Zile banale

time read
Articolul are 560 cuvinte și se citește în 2 minute.

ploaieSunt zile în care am impresia că nu se întâmplă nimic, că rutina în care mă învârt mă va înghiți cu totul și mă voi sufoca. Și sunt zile care mă lovesc cu o imagine, o veste, o întâmplare pe care nu mi-aș fi putut imagina că poate avea loc și îmi doresc ca rutina de care vorbeam la început să se întoarcă.

Astăzi a fost prima dată după foarte mult timp când am simțit bucuria de a fi la volanul mașinii în condițiile în care traficul nu era tocmai aerisit. Se știe că atunci când plouă, omul își ia cu el două mașini, altfel nu îmi explic cum de se aglomerează străzile în asemenea hal. Eram pe una dintre cele cinci benzi care se unesc în două la podul de la Văcărești. Aceeași imagine pe care am avut-o și zilele trecute, săptămânile trecute. Senzația a fost una de calm, de bine, de parcă toată lumea era împăcată cu situația, fiecare dădea prioritate, nimeni nu se băga în fața altuia, ci era invitat să intre în șir. Mi-a plăcut. Dacă ar fi să folosesc un cuvânt pentru această situație, acela ar fi armonie. Mare lucru pentru o zi cu ploaie.

Am ajuns acasă pe seară, am închis ochii și o altă imagine cu ploaie mi-a venit în minte. Eram în drum spre munte, pe la Breaza parcă. Se circula bară la bară. Nervi. Cu câteva minute mai devreme era soare. Un prieten din Brașov îmi spusese că acolo e soare. Noi stăteam sub un nor supărat și așteptam în coloană să mai avansăm câțiva metri. Un copil fusese lovit de o mașină. A fost un moment din acela cum vezi în filme. Timpul se oprește în loc și vezi fiecare picătură de ploaie cum cade pe trupul micuț, neînsuflețit… Aceasta este una dintre imaginile care m-au bântuit multă vreme. „De ce nu l-au acoperit?” a fost întrebarea pe care am rostit-o până la refuz. După acea întâmplare mi-am lăsat mașina să doarmă în parcare. Au trecut multe luni până să o scot la lumină. Nu știu dacă acela a fost motivul pentru care am refuzat să mai plimb mașina sau dacă, pur și simplu, nu îmi place să conduc. O senzație de teamă mi-a intrat în oase și încă mai am momente în care îmi tremură genunchii. Iar ploaia, ploaia nu ajută deloc. O fi ea frumoasă, dar am impresia că aduce vești proaste.

Mi-e dor de zilele în care mă plimbam prin ploaie și zâmbeam, zilele în care ploaia nu îmi aducea aminte de oameni care au plecat dintre noi și de lacrimi. Mi-e dor de zilele în care stăteam pe prispa casei bunicilor și priveam apa cum se scurgea pe la streașină, zile banale de vară. Acelea sunt ploile poveștilor mele frumoase. Acum ploaia e tristă, e apa care umple gropile unui oraș murdar și obosit, un oraș cocoșat de trafic și de deprimările noastre. Cândva ploaia curăța praful, curăța gândurile. Acum e doar în plus, un musafir nepoftit.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.