Mergeam de câteva ore pe șosele de țară, drumuri ce păreau a fi uitate de lume. Încetasem să privesc câmpiile și copacii, casele și curțile. Erau toate la fel, cenușii, fără viață. Am căutat o vreme să văd ceva mișcându-se, un om, un animal. Nu era nimic. Nici măcar o frunză uscată nu mi-a atras atenția. Timpul încremenise în jurul nostru. Mi-am sprijinit capul de geam și am închis ochii. Mi-am imaginat cum ar fi ca pe acel drum pustiu să ne găsim sfârșitul. Nimeni nu ne va auzi țipetele, nimeni nu va sări să ne scoată din măruntaiele mașinii. Ne vom stinge acolo, într-un sat uitat de lume sau pe un câmp înghețat.

Am revăzut scena de zeci de ori, mașina aleargă cu viteză de la un sat la altul, noi ne minunăm de ceața care se lasă și povestim scene de groază cu ființe ce trăiesc într-o mare de alb. Râdem, muzica se aude în difuzoare cu un bubuit surd, ca o inimă. Bum, bum, bum. Privirea îmi fuge pe bord și-i spun să o lase mai moale. Mașina parcă plutește. Drumul e drept. Am intrat într-un sat și pare că mergem la pas. Privesc fiecare curte cu atenție. Ceața atârnă de crengile copacilor, pe garduri, în curțile oamenilor – dacă sunt oameni aici. Vreau să ieșim mai repede. Nu mai pot respira. Mașina prinde iar viteză, nu mare, dar suficientă încât să nu fie timp să ocolim acel dâmb. Ne pierdem în ceață și nu aud decât bubuitul de mai devreme. Încerc să-i prind mâna, dar nu mai e nimic acolo. Văd alb. Într-una dintre variantele imaginate cineva mă trage afară. Îi simt respirața aproape de ureche atunci când își înfășoară brațele în jurul meu. Nu are sens. Nu trebuia să fie nimeni în jur, doar noi și albul de după.

Nu am povestit nimănui cum, de nicăieri, a apărut cineva care să mă salveze din propria fantezie. Am încercat să pun pe hârtie acea poveste, dar totul se oprea la momentul în care eram înghițiți de alb. Nu-i găseam un început, nici un sfârșit potrivit. Mi-ar fi plăcut ca acela să fie sfârșitul, dar nu a fost să fie. Cuvintele vin când vor ele, iar de data aceasta au rămas departe de mine. Am lăsat povestea într-un sertar al minții. Nimeni, nici măcar prietenii cei mai apropiați nu aveau să afle vreodată la ce mi-au zburat gândurile în acea călătorie.

***

Într-una dintre zilele lui martie, o fostă colegă de liceu a pus la cale o întâlnire. Nu ne mai văzuserăm de peste douăzeci de ani. Știam că unele dintre fete erau măritate, altele aveau și copii. Am reușit cu greu să găsim o zi potrivită, o zi în care fiecare dintre noi să putem evada din prezent pentru o întâlnire cu trecutul. Oare cum sunt acum? Mai sunt fetele pe care le știam sau viața le-a transformat? Voi regăsi în ochii lor lumina de odinioară? Cu cât mă gândeam mai mult la ziua întâlnirii, cu atât emoțiile erau mai mari. Îmi aduceam aminte de fiecare dintre ele, culoarea ochilor, felul în care râdeau, cum își plecau privirile, pe cine iubiseră și viitorul la care visau. Acum eram în acel viitor și singura teamă pe care o aveam era că nu voi regăsi lumina pe care o văzusem cândva în ochii lor. Ne-am întâlnit într-o seară, la finalul lui martie. Una câte una, am ocupat locurile de la masă. Le-am îmbrățișat pe toate și îmi venea să țip de bucurie, o bucurie pe care nu o mai simțisem de mult. Eram din nou fetele din liceu, dar cu gențile doldora de experiențe adunate de-a lungul anilor, iar lumina era acolo. Cine mai trebuie să vină, am întrebat? Mi s-a spus că eram toate. Nu, suntem unsprezece la masă, noi eram doisprezece. Fetele s-au uitat una la alta, au zâmbit și mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece. Am zâmbit și eu, dar mintea îmi era în altă parte. Făcusem rezervarea pentru doisprezece persoane, în amintiri eram mereu doisprezece, iar acum aflam că amintirile mele nu erau cele corecte. Oare în ce privințe mă mai înșelasem?

În zilele următoare am căutat poze din vremea liceului. În niciuna dintre ele nu eram toate. Ba zece, ba șase, ba trei, ba opt fete. Niciodată unsprezece sau, cum știam eu, doisprezece. Dar oricât aș fi încercat să mă conving că păstrasem o amintire eronată, cu atât îmi apărea în minte umbra unei colege al cărei nume nu reușeam să mi-l amintesc. Am avut mereu o problemă cu numele, nu am reușit să le rețin de la prima întâlnire sau, dacă reușeam să le rețin, șansele erau foarte mari să le uit după un timp. Dar fețele, ei bine, cu fețele era o cu totul altă poveste. Îmi puteam aminti figurile străinilor dacă îi vedeam pentru a doua oară, indiferent câți ani trecurseră. Mi s-a întâmplat să mi se facă cunoștință cu o fată al cărei nume nu mi-l aminteam, dar pe care o văzusem într-o stație de autobuz, cu niște ani în urmă. I-am spus asta și, mirată, mi-a spus că e posibil să fi fost acolo, nu își mai aducea aminte, dar, da, avea o haină verde cu un buzunar galben și unul portocaliu și anul acela fusese prima dată când purta breton. Nu îmi dădeam seama de ce nu îmi puteam aminti chipul colegei, a doisprezecea colegă de clasă. Tocmai acesta era motivul pentru care nu le-am contrazis când mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece.

Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva. Fiecare zi era copia celei din urmă. Dimineața mă trezeam greu, după o noapte cu vise pe care nu mi le aminteam. În drum spre serviciu nu îmi ridicam privirea din carte, urmau apoi opt ore lungi, cu pauze puține, de butonat. Uitam să mă ridic de pe scaun, să răspund la telefon sau să respir. Plecam apoi spre casă și, pe drum, îmi veneau în minte frânturi de povestiri pe care le-aș fi putut scrie. Acasă, totul se pierdea. Uneori îmi puneam un pahar cu vin și priveam cerul de pe balcon. Acolo mi-ar fi plăcut să fiu, departe, printre stele. Aș fi vrut să fiu în locul în care zilele sunt diferite, în care sunt mai mult vie decât moartă, locul în care știu să respir. Timpul zbura și venea o nouă zi. Într-una dintre aceste zile am primit un mesaj pe telefon. Una dintre colege mă invita la o cafea, voia să mă întrebe ceva. I-am răspuns două zile mai târziu. Știam că voia să mă întrebe de acea colegă. Pur și simplu, știam.

Ai spus că eram doisprezece, a rostit ea după ce ne-a fost servită cafeaua. Spune-mi mai multe. Eu nu sunt sigură că am fost unsprezece. Nu le-am putut contrazice, dar nu îmi pot lua gândul de la asta. Poate că nu sunt nebună, mi-am spus. Ei i-am zâmbit. Ești sigură că vrei să-ți spun ceva de care nici eu nu sunt sigură? Nu era sigură, dar era curioasă. I-am povestit despre umbra de care îmi aduc aminte, de chipul pe care nu reușesc să-l văd, de toate celelalte chipuri pe care le văd, deși nu ar trebui. M-a întrebat dacă am încercat să scriu. Nu fuseserăm apropiate în liceu, dar își aducea aminte că scriam. Își mai aducea aminte chipul meu când profesoara îmi lăuda poveștile, știa că îmi plăcea să scriu. M-a întrebat dacă mai țineam jurnale. Nu îmi aduceam aminte să-i fi povestit de jurnalele mele. I-am spus că am încetat să mai scriu în jurnal când am terminat facultatea. Am scris în schimb o carte, dar nu am avut curajul să o public. Am scris povestiri citite doar de prieteni, dar pe care le-am distrus cu niște ani în urmă.

De ce îi povesteam toate astea? Am privit-o în ochi și o amintire a ieșit la suprafață. Stăteam amândouă pe terasă și fumam. Priveam cerul și suflam fumul spre stele. Nu îmi aduceam aminte cum ajunsesem la ea, dar eram acolo, pe terasa blocului, într-o noapte cu stele și povesteam despre viitor. O ascultam și îmi doream să țin minte fiecare cuvânt pe care îl rostea. Era îndrăgostită și povestea ei parcă era ruptă dintr-o carte. Nu vei spune nimănui, da? Promiți? Am promis, dar mintea mea încerca să rezolve un puzzle. Noi suntem aici, tu mi-ai povestit despre o colegă pe care nu o putem vedea, nici tu nu ești sigură că o vezi. La un moment dat ea va dispărea din viața ta, dar tu nu vei înceta să te gândești la ea, dar știi că vă veți revedea mai târziu, mult mai târziu, și totul va fi alb și frumos. Am întins mâna și i-am atins degetele. Cuvintele i-au înghețat pe buze, iar eu auzeam doar bum, bum, bum. Mi-a fost teamă să-mi retrag mâna, teamă ca ea să nu dispară, teamă ca muzica să nu se oprească, teamă să nu fiu nevoită să închid o nouă poveste în sertar.

Te va salva, mi-a spus. Tu crezi că e doar imaginația ta, crezi că mintea îți joacă feste. Dar nu e așa. Ce ai văzut chiar s-a întâmplat, dar mai târziu, în viitor. Și acel viitor nu e departe. I-ai simțit respirația, nu-i așa? O priveam și încercam să-mi aduc aminte când i-am povestit despre fantezia mea. Bubuitul pe care îl auzeam era din ce în ce mai aproape, urca din piept spre gât. Îl auzeam, îl simțeam. Bum, bum, bum. Nu am putut articula niciun cuvânt, dar ea a continuat. Și eu i-am simțit respirația pe obraz, eram pe terasa blocului unde am locuit în copilărie. Stăteam pe margine, așa cum stătusem atunci, în liceu. Priveam cerul și îmi doream să ajung printre stele. Printre oameni nu-mi găsisem rostul. Mă gândeam la iubirea pe care o simțisem cândva și care, cel mai probabil, fusese pentru o persoană care nu exista. Dacă ea nu exista, atunci viața mea fusese o minciună. M-am ridicat în picioare și cerul s-a apropiat de mine. Un pas, de atât era nevoie, și stelele erau ale mele. Atunci i-am simțit respirația pe obraz. Am crezut că-i voi simți buzele, dar nu, era doar respirația caldă a cuiva. M-a prins de mână și am făcut un pas înapoi, și încă unul. Era ea, eram sigură de asta. Am stat mult timp acolo, privind în gol. M-am trezit dimineața, îmi era frig, iar mâinile îmi erau împreunate, dar nu ca pentru rugăciune. Păreau că atunci se întâlniseră pentru prima dată și se salvaseră una pe alta.

O priveam năucă. De unde îmi știa povestea? De ce povestea ei semăna atât de mult cu a mea? Am vrut să mă ridic, să plec, dar nu mă puteam mișca. A vrut să-mi ia mâna, dar i-am cerut să nu mă atingă. Bubuitul era acum asurzitor. Bum, bum, bum. Am dus mâinile la urechi și mi-am lăsat capul pe masă. Vedeam din nou drumul de țară, și ceața, și casele vechi, dărăpănate. În stânga mea era un bărbat cu chip frumos, fredona o melodie. În spate era un cuplu, îi știam de-o viață. Ea dormea, el se juca pe telefon. Ceața era din ce în ce mai deasă. Eram fascinată. Bărbatul din spate a spus că nu a mai văzut ceața ca aia de mult timp și că nu se știe niciodată ce monștri se ascund în marea de alb. A râs. Eu mi-am adus aminte de un film. Nu am spus nimic. Am privit către bord și am văzut cum viteza crește. Las-o mai moale, am spus. Cuvintele mi-au fost o șoaptă. Nu eram sigură că le-am rostit sau doar mi-am imaginat că le rostesc. L-am prins de mână pe cel din stânga mea. Atât am putut face înainte de a ne rostogoli în albul din fața noastră. Și apoi bubuitul a încetat. Respirația de pe obraz a fost de această dată o șoaptă, scrie povestea, mi-a zis, scrie și nu se va întâmpla.

Foto by darksouls1 via pixabay.com

The post Scrie și nu se va întâmpla. Ultima zi first appeared on Andreea Ban.

Stau cu ochii pe geam și visez că verdele de peste drum, verdele dintre blocurile vecine va fi și în fața blocului meu, visez că sunt parcări, că șantierul este înlocuit de liniștea de altădată. Apoi mă trezesc din visare. Am un drum de făcut.Cum spuneam, centrul e departe, dar am un avantaj. Autobuzele merg spre centru. Vin rar, e adevărat, dar nu e nevoie să schimb liniile. E un drum ce îmi permite să mă bucur de cel puțin patruzeci de minute de citit.

Zilele trecute eram cu nasul în carte. Trebuia să ajung la Romană și mă bucuram de povestea pe care o neglijasem în ultima perioadă. La fiecare stație urcau și coborau călători mai mult sau mai puțin gălăgioși. Unii îmi atrăgeau atenția, alții treceau neobservați. La Răzoare a urcat o doamnă trecută bine de a doua tinerețe cu o fetiță de mână. Autobuzul nu era aglomerat, așa că s-ar fi putut așeza oriunde. Fetița a cerut să stea în față. După câteva minute în care a stat cu nasul lipit de geam a cerut să se mute mai în spate, „acolo, la mijloc, uite cât loc este!”. Doamna cu care era, bănuiesc că bona căci îi spunea Mona, s-a supus dorinței copilului și au mers la mijlocul autobuzului. Puteam să le văd cu coada ochiului, deși aș fi preferat să nu, căci îmi perturbau lectura. Fetița se mișca când într-o parte, când în cealaltă, Mona se mișca după ea, sacoșa pe care o avea în mână fâșâia, eu reciteam paragraful. După vreo zece minunte am închis cartea și mi-am lăsat gândurile să zboare aiurea.

O frână puternică m-a scos din visare. Fetița se lipise de geam și striga la bonă: „s-au lovit, s-au lovit, s-au lovit”. M-am ridicat și m-am apropiat de geam. Cele două mașini erau făcute praf, dar oamenii păreau în regulă. Erau zguduiți bine, dar OK.

–        Să-ți începi săptămâna cu un accident, ăsta da ghinion, zise un domn, dar e numai vina lor. Nu mai învață nimic în școli…

Cuvintele i s-au pierdut printre murmurele din autobuz. Oamenii s-au așezat la locurile lor dându-și cu părerea despre vinovați. Fetița tăcea. Privea în gol și, din când în când își ridica ochii spre bonă vrând să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau.

–        Miru, hai să mergem pe scaun, îi zise femeia.

Eu deschisesem cartea, dar eram atentă la scenă. Copila nu părea a fi cea de mai devreme, era prea tăcută.

–        Dar accidentele sunt frumoase, Mona, spuse copila în șoaptă. Acela nu a fost un accident, au fost doar două mașini care s-au lovit. Nu s-au uitat înainte și au făcut poc.
–        Miru, a fost doar un accident, un poc mic, dar sunt bine, hai cu Mona să stăm pe scaun.
–        Nu, nu, nu a fost accident. Eu am fost un accident. Eu, nu mașinile!

Lăsasem cartea în poală și priveam când la copilă, când la bonă. Păreau a fi din două filme diferite. Ochii fetei erau sticloși, obrajii îi erau roșii iar bărbia îi tremura. Bona se bâlbâia. Mi-am pus căștile și am deschis cartea. Printre cuvintele care-mi curgeau în ureche se împleteau vorbele fetei, “accidente frumoase, lalala, accidente frumoase, la”.

Ies pe balcon ori de câte ori se aude o bubuitură, de câte ori se sparge o nouă porțiune de asfalt. Nu mi-am dorit să locuiesc aici. A fost un accident, cel de care râdeam în copilărie. Eu să stau acolo, ziceam, niciodată! Dar, peste un timp, e posibil să-l privesc ca pe un accident frumos. Trebuie să plec din nou, autobuzul mă va duce către altă poveste.

The post Cu ochii pe geam first appeared on Andreea Ban.

The legend will never be the same.

Uneori avem nevoie să ni se amintească de copilărie, de momentele acelea în care puterea era în mâinile noastre. Găseam fericirea în lucrurile mărunte, o inventam și o reinventam zi de zi. Fie că ne jucam în spatele blocului sau pe uliță, în vreun sat uitat de lume, fie că ne uitam la desene animate sau citeam o poveste, ne bucuram de fiecare clipă, trăiam alături de personaje. Peste un joc, un film sau o poveste, aveam noi prieteni alături de care cântam, dansam și în ale căror roluri intram.

Cartea junglei este una dintre poveștile care m-au încântat copil fiind. Atunci când am văzut prima oară desenele animate am fost la fel de impresionată ca atunci când am citit cartea. Sau am văzut desenele și apoi am pus mâna pe carte? Nici nu mai știu. Ideea e că la fiecare contact cu această poveste, entuziasmul mi-a fost la fel de mare. Ceea ce îmi aduc aminte e că desenele le-am văzut pe vremea când închiriam casete video. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că voi vedea la un moment dat un film după această poveste, că Mowgli și prietenii lui vor prinde viață pe marele ecran, l-aș fi privit uimită încercând să-mi imaginez imposibilul.

Iată-mă acum, după vizionarea filmului, cu un zâmbet pe față cât China. Imposibilul s-a produs. Filmul Cartea junglei a ajuns pe marele ecran și este de-a dreptul fenomenal. De la primele imagini mi-am spus că trebuie să scriu despre el, știam (nu mă întrebați cum și de ce) că va fi minunat. Și a fost. Este. Este genul de film pe care vrei să-l revezi imediat după ce se termină genericul. E genul de film de la care îți dorești o continuare, vrei să vezi mai mult, să afli ce i se întâmplă personajului mai departe. Nu am citit nimic despre film, de vânzări, de cum a fost apreciat, însă cred că vom fi invitați să descoperim și alte aventuri ale trioului Mowgli, Bagheera, Baloo. Trebuie.

Orice aș scrie, orice v-aș spune, nu poate reda frumusețea cadrelor și cum a reușit Jon Favreau să pună în scenă o poveste cunoscută astfel încât să te țină prins de scaun și cu respirația tăiată. Dacă în majoritatea filmelor avem parte de un final lacrimogen, de data aceasta lucrurile se întâmplă altfel. Lacrimile se varsă la început, pentru ca finalul să îți aducă o stare de bine, să vrei să-l revezi fix în acel moment. Nu știu voi cum sunteți, dar mie mi se întâmplă să plâng la filme, la desene animate, la piese de teatru. Fac tot ce pot să mă abțin, însă lacrimile fac ce știu ele mai bine de fiecare dată când sunt gâdilate într-un anume fel. De data aceasta am zis mersi că s-a întâmplat când s-a întâmplat, nu de alta, dar chiar nu îmi place să se aprindă luminile în sală și eu să fiu cu șervețelele în ochi și-n nas.

Așa, să vă mai zic vreo două chestiuni și închei. Deși avem un singur personaj în carne și oase în film, micul pui de om interpretat impecabil de Neel Sethi (cu siguranță vom mai auzi de el), vocile celorlalte personaje au fost perfect alese. Ben Kingsley (Bagheera), Bill Murray (Baloo), Scarlett Johansson (Kaa), Idris Elba (Shere Khan) sau Christopher Walken (King Louie) au făcut ca această poveste să sune cât se poate de familiară. De asemenea, nu au lipsit melodiile mult iubite de noi în copilările, The Bare Necessities și I Wanna Be Like You. Imagine that! Amintirile au năvălit peste mine și vor năvăli și peste voi, vă asigur.

Cartea junglei e o poveste minunată. Filmul ne readuce povestea, ne face cunoștință cu Mowgli, unul cât se poate de real, și prin ochii lui vom revedea o lume pe care am adorat-o și pe care acum o percepem altfel. Lumea animalelor, jungla cu regulile ei simple, contrastul dintre om și animal sunt pline de mesaje pentru privitor, fie el copil sau adult.

Vă recomand să vedeți acest film. Mergeți la cinema și vedeți-l pe ecran mare (eu l-am văzut la IMAX), trăiți alături de prichindeii voștri povestea, retrăiți povestea pentru voi înșivă. Vă aștept cu impresii!

The Jungle Book (2016)

The post Cartea junglei sau când poveștile copilăriei prind viață first appeared on Andreea Ban.

O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.

Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.

Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.

Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…

Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.

Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.

Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…

The post Poveste cu bunici first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte că te luam cu mine peste tot. Poate pentru că nu voiam să te descopere cineva, poate pentru că aveam mereu ceva de zis. Acum, ei bine, acum ești alb. Sunt luni de zile de când nu ți-am mai adresat niciun cuvânt. Nu te superi, știu asta. Mă întreb dacă asta înseamnă că am făcut poveștile să prindă aripi, să fie realitate. Mă întreb… Și totuși, poveștile pe care ți le spuneam în acea viață în care mă opream din mers pentru a-ți împărtăși nemulțumirile și fericirile mele, acele povești mărunte erau bucăți din mine. Erau zilele mele, iubirile mele, tristețile mele. Erau întrebări. De ce-uri amare.

Să fie acesta răspunsul? Îți scriu atunci când tristețea mă prinde din urmă? Îți scriu atunci când nu e nimeni în jur să asculte? Mi-e dor de acel „dragă jurnalule”, mi-e dor de vremurile demult apuse. Le-am revăzut astăzi când am trecut pe lângă un grup de studenți. Glumele lor erau glumele noastre de acum nouă, zece ani. Nu simt acești ani. M-am oprit o clipă din drumul meu și i-am privit. O altă generație cu vise mari, cu glume la fel de nesărate și fum de țigară suflat spre cer. O altă generație care nu se teme de nimic, care schimbă lumea. Ei o vor schimba. Așa cum noi am schimbat-o la rândul nostru. Fiecare dintre noi suntem parte din această mare schimbare.

Jurnalule, dragă, nu m-am întors. Nu-ți mai promit, așa cum făceam altă dată. Poate voi scrie, poate nu. Nu mai caut răspunsuri. Caut întrebări. Întrebările corecte. Doar ele vor primi răspunsurile corecte. Am citit într-o carte, da. Am avut o revelație. Am câte o revelație la fiecare carte citită. Asta nu s-a schimbat, prietene drag, citesc și trăiesc alte și alte vieți pe lângă viața mea.

O noapte minunată să ai, cititorule,
O zi cu soare și zâmbet să ai, om frumos!

The post Dragă Jurnalule, first appeared on Andreea Ban.

When there is kindness, there is goodness. When there is goodness, there is magic.

Îmi plac poveștile. Îmi plăceau atunci când eram mică și îmi plac acum. Este o senzație aparte să vezi pe marele ecran poveștile copilăriei. Întâi mi-au fost citite, apoi le-am citit. Am urmărit desenele animate cu ochii măriți de încântare. Și nu doar o dată! Am văzut și revăzut desenele animate până s-au tocit benzile. Le vedeam la video. Voi, cei care ați prins vremurile casetelor video, sunt convinsă că știți la ce mă refer atunci când spun că nimic nu se compara cu bucuria unei noi casete primite în dar sau un nou film de desene animate apărut la centrul de închirieri.

Cinderella (Cenușereasa) este una dintre poveștile care m-au fascinat. Am plâns atunci când am aflat că fata a rămas fără mamă, i-am detestat surorile vitrege, i-am adorat rochia și pantofii, m-am bucurat când l-a fermecat pe prinț și am jubilat atunci când a ajuns la bal și i-a lasat pe toți cu gurile căscate. Spre deosebire de alte povești readuse la viață prin filme care țin mai mult sau mai puțin firul poveștii, Cinderella este povestea pe care am îndrăgit-o, de care îmi aduc aminte cu drag. Fata orfană este transformată în slujnică de către mama vitregă și batjocorită de surorile proaste și urâte. Fata își pierde pantoful și prințul o descoperă ascunsă…

De ce să mai vedeti filmul in cazul acesta? Simplu. Pentru felul în care povestea a fost transpusă pe marele ecran. Veți găsi în film scenele pe care le știți dar stropite cu praf de zâne. Momentele acelea pe care le cunoaștem cu toții sunt explorate la maximum, regizorul reușind să captiveze privitorul prin culoare, prin costume și decoruri. Mai mult, jocul actoricesc este absolut minunat. Cate Blanchett și Lily James sunt perfect alese pentru rolurile lor – de la gesturi și până la felul în care articulează fiecare cuvânt. Poți să-mi spui „doamnă”, spune Lady Tremaine la un moment dat. Am recunoascut în vocea ei vocea mamei vitrege din povestea copilăriei, acea voce de om rău la suflet pe care mi-o imaginam copil fiind.

Zâna cea bună, deși apare foarte puțin în film, este interpretată impecabil de Helena Bonham Carter. Mi-ar fi plăcut să o văd mai mult… dar, dacă stau bine să mă gândesc, poate că povestea s-ar fi transformat în povestea zânei și nu a Cenușeresei. Helena este absolut minunată! (vezi aici câteva secvențe >>)

Despre prinț aș fi vrut să spun mai multe. Din păcate, ultima scenă în care l-am văzut pe Richard Madden interpretându-l pe Robb Stark m-a lovit atât de rău încât a-l revedea aici, cu acest chip luminos, senin, nu prea s-a legat. Dar nu e asta partea importantă. Prințul este un fel de accesoriu. Este cel cu care Ella va dansa și-i va fermeca pe cei din jur. Bine, cârcotașii vor avea diverse comentarii la adresa dansului cu mult prea profesional pentru o fată care stătuse închisă în mansardă, care… E o poveste, dragilor. Este o poveste cu zâne, cu animăluțe care se transformă în oameni, povestea cu dovleacul care îi servește fetei drept caleașcă și cu pantofii de sticla comozi. Da! Comozi. Mi-a plăcut tare mult această observație a zânei.

Mesajul filmului, cuvintele pe care Ella le poartă cu ea de-a lungul anilor, ar trebui băgat la cap de noi, aștia mari care am uitat să mai fim copii: acolo unde este bunătate este magie. Să fim buni. Restul e… poveste.

Vă recomand acest film. Vă invit să reveniți pentru aproape două ore în lumea aceea magică care ne spune cu toate vocile ei: Totul este posibil. Trebuie să crezi!

Cinderella (2015)

The post Cinderella. Pantofi și dorințe împlinite first appeared on Andreea Ban.

Most of life’s burdens, with a little help, can become a gift.

Îmi plac poveștile, întotdeauna mi-au plăcut. Cred că fiecare dintre noi suntem povești. Avem magia în mâini, în ochi și cu o simplă bătaie din palme putem schimba lumea. Dar am crescut și am uitat. Ori de câte ori văd un film, poveste cu personaje fantastice, oameni speciali și fel de fel de-nchipuiri, mă cuprinde o fericire mare. Sunt iar copil, am puteri magice și lumea e așa cum ar trebui să fie.

Am văzut Al șaptelea fiu (Seventh Son) și am ieșit din sala de cinema cu zâmbetul copilului care s-a întors din Narnia. Habar nu aveți pe unde am umblat, ce am văzut, ce am simțit, a strigat copilul din mine. Bine, au fost și cei din jur… dar nicio bucurie nu se aseamănă cu alta. Bat câmpii? Da, desigur.

Ceea ce vreau să vă spun e că filmul mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult. Încă de când am văzut trailerul mi-am dorit să-l văd, însă mi-am ținut așteptările în frâu. Nu m-a dezamăgit. Dacă vă place trailerul, vă spun de acum că vă va plăcea și filmul. Nu este nici mai bun, dar nici mai puțin bun. Este perfect pentru o seară în care doriți să evadați pe alte meleaguri, acolo unde există vrăjitoare, vraci, dragoni și obiecte magice.

John Gregory (Jeff Bridges), al șaptelea fiu al unui al șaptelea fiu, este vraciul care apără ținutul de vrăjitoare, stafii, duhuri și alte arătări ale nopții. Cu toate că este încă în putere, anii au trecut peste el și are nevoie de un ucenic. Are nevoie de un al șaptelea fiu care să-i preia atribuțiile. Aici intervine Thomas Ward (Ben Barnes), fiul unui fermier, care știe că destinul lui e deosebit. Dar nu este un al șaptelea precum cei dinainte, nicidecum. Thomas este cel care… nu vă zic. Trebuie să vedeți filmul.

Ceea ce vreau să vă spun totuși e că al șaptelea fiu, învățăcelul, este cam mămăligă. Nu de alta, dar când vraciul este în scenă tot ce e pe lângă se micșorează, se înmoaie și îndoaie. Jeff Bridges dă viață unui personaj puternic, plin de energie, chiar dacă a ajuns la o vârstă venerabilă. Apoi, pe lângă el este Mama Malkin, vrăjitoarea, interpretată impecabil de Julianne Moore. În povești ținem de obicei cu personajele bune, cu cei care vor salva lumea. În cazul de față, vrăjitoarea cea rea merită toată aprecierea. Băiețelul nostru, Thomas, se mișcă greu, dar are voință.

La final, deși aveam în cap vocea răsunătoare a vraciului și imaginea vrăjitoarei, mi-am dorit să văd mai mult. Chiar mi-am dorit ca povestea să meargă mai departe. Thomas ar putea fi un vraci puternic și, fără prezența lui Gregory, ar putea umple și el scenele. Are potențial… și față.

Filmul este plin de acțiune, nu m-am plictisit nicio secundă, are figuri frumoase, povești de dragoste (da, e mai mult de una!), este colorat și îți dă aripi. Să mă oprească cineva! Aaaa, să nu uit. La începutul filmului avem parte și de una bucată Kit Harington sau, știți voi, Jon Snow. Aș fi vrut… bine, vreau eu multe, dar na, ce să mai zic. Pentru scenele în care apare aș mai vedea filmul o dată sau de două ori. Uite ce poate face un chip drăguț! Ce-o fi fost în capul vrăjitoarei, nu pricep, chiar nu.

Bun, acum vedeți trailerul și apoi rezervați-vă 1oo de minute pentru film. Atât vă trebuie. Nu veți regreta. Mai apoi, veți realiza că C.S. Lewis a avut dreptate când a spus că „some day you will be old enough to start reading fairy tales again”.

PS. Filmul este ecranizare după Cronicile Wardstone scrise de Joseph Delaney. Știți ce este meganașpa? Că au rezumat seria de 10 volume (a câte 300+ pagini fiecare) într-un film de o oră și un pic. Păi așa?

 Seventh Son (2015)

Filmele lui 2015. Nr 1 >>

The post Al șaptelea e norocos first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea trebuie să conțină o frază aleasă dintr-o serie de propuneri. Am ales două:

– Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul.
– De fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici.

———————

Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul. Tresări, dar nu spuse nimic. Se apropie de ea și o luă în brațe. Era transpirată și tremura.

–          Iar?
–          E mai rău, zise ea cu vocea scăzută.

Aprinse lumina și imaginea ei îl făcu să se simtă mic, neputincios. Femeia brunetă cu buze pline și ochii ca mierea, femeia lui cu nasul mic, pistruiat, era acum o umbră lipită de perete ca o plantă agățătoare. Ochii îi erau portocalii, sclipeau goi. Murmura ceva printre buzele crăpate. Își lipi urechea de ele și ascultă.

–          Capsula, zise.

Rămase lipit de ea. Nu voia. Nu venise momentul. Sau poate că nu era pregătit. O luă pe după umeri și o duse pe pat. O înveli. Parcă era Mia, așa mică, cu pătura trasă până la bărbie. Zâmbi gândindu-se la imaginea aceea de demult.

–          Îți voi citi o poveste, nu pleca, da? Mă întorc repede.

Trebuia să fie puternic pentru ea.

Își trase halatul pe el și ieși din cameră. Mobilele trosneau prin camere iar treptele scării scârțâiau. Parcă erau clapele unui pian de la începuturile timpului, iar el mâna ce unea notele într-o melodie doar de ei știută. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea trebuia să plece. Trebuia să-i dea drumul. Cu cât o ținea mai mult lângă el, cu atat lumea era mai tristă, se usca.

Laboratorul, locul unde își petrecuseră ultimii ani îl primi cu lumina lui albă. Alese trei capsule din dulap și coborî la subsol. Mirosul de citrice, de pădure, era pregnant. Îl inspiră cu nesaț și-și clăti ochii cu verdele plantelor. Atinse din mers câteva frunze și acestea se plecară la pământ lăsând florile să se ridice și să-și deschidă corolele. Injectă capsula verde puiului de ficus și frunzele ca niște palme scoaseră un tril scurt. Urmară sunete de păsări, de foșnet de pădure, de animale.

–          Curând, scumpo, foarte curând, zise.

Se întoarse în cameră strângând în pumn capsula portocalie. Fața femeii era ca o scoarță, aspră și maronie. Dar ochii străluceau. Era viață în ei. Îi sărută buzele și gustul de lemn dulce îl făcu să stea nemișcat, să ia cu el acel parfum.

–          A venit momentul, Travi. Vom fi împreună într-o lume mai frumoasă, îi zise și injectă capsula portocalie în pieptul femeii.

Un horcăit se auzi și o spumă galben-portocalie îi ieși din gură, se scurse pe pernă și parfumă camera. O luă în brațe și coborî cu ea în subsol unde o așeză alături de ficus. Trilul se auzea ca o șoaptă.

–          Doarme, îi zise el. Veți cânta împreună peste câteva ore.

Mâna femeii era acum o crenguță subțire, cu muguri din loc în loc. Ochii îi zâmbeau portocalii și gura îi era o scorbură ca o semilună.

Bărbatul scoase capsula albastră din buzunar și și-o injectă în tâmplă. Pielea îi strălucea, broboane de transpirație îi apărură pe frunte. Se așeză pe scaun, cu ochii închiși, și inspiră pentru a inhala parfumul de portocale. Foșnetul pădurii era acum un cântec. Traviata îi șopti cu glasul hârâit:

–          Am avut o viață frumoasă, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici. Locul tău e sus pe cer, să dai viață pământului cu ploile tale.

———————

Aceasta a fost ultima temă din seria de șase scrise acolo, la malul mării. Amintiri frumoase și povești. Așa aș rezuma cursul de Creative Writing din Vamă.

Sper că v-au plăcut!

Foto

 Toate povestirile aici >>

The post Traviata first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. 

Îi plăcea să deseneze, să construiască orașe întregi din puncte și linii, să calculeze rezistența, tensiunea, să măsoare și să ridice spre cer acei coloși care, zicea, aveau să cucerească lumea. Nimic din toate acestea nu se compara cu momentul în care desenele se mutau de pe hârtie pe pământ.

Cu trei ani în urmă erau doar vise, hărți și proiecte pentru facultate. Acum avea în față primul ei copil, „Turnul de veghe”, singura construcție care avea să fie atât clădire de birouri, cât și punct de semnalizare pentru aeronave. Nu înțelegea de ce era atât de complicat pentru cei care încercaseră înainte realizarea unui asemenea obiectiv. Totul era atât de simplu. Arhitectul devenea compozitorul melodiei perfecte, o construia de la primele acorduri și o cizela până ajungea la forma perfectă. Fiecare bucată de metal era o notă muzicală, fiecare încheietură a clădirii era o trecere de la o notă la alta și, când avea să aibă forma finală, avea să știe.

Trebuie să vii la turn, îi zise Matei, șeful de șantier.Nu mesajul primit o alarmă, cât vocea tremurată a bărbatului.

În fața clădirii, privirea lui Ingrid fu atrasă de o fisură ce apăruse pe suprafața de sticlă și care urca de la bază și până spre vârf. O venă îi apăru pe tâmpla dreaptă.

Vino, îi spuse Matei, trebuie să mai vezi ceva. Coborâră la ultimul nivel. Un miros puternic de animal mort o izbi când ieși din lift. Îl urmă pe bărbat pe un coridor îngust și apoi mai jos. Cunoștea fiecare colț al clădirii și putea să jure că nu mai simțise acel miros înainte. Matei se opri și îi făcu semn să se uite prin scobitura din peretele de după colț. În lumina slabă nu putea vedea dacă bărbatului îi e teamă sau scârbă. Mirosul era izbitor.

Poate că toate acele insecte și animalele erau semne, mai zise el și tăcu acoperindu-și nasul cu mâneca.

Ingrid păși în încăperea ai cărei pereți păreau a fi bureți. Îi atinse cu buricele degetelor și o serie de peri minusculi reacționară la atingere. Femeia nu-și retrase mâna, era clădirea ei, era copilul ei. Podeaua era moale ca o plastelină, însă urmele pașilor dispăreau.

Aici se odihnesc cei mulți, șopti ea și se lăsă în genunchi, întinse mâinile pe jos și se lipi toată de solul moale. Îi asculta inima, îi simțea respirația, îi auzea gândurile. Fundația clădirii gemea.

Aici vă odihniți, dar vă e foame, vă e sete, țipetele voastre ies la suprafață. Voi avea grijă să nu vă lipsească nimic și voi veți avea grijă de copilul meu. Turnul va veghea asupra lumii.

Din podea răsăriră mici tentacule, ca niște degețele de nou-născut. Cu fiecare respirație a ei se lungeau, se măreau și le creșteau alte și alte degete. Sute de mâini o îmbrățișară. O mângâiau pe față, pe tâmple, pe gât, pe mâini și-și făceau loc prin haine până la piele. Gemete abia sesizabile îi scăpară de pe buze, ca niște oftaturi, apoi mai tare. Când scăpă din piept geamătul de pe urmă, Matei o strigă îngrijorat.

Imediat, spuse Ingrid, imediat!

Vena îi dispăruse. Chipul îi era scăldat într-o lumină aparte, un strat de sudoare sidefată îi strălucea pe piele.

Acum veți primi cina, șopti ea și sărută degețetele care se retrăgeau de pe buzele ei.

*Sursa foto

The post Turnul de veghe first appeared on Andreea Ban.

Am plăcerea de a vă anunța că a mea frumoasă, minunată carte – Încă o dorință – și-a desfăcut aripile și e pregătită să zboare către voi!

Mai mult decât o simplă carte, Încă o dorință este un vis împlinit. Mi-am dorit ca povestea să meargă mai departe, să aducă zâmbet celor care o citesc și să le aducă aminte că dorințele se împlinesc atunci când sunt rostite cu voce tare. Mi-am mai dorit, plecând de la o anumită întâmplare din carte, să pot face ceva pentru copii. De aici și misiunea. O parte din încasări va fi donată unei asociații caritabile. Cât? Voi veți decide!

Cartea, în format ebook (pdf, epub, mobi), poate fi comandată de pe situl www.incaodorinta.com, ale cărui pagini vă invit să le descoperiți și, la final, să vă puneți o dorință. Se va împlini!

Despre carte

O lectură uşoară, agreabilă, incitantă. O carte ce răspândeşte, cumva, prin filele ei, un aer de destin.

Ana, prietenele ei şi personajele masculine care li se alătură acestora pe parcurs conturează, de fapt, o poveste de viaţă, ţesută simplu şi captivant prin toate gândurile, replicile vii şi întâmplările aproape incredibile prin care trec cu toţii.

Multă dragoste, coincidenţe frumoase sau dureroase, un eveniment foarte nefericit urmat îndeaproape de un accident, suferinţa şi rătăcirea aduse de moartea celui iubit, întâlniri spectaculoase, dorinţe şi speranţe nerostite, o căutare neobosită a iubirii şi nenumăratele întrebări, mai mult retorice, care o însoţesc, locuri exotice, iar apoi Bucureştiul cu nopţile lui seducătoare — toate sunt parte din acest roman ce se remarcă în special prin spiritul lui antrenant şi prin caracterul real al întâmplărilor. O carte plină de surprize, la fel ca viaţa însăşi!

„Cât de oarbă e, uneori, dragostea! Cineva ar trebui să ne arate drumul, pentru că, de cele mai multe ori, suntem incapabili să-l vedem singuri.” – Ana

***

Despre autor (cuvinele unei femei frumoase, o prietenă dragă care mi-a fost alături și a privit în mine ca nimeni altcineva)

“Cine e Andres? Eu o cunosc. Cunosc esențialul. L-am întâlnit în ochii ei și apoi în carte. Ca să o prezint pe Andres trebuie să vorbesc în modul meu despre esențial. Și el e ascuns printre rânduri și printre gene și e mai ales în simboluri. Simbolurile din cartea ei: marea și fluturii care însoțesc povestea Anei.

(…) Andres e ca marea. Capabilă de o iubire profundă, adâncă, constantă, masivă. Ca adâncimea și robustețea mării. Ca să înțelegi iubirea ei trebuie să cunoști marea. Marea există și atât. E un fenomen în sine, un mister, o lume inaccesibilă muritorilor, un miraj periculos și promisiunea unei alte realități. E ca iubirea. Un soi de esență a noastră pe care nu o putem prinde în forme, nu o putem poseda sau împărți după bunul nostru plac.

Fluturi și mare. Dorință și iubire. Seducție și femeie. Ana si Andres. Tot atâtea nume pentru felul tău unic de a exprima darul suprem.” – Una dintre femei

Pagina cărții: https://www.facebook.com/incaodorinta

Situl cărții: www.incaodorinta.com 

Povestea din spatele poveștii aici.

Proiect susținut de:

The post Încă o dorință, un vis împlinit first appeared on Andreea Ban.