We blind ourselves to the truth because we are weak, because we hope. But there’s no hope for love. Love ends in betrayal. Aye and always.

V-ați întrebat vreodată ce a fost înainte de Alba-ca-Zăpada? Eu nu. Am luat povestea ca atare și m-am bucurat de finalul cu “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. În urmă cu patru ani am văzut filmul Snow White and the Huntsman care, după părerea mea, a fost mai mult despre vrăjitoare decât despre Alba-ca-Zăpada (am scris aici). La momentul respectiv mi-ar fi plăcut ca vânătorul să aibă un rol mai important și, cumva, povestea să meargă mai departe. Dorința mi s-a împlinit!

The Huntsman: Winter’s War (Războinicul Vânător și Crăiasa Zăpezii) vine să completeze imaginea de ansamblu cu ce a fost înainte și după momentul Alba-ca-Zăpada. Acel final fericit pe care l-am primit în 2012 se schimbă într-unul sumbru, căci vrăjitoarea mai are un as în mânecă. Oglinda. În plus, are și o soră de care a avut grijă să-i semene.

Freya este cea care, trădată fiind în dragoste, își descoperă puterile malefice și pleacă pentru a-și crește propria armată de vânători letali. Exista o singură regulă în regatul ei, aceea ca supușii să nu iubească, să își păstreze inimile înghețate. Când Eric (Chris Hemsworth) si Sara (Jessica Chastain) încalcă regula, Freya are grijă să-i despartă. Drept să spun, a fost destul de inspirată, desi nu am înțeles exact de ce l-a lăsat pe vânător să plece.

Șapte ani mai târziu, îl reîntâlnim pe Eric după momentul Alba-ca-Zăpada, când este solicitat pentru serviciile de războinic – vânător letal. Oglinda fermecată dispăruse și trebuia adusă înapoi. De aici începe aventura.

Nu voi intra în detalii pentru că tocmai detaliile poveștii sunt interesante. Eric e un fel de Greuceanu cu limbaj colorat (Aye!). Prietenii care i se alătură, drumul (mai mult sau mai puțin inițiatic), obstacolele, vrăjitoarele, deciziile pe care le ia, fac din el eroul pe care mi-am dorit să-l văd în povestea de acum patru ani. Bonus: Alba-ca-Zăpada lipsește.

Povestea nu ar fi avut același farmec dacă nu era prezentă minunata Charlize Theron în rolul Ravenei, vrăjitoarea cea rea (dar bunăăă). Acesteia i se alătură Emily Blunt în rolul Freyei, surioara cu inima înghețată care m-a dus cu gândul la Crăiasa Zăpezii din Frozen. Deși filmul are o doză mare de previzibil, mi-a plăcut mult și foarte mult. Avem doză dublă de forțe malefice, avem poveste de dragoste, avem imagini superbe, costume pe măsură, machiaj și efecte interesante. De asemenea, m-am bucurat să-l revăd pe Sam Claflin (Finnick din Hunger Games sau Will din mai noul Me Before You) chiar și pentru (foarte) scurt timp. Să-mi doresc o continuare în care acest William să aibă rol principal? Da, îmi doresc. 😀

A trecut ceva timp de când am văzut The Huntsman, dar este o melodie din coloana sonoră care îmi place atât de mult, că a trebuit să scriu despre film pentru a o așeza într-un context. Ascult melodia și filmul capătă dimensiuni impresionante. Nu, filmul nu este atât de bun precum îl face să pară vocea lui Halsey, dar cu siguranță merită vizionat. Eu vi-l recomand cu mare drag.

Dacă l-ați văzut, vă aștept cu impresii!

Halsey – Castle (The Huntsman: Winter’s War Version)

The Huntsman: Winter’s War (2016)

The post Vânătorul și Crăiasa Zăpezii first appeared on Andreea Ban.

The legend will never be the same.

Uneori avem nevoie să ni se amintească de copilărie, de momentele acelea în care puterea era în mâinile noastre. Găseam fericirea în lucrurile mărunte, o inventam și o reinventam zi de zi. Fie că ne jucam în spatele blocului sau pe uliță, în vreun sat uitat de lume, fie că ne uitam la desene animate sau citeam o poveste, ne bucuram de fiecare clipă, trăiam alături de personaje. Peste un joc, un film sau o poveste, aveam noi prieteni alături de care cântam, dansam și în ale căror roluri intram.

Cartea junglei este una dintre poveștile care m-au încântat copil fiind. Atunci când am văzut prima oară desenele animate am fost la fel de impresionată ca atunci când am citit cartea. Sau am văzut desenele și apoi am pus mâna pe carte? Nici nu mai știu. Ideea e că la fiecare contact cu această poveste, entuziasmul mi-a fost la fel de mare. Ceea ce îmi aduc aminte e că desenele le-am văzut pe vremea când închiriam casete video. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că voi vedea la un moment dat un film după această poveste, că Mowgli și prietenii lui vor prinde viață pe marele ecran, l-aș fi privit uimită încercând să-mi imaginez imposibilul.

Iată-mă acum, după vizionarea filmului, cu un zâmbet pe față cât China. Imposibilul s-a produs. Filmul Cartea junglei a ajuns pe marele ecran și este de-a dreptul fenomenal. De la primele imagini mi-am spus că trebuie să scriu despre el, știam (nu mă întrebați cum și de ce) că va fi minunat. Și a fost. Este. Este genul de film pe care vrei să-l revezi imediat după ce se termină genericul. E genul de film de la care îți dorești o continuare, vrei să vezi mai mult, să afli ce i se întâmplă personajului mai departe. Nu am citit nimic despre film, de vânzări, de cum a fost apreciat, însă cred că vom fi invitați să descoperim și alte aventuri ale trioului Mowgli, Bagheera, Baloo. Trebuie.

Orice aș scrie, orice v-aș spune, nu poate reda frumusețea cadrelor și cum a reușit Jon Favreau să pună în scenă o poveste cunoscută astfel încât să te țină prins de scaun și cu respirația tăiată. Dacă în majoritatea filmelor avem parte de un final lacrimogen, de data aceasta lucrurile se întâmplă altfel. Lacrimile se varsă la început, pentru ca finalul să îți aducă o stare de bine, să vrei să-l revezi fix în acel moment. Nu știu voi cum sunteți, dar mie mi se întâmplă să plâng la filme, la desene animate, la piese de teatru. Fac tot ce pot să mă abțin, însă lacrimile fac ce știu ele mai bine de fiecare dată când sunt gâdilate într-un anume fel. De data aceasta am zis mersi că s-a întâmplat când s-a întâmplat, nu de alta, dar chiar nu îmi place să se aprindă luminile în sală și eu să fiu cu șervețelele în ochi și-n nas.

Așa, să vă mai zic vreo două chestiuni și închei. Deși avem un singur personaj în carne și oase în film, micul pui de om interpretat impecabil de Neel Sethi (cu siguranță vom mai auzi de el), vocile celorlalte personaje au fost perfect alese. Ben Kingsley (Bagheera), Bill Murray (Baloo), Scarlett Johansson (Kaa), Idris Elba (Shere Khan) sau Christopher Walken (King Louie) au făcut ca această poveste să sune cât se poate de familiară. De asemenea, nu au lipsit melodiile mult iubite de noi în copilările, The Bare Necessities și I Wanna Be Like You. Imagine that! Amintirile au năvălit peste mine și vor năvăli și peste voi, vă asigur.

Cartea junglei e o poveste minunată. Filmul ne readuce povestea, ne face cunoștință cu Mowgli, unul cât se poate de real, și prin ochii lui vom revedea o lume pe care am adorat-o și pe care acum o percepem altfel. Lumea animalelor, jungla cu regulile ei simple, contrastul dintre om și animal sunt pline de mesaje pentru privitor, fie el copil sau adult.

Vă recomand să vedeți acest film. Mergeți la cinema și vedeți-l pe ecran mare (eu l-am văzut la IMAX), trăiți alături de prichindeii voștri povestea, retrăiți povestea pentru voi înșivă. Vă aștept cu impresii!

The Jungle Book (2016)

The post Cartea junglei sau când poveștile copilăriei prind viață first appeared on Andreea Ban.

Au mai trecut câteva zile de când am scris cuvintele de mai sus. Nu știu cum reușesc, dar în carte mă retrag numai spre miezul nopții. Dacă vă bate vreun gând să o citiți, vă recomand să o citiți pe lumină. Stephen King este un geniu povestitor. Te ia cu el în poveste și te ține acolo. În cazul de față, fiind vorba de un cimitir… Poate revin cu detalii după ce termin cartea.

Bun. Concediu. A reușit cineva până acum să bifeze toate to do-urile de pe lista de concediu? Asta în cazul în care aveți o asemenea listă, desigur. Doar cărțile pe care le-aș citi mi-ar lua… zile… (am scris despre ele aici, sunt 12)

În alte vremuri, timpul chiar stătea în loc. Aveam acele trei luni pe care le petreceam departe de betoane, așa spunea tataie orașului, departe de căldura care topește asfaltul și cheful de viață. Mi-am petrecut vacanțele la bunici, la umbra viței de vie și, mai târziu, a nucului care încă îmbracă în umbră o parte din curte. Mă trezeam târziu, mă jucam toată ziua, alergam, făceam tot felul de tâmpenii cu prietenii mei. Trăiam în cele trei luni câte o viață. Liste de to do? Să mă joc, să citesc și să mă joc. Și, la final de vacanță, lista era mereu bifată.

Acum timpul se mișcă altfel, aleargă și ne aleargă. De dimineață și până seara. Nu-i nimic anormal în toate astea, doar că este trist. De-am putea să ne bucurăm de fiecare clipă așa cum obișnuiam poate că am zâmbi mai mult. Poate că ar trebui să fim mai atenți la cei mici, avem ce învăța de la ei. Listele lor sunt mereu bifate. Ale noastre, ei bine, ale noastre dau dureri de cap.

Voi cum stați cu listele? Le luați și în concediu? Reușiți să vă detașați de toate cele (așa cum ar fi corect)?

PS. În concediu sau nu, ascultați mixul de mai jos. Este… într-un fel. 😉

The post Să fie concediu first appeared on Andreea Ban.

Every step has led to this.

Din când în când avem nevoie de câte un film care să ne scoată din cotidian. E nevoie de o comedie care să ne facă să uităm de încruntările zilnice, de o poveste care să ne facă să visăm, de un muzical sau film „dansant” care să ne dea un pic de zvâc pentru a mișca picioarele chiar și de pe confortabilul fotoliu din sufragerie.

Muzica ne salveză, spunea cineva. Cărțile ne salvează, spunea altcineva. Dansul ne salvează, spun ei, cei care colorează filmul Step Up: All In. Pe mine mă salvează cărțile, dar filmele mă relaxează, iar filmele cu dans… eh, e altă poveste.

În cazul de față, povestea este simplă. Un concurs de dans ce are loc în strălucitorul Las Vegas aduce pe scenă o serie de trupe care vor lupta dansa până în ultima clipă pentru a pune mâna pe marele premiu.

Acest Step Up adună vedetele din părțile anterioare ale francizei – așa este descris filmul – pentru a mai cuceri lumea o dată. Sinceră să fiu, în afară de Moose, niciunul dintre protagoniști nu mi-a zis nimic. De fapt, Sean (Ryan Guzman) mi-a zis el ceva, dar nu mi-l aduc aminte din Step Up-ul anterior. Bun. Acest Sean își reorganizează trupa și… surprize, surprize! Iese cu flăcari. Scânteile sunt depășite deja. Dansează oamenii de le merg fulgii (sau cum era vorba aia?!) și încântă privitorul. Vă asigur că veți dori să vă mișcați puțin după filmul ăsta, un club, o petrecere, o oră de dans sau de aerobic la sală, orice care să vă ajute să consumați câteva calorii.

Mai multe despre film vă invit să aflați din trailer. Eu vă recomand să-l vedeți. E relaxant, e amuzant pe alocuri, e cu mesaj – de fapt, e cu mai multe mesaje -, e colorat și îl are și pe Moose. Ce altceva să mai dorești de la un film? Să aibă și continuare… poate.

Step Up: All In (2014)

The post Să dansăm! first appeared on Andreea Ban.

E frumoasă, am repetat în gând, m-am întors pe călcâie și am plecat. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că AniLu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe AniLu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușa, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin 77-78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit (poate știe cineva?!)…

Păpușa din film, AniLu, semăna cu păpușa mea. Și era frumoasă, era iubită. Frumoasă e și AniLu a mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica de ea (pentru a fi acum cu mine). La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Da, am scris corect, preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la „radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu. Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine.

Încă mai am o cutie plină cu păpuși, din acelea mari, cu ochi sticloși. Nu am reușit să mă despart de ele, am sperat mereu că voi avea un pod – mansardă în care să le fac un loc al lor. Pe AniLu însă, nu am putut să o las. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău.

– Mai ai păpușa aia roșie? Aia urâtă?
– Urâtă ești tu! i-aș fi zis, dar mi-am păstrat calmul. Am tras aer în piept și i-am spus pe un ton grav: păpușa mea e magică, ghicește viitorul, mi-a spus că nu te-ai schimbat.
– ?!
– A, nu, stai liniștită, eu cred că te-ai schimbat, ești mai tristă.

Voi aveți o AniLu a voastră? Este o păpușă, jucărie, care v-a urmat de-a lungul anilor și de care nu vă puteți despărți?

The post Ai avut o AniLu? first appeared on Andreea Ban.

You have no idea what’s coming!

Îmi plac filmele cu happy-end, chiar îmi plac, însă de aici și până la a ajunge să empatizez cu o reptilă mare și urâtă e cale lungă. Și totuși Godzilla a făcut acest lucru posibil. O fi bine, o fi rău? Zic eu că e bine, am ieșit din sală cu happy-end-ul de care aveam nevoie. Dar e rău pentru că ceva zgârie acolo, știți e ca o râcâială din aia auzită în noapte, o unghie pe perete.

Veți spune că da, se poate, doar e SF. Sunt de acord cu asta, dar aș vrea să știu și motivele reptilei de a face pe mama-natură, de ce se bate cu monstruleții îndrăgostiți, de ce scoate flacăra albastră pe gură, care e mecanismul. Poate mi-a scăpat mie, pentru că na, încercam să înțeleg faza cu bomba pe lângă care cea de la Hiroshima fusese o artifică sau, mă rog, petardă… Apoi a fost o fază, nu zic de mai multe, doar asta, pentru că m-a bântuit câteva zile. O mână de oameni aleargă disperați să vadă dacă încăperile cu substanțe radioactive sunt intacte. Se deschide una dintre ele și, pam pam, gol – spațiu. Monstrul făcuse ditamai gaura în buncăr și luase păpica. Dar, de ce a trebuit să avem scena asta, alergătura omuleților, când gaura putea fi văzută foarte bine din aer. Și nu, nu erau lipsiți de elicoptere. Trebuie să vedeți scena, e într-un mare fel.

Și minusurile sunt multe. Dar plusurile, da, acestea contează de fapt. Mi-a plăcut foarte mult trailerul, faptul că acesta nu spune prea multe. Îl avem pe Godzilla, nebunie, dar atât. Filmul vine cu surprizele. Suntem introduși în atmosfera filmului pe două planuri, la nivel macro și micro. De la nivelul micro aș zice că se vede cel mai bine, însă oamenii care ne iau cu ei în poveste sunt cam lipsiți de substanță. Adică, nu știu cum să zic, mai mult sentiment a pus zburătorul în relația cu femela gestantă, chiar și Godzi a părut a fi deosebit de trist, supărat parcă de faptul că oamenii sunt deranjați și natura (orașul) distrusă.

La capitolul plusuri trebuie neapărat să trec două scene, două personaje secundare care au reușit ce nu au reușit oamenii – actorii să facă. Un câine care aleargă ca apucatul și o pasăre care se lovește de un geam. Geniale! Tot un plus a fost sunetul. Mi-a plăcut mai mult decât toate efectele. Urletul Godzillei este ceva-ul ăla care leagă povestea, ingredientul principal.

Citeam impresii despre film pe ici și colo. Unul mi-a atras atenția în mod deosebit, e din categoria „hai, frate, chiar așa?!”: Tocmai am făcut un calcul. Dacă băiatul omului de știință avea șapte-opt ani când prima dată a fost cutremurul și au trecut 15 ani de la eveniment, înseamnă că are 22-23 de ani. Dar cum se face atunci că el are un copil de 5 ani? Teenage daddy. Iar actorul care a jucat rolul a fost expresiv ca o scândură. (Theofil88) Partea cu scândura e de acolo. M-am amuzat, da!

La o săptămână distanță de la vizionarea filmului, efectul de wow s-a dus. Aș fi spus atunci că, vai, e super film, trebuie văzut. Revin acum și spun că trebuie văzut, dar că are cam multe găuri. Și poate că acestea mi-ar fi sărit și mai rău în ochi dacă nu îl vedeam pe ecranul mare și minunat al Imax. Dacă nu aveți așteptări prea mari, filmul este bun și veți ieși din sala de cinema cu o stare de bine și, poate, cu un nou personaj favorit. Godzi ar putea apărea și în alte producții. Ne-a salvat și s-a dus la nani. Revine doar când echilibrul naturii e amenințat.

Godzilla (2014)

The post Godzi, darling! first appeared on Andreea Ban.

You said you could save him, but what kind of a life will he have? Aceasta este intrebarea in jurul careia se invarte povestea noului RoboCop. Nu stiu voi, dar eu am iubit primul RoboCop. Imi aduc aminte ca m-a fascinat ideea aceea de robot cu suflet sau, ma rog, creier de om. Lucru la care nu m-am gandit atunci, dar a fost scos in evidenta foarte bine in acest remake, este tocmai latura umana a robotului.

Lui Alex Murphy i s-a oferit un fel de nemurire. Minunat am zis acum niste ani. Acum am picat putin pe ganduri. Cine ar putea accepta o astfel de viata (daca se mai poate numi asa)?

Povestea este cea pe care o stiti cu totii, cei care ati urmarit filmul din 1987 (ce de ani au trecut!). Murphy, tata si sot iubitor, dar si politist-model, este grav ranit intr-o explozie pe care a provocat-o un infractor pe care il cauta. Omnicorp Corporation, fiind intr-un moment de cumpana in care aveau nevoie de simpatia maselor, cauta sa dea viata robotilor, sa le dea constiinta fara de care nu erau in stare sa faca diferenta intre bine si rau. Accidentul lui Murphy este binevenit. Mai departe, este doar o chestiune de timp pana ce fostul politist devine spaima infractorilor din Detroit.

Nu o sa va zic ca, vai, o sa vedeti ce nu ati vazut. Nu. Filmul este previzibil. Binele invinge raul. Ceea ce mi-a placut in mod deosebit la acest film, a fost accentul pus pe detalii, pe sentimente. Nu m-am intrebat inainte cum arata RoboCop pe interior. Din cate imi aduc aminte, in primul film din Murphy ramasese doar creierul si fata. De aceasta data, Murphy are in plus plamanii si o mana. In momentul in care l-am vazut pe minunatul RoboCop cum se desface si din el raman doar capul, plamanii si mana dreapta, mi s-a taiat respiratia. Se intampla uneori sa indragim un personaj atat de mult, incat sa incercam sa ne imaginam cum ar fi daca… in acest caz a fost un sentiment ravasitor.

Inca o bila alba am pentru costumul futurist pe care i l-au facut lui Robi (m-a dus cu gandul la Spiderman cel negru si rau), asortat cu motocicleta luata parca din garajul lui Batman. Imaginea pe care o oferea publicului era perfecta. Pana la urma asta era RoboCop pentru Omnicorp, un produs de marketing si in niciun caz un „individ” care sa trimita infractorii dupa gratii.

RoboCop este un film care merita vazut. Desi pare film pentru baietei, cu roboti si toate cele, as zice ca e mai degraba o drama. Drama unei familii, a unui tata care pentru familie reuseste sa dea peste cap planuri malefice. Daca vreau o continuare? Evident!

RoboCop (2014)

The post RoboCop, dragule, bine ai revenit! first appeared on Andreea Ban.

Every man has a destiny.

Imi plac filmele cu supereroi. Intotdeauna mi-au placut. Imi plac filmele care dau viata legendelor, sunt fascinante. Si imi plac filmele cu actori frumosi sau, cel putin, actori pe care i-am indragit in alte filme. Mi se intampla destul de des sa vad un film tocmai datorita distributiei.

Legenda lui Hercule vine sa imi dea cu tifla-n fata (palm face). Nu stiu daca am vazut pana acum un film cu o distributie atat de neinspirata. Daca e sa impartim aceasta productie in trei bucati, cele trei puncte forte, ar fi asa: o legenda superba, sursa inepuizabila de subiecte pentru a desenea un film de exceptie, Liam McIntyre – minunatul actor care l-a interpretat pe Spartacus si care m-a cucerit (si cred ca pe toti cei care au urmarit serialul) si Kellan Lutz – vampirelul simpatic si aratos din Twillight. Puncte forte, da. Dar cand cand le pui la un loc, iese o mare varza. Sunt, cum sa zic, ca apa si uleiul. Kellan poate fi orice, mai putin Hercule. Serios acum, e cineva care vede un actor mai bun in rolul lui Hercule decat Kevin Sorbo?

vs

Trecand peste distributie, avem povestea. Este atat de siropoasa, ca m-am tot intrebat pe parcursul filmului daca nu cumva este o cu totul alta legenda, cu vreun Hercule pe care nu il stiam. Chiar am citit niste impresii despre film si se pare ca nu sunt singura de aceasta parere (asta ca sa vedeti ca nu dau eu cu piatra aiurea): „The only thing worse than this movie is having to watch it in 3D and have the awful come out of the screen at you. Horrible. The guy who plays Hercules should be arrested and tried in court for crimes against humanity. The actress who plays Hebe gave so many awkward moments in this film she should be sent to MTV to coach the 16 and pregnant girls how to lose their man. The fight scenes in this film start off alright; but gradually turn into WWE backyard wrestling. The scene near the beginning where Hercules fights the horrible CGI Lion was so horribly done that I almost walked out on the film then.” (pe IMDB)

Comentariul este usor exagerat, dar da, filmul e prost. Si, in loc sa-l salveze cu un final ceva mai dramatic, au salvat printesa (care ar fi trebuit sa moara, doar inima ii fusese penetrata de un cutit, la naiba!) si i-au lasat cu „si-au trait fericiti…” Eu vedeam ceva de genul „si asa au inceput aventurile marelui Hercule”. Nu a fost sa fie.

Mai departe va recomand sa nu vedeti filmul si sa-mi spuneti ce parere aveti. Adica, e posibil sa va placa. Sau poate nu. 😀

The Legend of Hercules (2014)

The post Cine esti tu, Hercule? first appeared on Andreea Ban.

You will know her name.

Poate e o simpla coincidenta, dar se intampla ca filmele pe care nu am reusit sa le vad, desi mi-am dorit si am avut asteptari de la ele, sa fie slabe. Atat de slabe, incat era mai bine sa fi ramas cu asteptarile.

Am vazut Carrie. Acum inteleg de ce m-a tot ocolit filmul asta. E atat de slab, incat nu pricep de ce l-au facut. E adevarat ca prima ecranizare a fost realizata acum niste ani, 1976, si ca o noua Carrie era binevenita. Dar de ce sa vedem o clona nu prea reusita de Carrie? Recunosc ca m-a incantat distributia, Chloe Moretz si Julianne Moore fiind o combinatie promitatoare, insa rezultatul nu a fost cel asteptat.

Filmul incepe cu scena in care Margaret (Julianne Moore) o aduce pe lume pe micuta Carrie. Momentul, plin de tensiune, vine ca o promisiune pentru povestea care urma. Din pacate am ramas cu promisiunea.

Carrie traieste sub „dictatura” mamei sale, habotnica si cu probleme la „mansarda” – o combinatie care se va dovedi a fi fatala. Momentul in care Carrie traieste socul primei menstruatii declanseaza haosul, devine bataia de joc a colegelor. De asemenea, este momentul in care apar si intrebarile (pentru noi, cinefilii). Oricat de incuiata ar fi fost mama, Carrie avea acces la informatie. In era internetului si a smartphone-ului, faptul ca ea nu stia ca adolescentele trec la un moment dat prin anumite schimbari, este de neiertat.

Apar apoi puterile telekinetice, puteri care o inspaimanta pe mama si-i intaresc convingerea ca fiica ei este intruchiparea diavolului. Nu imi mai aduc aminte foarte bine ce si cum s-a intamplat in prima ecranizare, insa noua Carrie nu a venit cu nimic iesit din comun. Ba chiar mi s-a parut ca aceasta Chloe Moretz este prea draguta pentru a da viata unui personaj precum Carrie. Imaginile de la final, cu acea Carrie insangerata si cu miscari de Medusa sau chiar Akasha (Regina Damnatilor) au reusit sa surprinda putin spiritul Carrie. Prea putin, din pacate. Carrie si-a spalat sangele de pe ea, devenind la final fata mamei.

Cu parere de rau, nu va recomand acest film. Cine a citit macar una dintre cartile marelui King, stie cu siguranta ca personajul lui ar fi avut ceva malefic in el inca de la inceput. Cred ca este cazul sa citesc cartea. Daca aveti alte impresii, va rog sa mi le impartasiti. Ce v-a placut si ce nu v-a placut la film? Sunt curioasa.

PS. Poate ca totusi filmul a venit la mine in cel mai potrivit moment: de Craciun. Purceii si rosul si-au jucat bine rolurile. 🙂

Carrie (2013)

The post Carrie, frumoasa in rosu first appeared on Andreea Ban.

Ma bucur tare mult cand aud de cate o ecranizare a cartilor indragite sau chiar a desenelor animate. Parca ni se ofera o noua sansa de a ne intoarce la momentele acela frumoase, fara griji, fara responsabilitati. Putem fi din nou copii.

Din pacate, nu de putine ori ecranizarile ne-au lovit in moalele capului si in loc de stele verzi au aparut intrebari de genul: de ce naiba s-au obosit sa faca un asemenea film?

Este si cazul The Lone Ranger – Calaretul singuratic, un film atat de plat, incat cu greu mi-am gasit cuvintele, si, dupa cum ati vazut mai sus, am inceput prin a bate campii.

Unii vor sari de fund in sus, ca vai, cum sa fie film prost, ca joaca Johnny Depp si Helena Bonham Carter si… cum il cheama pe baiatul ala care nu vrea sa moara? A da, Armie Hammer. Cu siguranta nu va atinge limita superioara a prostiei, tocmai pentru ca joaca in el cine joaca. Dar daca facem un exercitiu simplu, scoatem din ecuatia noastra un x = Johnny, ramanem cu zero. Ups! Nu e Johnny, nu e film. Deci filmul este prost.

Povestea? Un grup de rangeri texani sunt prinsi intr-o ambuscada si ucisi unul cate unul. Cel mai mic si mai slab dintre ei, noul venit in oras, scapa prin nu stiu ce minune. De fapt, calul spirit il alege pe el si Tonto il taraste din groapa spre salvarea situatiei. Daca stau sa ma gandesc la poveste, imi apar doar imaginile in care il avem pe minunatul Johnny Depp – Tonto, indianul dus cu pluta care-si hraneste pasarea de pe cap. Din nou, daca il scoatem pe acesta din peisaj, ramanem fara film.

Citeam undeva ca Johnny a fost asezat in film ca o carja pentru actorul principal si ca am avea de-a face cu o clona de Piratii din Caraibe. Pai cam asa e, de ce sa se oboseasca sa faca ceva original si iesit din comun, cand poate fi folosita reteta care functioneaza: Johnny Depp impachetat bine si trimis la cucerit lumea. Pe mine m-a cucerit de foarte mult timp. Filmul de fata, insa, m-a lasat rece. De fapt, nu, am simtit o caldura placuta, mai aveam putin sa adorm. Si am adormit. 🙂

Voi l-ati vazut? Nu va spun sa-l vedeti, e cam pierdere de timp (trailerul e mai bun). Va intreb doar ce parere aveti voi, cei care ati avut rabdare sa-l vedeti…

The Lone Ranger (2013)

The post The Lone Ranger, filmul fara sens first appeared on Andreea Ban.