Ai avut o AniLu?

time read

Articolul are 588 cuvinte și se citește în 2 minute.

– Ce păpușă blănoasă și urâtă ai, îmi zise Silvia.
– Și ce dacă! E a mea și e frumoasă, i-am spus eu strângând păpușa la piept.

E frumoasă, am repetat în gând, m-am întors pe călcâie și am plecat. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că AniLu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe AniLu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușa, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin 77-78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit (poate știe cineva?!)…

Păpușa din film, AniLu, semăna cu păpușa mea. Și era frumoasă, era iubită. Frumoasă e și AniLu a mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica de ea (pentru a fi acum cu mine). La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Da, am scris corect, preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la „radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu. Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine.

Încă mai am o cutie plină cu păpuși, din acelea mari, cu ochi sticloși. Nu am reușit să mă despart de ele, am sperat mereu că voi avea un pod – mansardă în care să le fac un loc al lor. Pe AniLu însă, nu am putut să o las. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău.

– Mai ai păpușa aia roșie? Aia urâtă?
– Urâtă ești tu! i-aș fi zis, dar mi-am păstrat calmul. Am tras aer în piept și i-am spus pe un ton grav: păpușa mea e magică, ghicește viitorul, mi-a spus că nu te-ai schimbat.
– ?!
– A, nu, stai liniștită, eu cred că te-ai schimbat, ești mai tristă.

Voi aveți o AniLu a voastră? Este o păpușă, jucărie, care v-a urmat de-a lungul anilor și de care nu vă puteți despărți?