E o zi în care chiar și plimbările cu autobuzul ar fi minunate. Este o trecere bruscă, ușor bulversantă, dar e binevenită. Ieri după-amiază eram în autobuz. Multe dintre scaune erau libere, dar am ales să stau în picioare. Era atât de cald, că simpla atingere a plasticului mi-ar fi făcut rochia să pară udă, ca și cum aș fi făcut pe mine. Este un loc în autobuz unde, uneori, adie vântul. Între prima și a doua ușă, pe mijlocul culoarului. Astfel, cu o mână mă țineam de bară, cu alta fâlfâiam evantaiul (care, apropo, nu are voie să vă lipsească din geantă!). Mișcam aerul fierbinte dintr-o parte în alta. Măcar fața să nu mi se scugă, îmi ziceam, deși nu ar fi fost vreo problemă, am încetat să folosesc altceva decât o cremă ușoară, hidratantă, de la primul strat de bronz. Bun. Mișcam evantaiul, la două sau trei mișcări mă gândeam la sezonul rece, încercam să-mi conving mintea că nu e atât de cald. Încă puțin, îmi ziceam. Încă puțin și cobor din cutia asta încinsă. Apoi am simțit o picătură de transpirație cum coboară pe pulpa piciorului. O, nu! Așa ceva nu se poate. M-am mișcat, am prins-o din alunecat cu celălalt picior. Rochia lungă și largă e o alegere înțeleaptă, nu-i așa (fetelor)? Mi-am reluat poziția pentru a nu-mi pierde echilibrul, am reluat mișcarea evantaiului și, privind spre geam, mi-am surprins reflexia. Zâmbeam. Transpirasem pe spate, părul la ceafă mi-era ud, dar picătura aceea nevăzută mi-a aprins beculețul. Să nu cumva să se vadă că alunecă, de parcă oamenii din jur nu aveau altceva de făcut decât să se uite la gambele mele.

Câteva ore mai târziu, când a-nceput ploaia, eram într-un pub în Centrul Vechi. Stăteam la bar și priveam oamenii care intrau grăbiți cu apa șiroind pe ei. Picături de apă li se scurgeau prin păr, pe piele, hainele le erau ude. Zâmbeau. Eu zâmbeam gândindu-mă la picătura mea. A fost precum sunt minutele la metrou. Un minut, în general, e scurt, nu îl simți cum trece, dar când auzi în difuzoare că trenul staționează un minut sau două, scapi un oftat fără să vrei. Minutele alea se dilată inexplicabil. Picătura mea se dilatase, o simțeam pe picior ca pe un gândac în creștere.

Astăzi voi ieși din nou la plimbare cu autobuzul, dar îmi voi lua pantaloni și poate o bluză. Sper să fie nevoie de bluză. Mi-era dor de vremea asta în care să nu mă simt ca-ntr-o vată umedă în permanență. Să aveți o zi minunată!

The post Nori cenușii, zâmbet larg first appeared on Andreea Ban.

Spunea cineva că toată lumea pe Facebook se arată fericită și că acea fericire falsă îi deprimă mai rău pe cei deprimați. De ce ne-am arăta deprimarea într-un mediu în care sunt puțini cei pe care îi știm personal? Sunt deprimată și eu, să știți. Am deprimările mele mici și mari, uneori mari și negre. Dacă în acele momente aș vedea și mai mulți oameni deprimați, unde aș ajunge? Faptul că prietenii mei virtuali își atârnă pe pereți imagini în care zâmbesc de iese și soarele din nori sau postează pisici, copilași gălăgioși, dansatori talentați sau bancuri după bancuri mă ține cumva pe linia de plutire.

Astăzi, 1 mai, zi cu soare și grătare, zi de ieșit la iarbă verde – așa a fost pentru cei mai mulți – m-a încercat o deprimare soră cu cel mai umflat de ploaie nor.

Gropile mă iubesc. V-am mai spus asta? Ei bine, da, mă adoră. Cum apare o groapă în fața mea începe să se amuze și cască gura mare pentru a-mi prinde piciorul. Anul acesta m-au prins trei gropi sau, mă rog, denivelări în asfalt. Ultima groapă veselă m-a prins aseară. Am călcat strâmb și mi-am sucit laba piciorului (am zis labă? pfoaaa! cum să-i zic?). Un băiat m-a prins în cădere. A ieșit cu râsete și nu mai zic de durerile de după. Mai apoi, tot aseară, mă minunam de pereții mâzgăliți de prin oraș. Mă opream din șontâcăiala mea și mai capturam o imagine pentru a o reda lumii virtuale mai târziu.

Azi am stat mai toată ziua în pat, cu piciorul bandajat. Parcă nu a mai durut ca data trecută sau poate știam la ce să mă aștept. Ideea e ca, deși am aruncat pe pereți niște imagini în care îmi exprimam iubirea pentru cărți, am populat paginile pe care le administrez cu postări pline de zâmbet și optimism, durerea am ținut-o pentru mine. Da, la momentul în care voi publica articolul durerea va fi (sper!) amintire. Piciorul se va relaxa și voi putea călca pe toată talpa. De ce să-mi pun tristețile pe pereți?

Ceea ce se vede este ceea ce vrem să se vadă. Eu îmi doresc ca cei din jurul meu să vadă fericire, o fericire care se ia. Se găsește în cărți, în muzica pe care o ascultăm, în filmele pe care alegem să le vedem, în flori, în verdele din jurul nostru, altături de cei dragi sau de prietenii noștri blănoși. Fericirea este lângă noi și a o arăta și altora nu ne face decât să fim mai atenți la micile bucurii pe care, de cele mai multe ori, le ignorăm.

Nu suntem ceea ce se vede pe Facebook, suntem mai mult de atât. Suntem povești complicate cu fericiri și depresii, suntem balauri cu șapte capete sau mașini furioase (ați văzut Fast and furious 7, da?!), suntem minuni pe două picioare și ar trebui să ne bucurăm de fiecare clipă. În restul momentelor, cele fără zâmbete, să citim, să dormim, să ne încărcăm bateriile. Oricât ne-am dori, nu suntem perpetuum mobile. Ar fi plicitisior, oricum.

Zile cu zâmbete să aveți. Și cu soare!

The post Suntem povești first appeared on Andreea Ban.

Și mai e ceva. Dacă ești suficient de aproape o poți auzi fredonând o melodie și, uneori, se oprește din mers și ridică ochii spre cer. Atunci când norii se înghesuie pe cer ea spune așa, dintr-o suflare, you are my sun. În zilele cu soare murmură versurile melodiei ei ciudate.

Am încercat să-i desenez o poveste, să-mi imaginez viața pe care o duce, însă nu am reușit nici măcar să-i desenez chipul. Este doar o ea cu ochii verzi. O ea care se plimbă, care își dă părul după ureche ori de câte ori adie vântul, care, din când în când, calcă strâmb și șchioapătă puțin. Dacă o vezi mâine, prin oraș, te rog să-i spui că va ploua din nou. Să nu mai lase umbrela acasă.

DJ Shah – You Are The Sun

Sursă foto

The post Să-i spui că va ploua first appeared on Andreea Ban.

Astăzi a fost prima dată după foarte mult timp când am simțit bucuria de a fi la volanul mașinii în condițiile în care traficul nu era tocmai aerisit. Se știe că atunci când plouă, omul își ia cu el două mașini, altfel nu îmi explic cum de se aglomerează străzile în asemenea hal. Eram pe una dintre cele cinci benzi care se unesc în două la podul de la Văcărești. Aceeași imagine pe care am avut-o și zilele trecute, săptămânile trecute. Senzația a fost una de calm, de bine, de parcă toată lumea era împăcată cu situația, fiecare dădea prioritate, nimeni nu se băga în fața altuia, ci era invitat să intre în șir. Mi-a plăcut. Dacă ar fi să folosesc un cuvânt pentru această situație, acela ar fi armonie. Mare lucru pentru o zi cu ploaie.

Am ajuns acasă pe seară, am închis ochii și o altă imagine cu ploaie mi-a venit în minte. Eram în drum spre munte, pe la Breaza parcă. Se circula bară la bară. Nervi. Cu câteva minute mai devreme era soare. Un prieten din Brașov îmi spusese că acolo e soare. Noi stăteam sub un nor supărat și așteptam în coloană să mai avansăm câțiva metri. Un copil fusese lovit de o mașină. A fost un moment din acela cum vezi în filme. Timpul se oprește în loc și vezi fiecare picătură de ploaie cum cade pe trupul micuț, neînsuflețit… Aceasta este una dintre imaginile care m-au bântuit multă vreme. „De ce nu l-au acoperit?” a fost întrebarea pe care am rostit-o până la refuz. După acea întâmplare mi-am lăsat mașina să doarmă în parcare. Au trecut multe luni până să o scot la lumină. Nu știu dacă acela a fost motivul pentru care am refuzat să mai plimb mașina sau dacă, pur și simplu, nu îmi place să conduc. O senzație de teamă mi-a intrat în oase și încă mai am momente în care îmi tremură genunchii. Iar ploaia, ploaia nu ajută deloc. O fi ea frumoasă, dar am impresia că aduce vești proaste.

Mi-e dor de zilele în care mă plimbam prin ploaie și zâmbeam, zilele în care ploaia nu îmi aducea aminte de oameni care au plecat dintre noi și de lacrimi. Mi-e dor de zilele în care stăteam pe prispa casei bunicilor și priveam apa cum se scurgea pe la streașină, zile banale de vară. Acelea sunt ploile poveștilor mele frumoase. Acum ploaia e tristă, e apa care umple gropile unui oraș murdar și obosit, un oraș cocoșat de trafic și de deprimările noastre. Cândva ploaia curăța praful, curăța gândurile. Acum e doar în plus, un musafir nepoftit.

The post Zile banale first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi un text comic de o pagină pe orice temă. “Nu e nimic tragic sau comic de la cap la coadă, aceste două lucruri se influenţează reciproc.” (Răzvan Petrescu)

—————–

Aveam teză la chimie. Pusesem ceasul să sune la şase, dar nu l-am auzit. M-am trezit ceva mai târziu. Dacă ştiam ce urma, cu siguranţă rămâneam în pat. Pentru tot restul vieţii.

Aşa, spuneam că m-am trezit târziu şi, evident, am plecat în fugă de acasă. Am reuşit să prind troleul în staţie. Am alunecat când am pus piciorul pe prima treaptă şi era să pic în nas. Noroc cu domnul din faţa mea, că m-am agăţat de el în cădere. M-am scuzat eu repede, mi-a zâmbit el strâmb, însă i-am simţit ura tot traseul, plus cele 90 de kilograme cu care m-a stivit de uşă. De n-ar fi puţit a cârnaţi prăjiţi, poate că ar fi fost mai bine.

Am coborât aproape leşinată din troleu şi am fugit spre autobuz. 313 era la semafor. Trebuia să alerg, să prin verdele şi gata, prindeam legătura. Când să traversez, însă, am călcat într-o groapă acoperită cu apă – plouase noaptea trecută – şi m-am dus ca Supergirl, pe burtă, pe asfalt. Am ridicat privirea şi am simţit că mor de ruşine când am văzut toţi ochii aia holbându-se la mine. Tramvaiul era oprit în staţie şi călătorii stăteau ciorchine pe la geamuri şi mă arătau cu degetul. Ce bine era în pat.

M-am ridicat cu greu de jos. Oamenii mă ocoleau, ba chiar, un tip m-a şi sărit. Mi-am şters haina de apă şi mi-am privit genunchiul. Aveam o gaură în pantaloni şi mă cam durea. O clipă am stat în cumpănă, dacă să mă întorc acasă sau să merg înainte. La naiba, aveam teză. Alegerea era evidentă. Am urcat în autobuz şi, câteva staţii mai încolo, am coborât, trebuia să mă întâlnesc cu nişte colege. Alina era cu mama ei. Când mi-a văzut genunchiul a început să se agite, să dea din mâini. Abia atunci am observat pata aia roşie întinsă pe picior, de la genunchi în jos. Era să leşin când mi-a pulverizat parfum prin gaura pantalonilor, cică să nu se infecteze. S-au tot agitat ele să mă ducă la spital, să îmi cheme un taxi şi să mă întorc acasă, dar eu nimic. Aveam teză la chimie.

Ajunsă în faţa liceului, îmi simţeam piciorul greu şi mergeam ca un penguin obosit. Mă cam durea când urcam trepte sau când le coboram, însă, în general, simţeam o amorţeală plăcută. La intrarea în clasă, un coleg a sărit de pe o bancă şi m-a speriat. Am crezut că-mi crapă inima în secunda aia. M-am dat în spate şi am căzut. M-am lovit la cap. Aceea a fost ultima amintire din acea zi.

Dacă ştiam ce zi nefastă avea să fie, cu siguranţă stateam acasă. Nici nu am apucat să dau teza la chimie şi, din cauza absenţelor, acum am de învăţat la patru materii pentru vară. Nu am niciun chef. Cine ar avea chef să înveţe în vacanţă?

În fine. Mă apuc mai târziu, acum mă duc la spital. A sunat doctorul. Zicea că mi-a găsit o proteză pe măsura mea. Cum ce proteză? Pentru picior sau, mă rog, ce a mai rămas din piciorul meu. Din cauza căzăturii aleia, genunchiul mi s-a inflamat. Cei de la spital mi-au tratat lovitura de la cap. Când au realizat că am şi genunchiul lovit, deja era târziu. Pe asta nu prea o pricep. De unde naiba credeau ei că mi-a ajuns sângele pe pantaloni? Că a sărit din cap? Nişte cretini. Măcar de aş fi reuşit să dau teza la chimie. Luam notă mare sigur, doar sunt Supergirl.

—————–
Curs: Marius Chivu.
Observații: Scrierea e bună, dar povestea nu prea e comică. (Acum, că îl recitesc, îmi pare cam macabu.)

The post Supergirl first appeared on Andreea Ban.

Şi nimic nu mai contează
Afară de ploaia care cade,
Ploaia care plânge în neştire
Amintiri de ieri,
Vise de mâine.

Cade încet şi rece dintr-un cer
Greu de atâta cenuşiu,
O ploaie desenată parcă
Pentru ochii mei.
Se scurge pe geamul uşor crăpat
Şi alunecă spre mine…
O privesc cu privirea rătăcită.
Se ridică în valuri de furie,
Mă învăluie ca o furtună
Şi frunze de toamnă îmi zgârie
Obrajii, picături de apă
Îmi lovesc pleoapele
Şi buzele…
E furtună. Mi-e frig.
Un ţipăt mut încearcă să
Se strecoare afară,
Dar furtuna mă îneacă.

Tresar din visul care mi-e
Coşmar şi furtuna se retrage
Într-o ploaie liniştită de vară.
Ochii îmi rămân pironiţi în tavan…
Mi-e teamă să-i închid.
Mi-e teamă de furtuna care mă pândeşte
Şi tu nu eşti alături…

Andres 

Foto

The post Furtuna de ganduri first appeared on Andreea Ban.

Mi-e frig, mi-e cald, mi-e dor…

Am ramas cu gandul la un film vazut aseara, la o carte a carei ultima pagina am citit-o acum cateva minute. Filme si carti. Zeci, sute de vieti traite pe repede-inainte, vieti imaginate si pictate cu litere emotionate, cu imagini ce starnesc dorinte nebanuite. Sentimentul care ma incerca atunci cand luminile din sala de cinema se aprind, atunci cand apare genericul filmului sau inchid cartea dupa ultimul cuvant citit, e dureros. E ca o moarte subita care imi zdruncina fiinta. Ma simt pierduta, rupta de realitatea aceea fantastica si aruncata in lumea asta mica si rece. Dar… nicaieri nu-i ca acasa. De aici pot pleca din nou, in alt film, alta carte. Viata bate filmul se spune si se spune tare bine. Doar din lumea asta, viata asta poti trai multe altele, doar de aici din lumea noastra mica putem fi cu adevarat mari. Si poate ca sunt altii care se uita acum la noi prin ecrane mari, ne studiaza si rad de noi. Ne-au luat zapada, ne-au schimbat climatul doar sa vada ce vom face, ce vom spune. Vor fi surprinsi de reactia noastra? Nu vor fi? Cred ca se plictisesc al naibii daca au ajuns sa se joace cu anotimpurile noastre perfecte. Ploaie in ianuarie? Serios? Hai lasati gluma mai… cine ati fi!

Si ploaia se agita mai departe dincolo de geam. Zambesc pe ascuns, eu sunt aici, ea e acolo. Aici e cald, acolo e intuneric. Aici e vara, e mereu vara si soare. Asa mi-e patul, imbracat in portocaliu in multe culori, cu flori de soare si vise colorate. Si ma topesc acum in vara mea cea colorata, trag perdeaua peste ploaia de afara si sting sunetul cu puterea gandului. Vantul e acum briza de mare, ploaia este valul ce se sparge in dig… Mi-e dor… Doar ea, mare stie ce simt si cat imi doresc. Mi-e tare dor…

The post Mi-e ploaie de tine… first appeared on Andreea Ban.

Si totusi soarele si-a revarsat razele cu aceeasi putere si veselie. A imbratisat toata suflarea lasand in urma doar lacrimi uscate, amitiri si speranta. Se intampla lucruri care ne fac sa ne punem intrebari, sa ne intrebam „de ce?”, „de ce eu?”, „de ce el?”, „de ce acum?”… Oare vom gasi raspunsuri? Si acele raspunsuri vor reusi sa umple golurile? Asta e viata. Vine si se duce. Trist.

Mai trist de atat e ca noi, cei care privim nu avem nicio putere. Nu suntem super-eroii din filme, nu putem da timpul inapoi si, cu atat mai putin, nu putem face tristetea sa dispara. Putem imbratisa la nesfarsit, putem spune cuvinte mii, dar, dincolo de astea, suntem neputinciosi in fata unei lacrimi. Nici macar nu o putem sterge pentru ca intotdeauna va mai veni o alta si alta… Nu suntem decat oameni. Venim si plecam. Iubim nemarginit.

R.E.M. – Everybody Hurts

PS. Doar ganduri pentru cineva.

The post Ar fi trebuit sa ploua… first appeared on Andreea Ban.

Am plecat de acasa cu ditai soarele pe cap. Dupa doua minute de mers pe jos deja ma intrebam de ce nu mi-am luat sandale sau papuci. Am privit soarele in ochi cu repros, de parca i-ar fi pasat lui cat de tare arde, cat de sufocant e in autobuz. M-am afundat in paginile cartii si cred ca atunci am soptit doar pentru mine „ce bine ar fi sa ploua!”

Mi-am continuat drumul printre cuvinte si oameni, i-am privit pe fiecare toropiti fiind de caldura si cred ca si ei ar fi vrut putina ploaie. Apoi a venit. Si a venit toata. Eram in alt autobuz. De data asta nu soarele patrundea in el cu tot alaiul, ci ploaia. Venea de sus, venea din parti, ca in filmele cu prosti. Ma intrebam care va fi primul care-si va deschide umbrela… Dar cine sa aibe umbrela intr-o zi cu soare ca asta? Sa fim seriosi!

Am coborat din autobuzul cu ploaie inclusa in ploaia de afara si am luat-o usor la pas… am lasat fiecare picatura sa-si spuna oful, doar eu am chemat-o, nu? Si nu a fost atat de rea. Mi-a facut un dus dragut, mi-a alunecat prin par, mi-a intrat in balerini si mai peste tot unde a putut. Parca au trecut zile intregi si nu doar doua ore de cand am privit soarele cam stramb. Vremea nu mai e ce a fost candva. E alta, mai capricioasa si nesuferita…

Deci, daca aveti vreo problema cu ploaia, de fapt eu sunt de vina. Na!

The post Am chemat ploaia! first appeared on Andreea Ban.

ATB – Sternwanderer – Distant Earth

The post O noapte perfecta first appeared on Andreea Ban.