca ea să fie suficient de puternică pentru a trăi.

Mai aveam puțin până la finalul romanului, însă nu reușeam să găsesc o cale pentru Mia, o rezolvare astfel încât totul să fie bine. Cu cât mă apropiam de finalul poveștii, cu atât decizia pe care aș fi vrut să o iau pentru Mia era mai grea. Îmi doream ca ea să rămână în viața, da, dar durerea cu care avea să se confrunte apoi? Cum ar putea duce cineva atâta durere?

Voi, cei care nu ați citit cartea, ce ați alege în cazul acesta? Ce credeți că va alege Mia? Dacă vă este greu să alegeți o rezolvare, vă recomand să citiți cartea. Eu am lăsat-o pe autoare să dea verdictul.

De asemenea, cartea mi-a stârnit și mai mult curiozitatea asupra filmului. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocând momente din viața ei pe lângă ceea ce vede și aude în spital. Avem poveste în poveste sau, mai mult, povești în poveste. Este planul principal, prezentul, apoi planuruile secundare în care sunt evocate viața ei, dar și a părinților, a familiei și prietenilor ei. Oare cum au pus această poveste pe marele ecran?

Vă doresc lectură plăcută și, de ce nu, vizionare la fel de plăcută! Apoi, vă aștept cu impresii și răspunsul la întrebarea de mai sus, ce ați alege…

O puteți cumpăra de pe Elefant, aici>>

PS. Cartea mi-e cu atât mai dragă cu cât fata de pe copertă mi-a fost colegă. Frumoasă colega mea!

Later update:
Între timp am terminat de citit cartea, am văzut și filmul. Recomand, recomand, recomand! Da, le recomand pe ambele. Întâi cartea, apoi filmul. Ușurele, dar calde și parfumate. Ca o cană de cacao cu lapte, ca o pătură pufoasă, ca… ziceți voi!

Dacă aș rămâne, de Gayle Forman
Editura Rao

The post Dacă aș rămâne, de Gayle Forman first appeared on Andreea Ban.

Search for truth. Find freedom.

Acțiunea are loc într-o societate distopică… Acesta poate fi începutul descrierii prea multor filme văzute în ultimul timp (Jocurile Foamei, Divergent, The Maze Runner și mai adăugați voi!). Dar, pentru că este și un dar, The Giver are acel ceva distinct care atrage atenția și te aduce în fața marelui ecran: lumea lui Jonas este una lipsită de culoare și de amintiri.

Trebuie să recunosc că nu văzusem trailerul și nu aveam de gând să-l văd. Cu ocazia unei alte vizionări (de film distopic, desigur) o prietenă mi-a spus câteva cuvinte despre lumea lui Jonas. M-a prins. Apoi am văzut filmul.

Dintre toate filmele de gen, The Giver este, poate, cel mai lipsit de acțiune. Este filmul care îndeamnă la introspecție, care îți pune în față niște întrebări, situații, pe care cei mai mulți dintre noi le ignorăm. Este vorba de lumea lui Jonas, o lume în care frica, suferința, minciuna, dar și iubirea au fost șterse. Avem de-a face cu o lume lipsită de emoții, dar una sigură, fără război, fără moarte. Este lumea în care fiecare știe exact care îi este rolul, iar deciziile sunt luate de conducere.

Când Jonas (simpaticul Brenton Thwaites) este ales Receptor al Amintirilor Comunităţii de către Consiliul Înţelepţilor (consiliu condus de personajul jucat de Meryl Streep), începe să vadă lumea cu alți ochi. Este cel care află adevărul și realizează că trăiește printre orbi, roboți privați de minunile care colorau odinioară lumea. Până și bicicletele celor din comunitate sunt banale. Mi-a plăcut foarte mult această idee, de a desena la propriu o lume lipsită de culoare și, pe măsură ce Jonas intră în posesia amintirilor, culoarea să revină. La început culorile primare, apoi, treptat, restul. Vă va plăcea, vă asigur!

Deși adevărul despre natura umană îl răvășește pe Jonas – care, apropo, are doar 12 ani -, el preferă culoarea și pasiunea, preferă să iasă din minciuna care era de fapt lumea lor sigură. Se întoarce la cel care îi este mentor, Dătătorul (ce m-am amuzat la traducera aceasta!) – jucat de Jeff Bridges, și cere să ducă misiunea mai departe.

Ce îl determină pe Jonas să facă această alegere, cum procedează, cine îl ajută, sunt aspecte pe care le veți descoperi singuri, în film. Nu vă dezvălui mai mult. Vă mai spun doar că filmul are la bază o carte – se miră cineva? – și finalul a rămas deschis. Eu m-am cam plictistit de serii, deși, recunosc, mă prind. Îmi plac distopiile domnule, ce sa fac?!

Acestea fiind spuse, vă aștept cu impresii!

The Giver (2014)

The post Darul colorat al lui Jonas first appeared on Andreea Ban.

One small fact: you are going to die. Despite every effort, no one lives forever. Sorry to be such a spoiler. My advice is when the time comes, don’t panic. It doesn’t seem to help. 

Sunt carti care te emotioneaza pana la lacrimi si sunt filme care reusesc sa surprinda acele emotii asa cum nu te-ai fi asteptat. Hotul de carti este una dintre acele carti. Filmul? A reusit sa ma trimita inapoi, printre cuvinte, in povestea scrisa de Markus Zusak.

Ca si cartea, filmul este deschis de catre narator. Moartea. Si moartea spune adevarul, ne asterne in fata realitatea aceea care ne urmareste pe toti, oricine am fi, oriunde am fi, orice am face, vom muri.

Cu toate acestea, filmul nu este neaparat despre moarte, ci despre viata. Este viata vazuta prin ochi de copil, viata pe care o imbratiseaza Liesel, pe care aceasta o descopera pas cu pas si cuvant cu cuvant. Este povestea unei copile care, in urma unei intamplari tragice – moartea fratelui ei -, descopera cartile. Este momentul in care are loc declicul. Prima cartea furata, Manualul Groparului, o va face sa iubeasca cartile. Este cartea pe care va invata sa citeasca si pe care o va citi alaturi de tatal adoptiv.

Actiunea se petrece in Germania celui de-al Doilea Razboi Mondial. Moartea pluteste in aer. Cu toate astea, dorinta de a trai nu a fost nicicand mai mare.

Cartea este absolut superba. Am recomandat-o si o recomand cu acelasi entuziasm. Filmul, desi nu depaseste cartea, este superb. Distributia este foarte bine aleasa, Liesel, Max, Hans, Rosa, Rudy, sunt toti de acolo. Pana si supa aia groaznica pe care o gateste Rosa „isi joaca bine” rolul. Iar copiii, cum sa spun, sunt minunati. Felul in care jocurile lor reusesc sa scoata in fata atmosfera, cenusiul acelor ani, este cutremurator. Atunci cand doi copii impart o bomboana si pentru ei asta inseamna „viata buna”, nu poti decat sa taci. Scena cu bomboana apare doar in carte, insa, avem si in film destule motive sa ne facem mici si sa pastram tacerea.

Cartea mi-a intrat in suflet, filmul mi-a readus acele senzatii pe care le-am trait citind povestea fetei care „impumuta” carti. Hotul de carti este o poveste despre iubire, despre prietenie, despre loialitate. Nimic, in afara de moarte, nu te poate impiedica sa fii mai bun, sa fii puternic, sa fii om. Si, da, Hotul de carti te va face sa-ti imbratisezi biblioteca si sa privesti cartile altfel – sunt bijuterii, obiecte salvatoare.

Trebuie sa vedeti filmul, trebuie sa cititi cartea. Moartea? Moartea este bantuita de oameni. Veti vedea!

The Book Thief (2014)

The post Hotul de carti si moartea bantuita de oameni first appeared on Andreea Ban.

You will know her name.

Poate e o simpla coincidenta, dar se intampla ca filmele pe care nu am reusit sa le vad, desi mi-am dorit si am avut asteptari de la ele, sa fie slabe. Atat de slabe, incat era mai bine sa fi ramas cu asteptarile.

Am vazut Carrie. Acum inteleg de ce m-a tot ocolit filmul asta. E atat de slab, incat nu pricep de ce l-au facut. E adevarat ca prima ecranizare a fost realizata acum niste ani, 1976, si ca o noua Carrie era binevenita. Dar de ce sa vedem o clona nu prea reusita de Carrie? Recunosc ca m-a incantat distributia, Chloe Moretz si Julianne Moore fiind o combinatie promitatoare, insa rezultatul nu a fost cel asteptat.

Filmul incepe cu scena in care Margaret (Julianne Moore) o aduce pe lume pe micuta Carrie. Momentul, plin de tensiune, vine ca o promisiune pentru povestea care urma. Din pacate am ramas cu promisiunea.

Carrie traieste sub „dictatura” mamei sale, habotnica si cu probleme la „mansarda” – o combinatie care se va dovedi a fi fatala. Momentul in care Carrie traieste socul primei menstruatii declanseaza haosul, devine bataia de joc a colegelor. De asemenea, este momentul in care apar si intrebarile (pentru noi, cinefilii). Oricat de incuiata ar fi fost mama, Carrie avea acces la informatie. In era internetului si a smartphone-ului, faptul ca ea nu stia ca adolescentele trec la un moment dat prin anumite schimbari, este de neiertat.

Apar apoi puterile telekinetice, puteri care o inspaimanta pe mama si-i intaresc convingerea ca fiica ei este intruchiparea diavolului. Nu imi mai aduc aminte foarte bine ce si cum s-a intamplat in prima ecranizare, insa noua Carrie nu a venit cu nimic iesit din comun. Ba chiar mi s-a parut ca aceasta Chloe Moretz este prea draguta pentru a da viata unui personaj precum Carrie. Imaginile de la final, cu acea Carrie insangerata si cu miscari de Medusa sau chiar Akasha (Regina Damnatilor) au reusit sa surprinda putin spiritul Carrie. Prea putin, din pacate. Carrie si-a spalat sangele de pe ea, devenind la final fata mamei.

Cu parere de rau, nu va recomand acest film. Cine a citit macar una dintre cartile marelui King, stie cu siguranta ca personajul lui ar fi avut ceva malefic in el inca de la inceput. Cred ca este cazul sa citesc cartea. Daca aveti alte impresii, va rog sa mi le impartasiti. Ce v-a placut si ce nu v-a placut la film? Sunt curioasa.

PS. Poate ca totusi filmul a venit la mine in cel mai potrivit moment: de Craciun. Purceii si rosul si-au jucat bine rolurile. 🙂

Carrie (2013)

The post Carrie, frumoasa in rosu first appeared on Andreea Ban.

There is nothing more relaxing than knowing that the world is crazier than you are.

Marele Thor s-a intors. Mi-a placut. Chiar nu aveam dubii in aceasta privinta. Dupa cum spuneam si cu ocazia primului Thor, atunci cand avem legenda, eroi, actori unul si unul, toate astea amestecate cu imaginatia celor de la Marvel, nu poate iesi decat ceva bun. Se vor gasi si critici negative, desigur, insa filmul este de vazut.

In urma cu doi ani, Thor promitea sa se intoarca. Intre timp a participat la batalia din New York (The Avengers), s-a agitat cu salvarea celor Noua Regate, a fost ocupat. Acum, se intampla ca Jane (fata careia ii promisese ca se intoarce) sa dispara de pe Pamant pentru cateva minute si Thor intra in panica. Apare langa ea instant. Putin cam trasa de par povestea, adica trebuie ca fata sa dispara pentru ca el sa realizeze anumite lucruri? Nu e nevoie sa raspundeti. Sa trecem mai departe.

Frumusica lui Thor descopera, fara sa-si dea seama, Eterul, o materie de culoare rosie capabila sa distruga lumea, sa aduca Universul la punctul zero. Si de aici incepe nebunia. Thor o ia cu el in Asgard, elfii sunt pe urmele lor, caci Malekith – elful sef – trebuie sa puna mana pe Eter si sa arunce Universul in intuneric. Odin e agitat, Loki suparat in cusca lui, haos, domnule, haos! Ca tot am ajuns la acest Loki, ma gandeam asa, ce ar fi fost filmul fara el? Adica, cum sa va explic, mie mi s-a parut mai baiatul rau dacat insusi Malekith, marele si uratul baiat rau. Loki este in film, acel baiat rau care face filmul mai atragator, altfel ar fi fost o siroposenie fantastica si la propriu si la figurat.

Acest Thor este cumva altfel decat productiile cu supereroi de pana acum. Trece granita catre fantasy cu mult mai mult decat alte filme si nu e un lucru tocmai rau, dimpotriva! Cu toate astea filmul punctele lui slabe, care sar bine in ochi. Adica, cum sa va spun, Asgardienii pot zbura, dar sunt batalii in care ei trebuie sa foloseasca ca si mijloace de locomotie caii, sa se lupte asa, ca pamantenii, apoi ciocanul lui Thor nu poate fi ridicat decat de el, caci stiti, e foarte greu, dar sta lejer in cuier (trebuie neaparat sa vedeti faza asta, e tare!), tot ciocanul pare a sta undeva dupa un colt astaptand ca Thor sa ridice mana, „profesorul traznit” nu se poate concentra cu pantalonii pe el, este nebunul simpatic pe care nu-l baga nimeni in seama, dar stie el ce stie… Si totusi, as zice ca aceste puncte slabe sunt cele care dau consistenta filmului. Vom trece peste ele, peste zonele care gadila logica si vom accepta filmul ca atare. Supereroii din benzile desenate s-au adunat pe marele ecran si ne incanta cu actiunile lor.

In final va spun ca trebuie sa vedeti filmul. Este o poveste inceputa in 2011, continuata cu The Avengers si care va fi dusa mai departe. Fie ca ati urmarit seria, fie ca nu, e un film de vazut, doar avem un Anthony Hopkins acolo, un genial Hopkins. Si Thor, cum sa spun, e Thor, marele Thor care salveza lumea de intuneric.

Thor: The Dark World (2013)

The post Marele Thor si lumea intunecata first appeared on Andreea Ban.