time read
M-am mutat într-o zonă a orașului care nu mi-a plăcut niciodată. Ori de câte ori îmi vizitam mătușa îi spuneam că îmi place la ea – blocul ei este înconjurat de copaci, de verdeață și liniștea e perturbată doar de glasurile copiilor și trilurile păsărilor –, dar că nu m-aș muta niciodată în zonă. E prea departe de centru, parcările sunt supraaglomerate, traficul e groaznic. După mulți ani de critici la adresa acestei zone, m-am trezit fix în mijlocul ei. Ba mai mult, zona e lipsită de copaci, zgomotul este infernal. De la trafic și până la picamere, de la basculante și până la Dorei ce urlă după alți Dorei, am parte zi de zi de câte un concert de lopată și bormașină.
Stau cu ochii pe geam și visez că verdele de peste drum, verdele dintre blocurile vecine va fi și în fața blocului meu, visez că sunt parcări, că șantierul este înlocuit de liniștea de altădată. Apoi mă trezesc din visare. Am un drum de făcut.Cum spuneam, centrul e departe, dar am un avantaj. Autobuzele merg spre centru. Vin rar, e adevărat, dar nu e nevoie să schimb liniile. E un drum ce îmi permite să mă bucur de cel puțin patruzeci de minute de citit.
Zilele trecute eram cu nasul în carte. Trebuia să ajung la Romană și mă bucuram de povestea pe care o neglijasem în ultima perioadă. La fiecare stație urcau și coborau călători mai mult sau mai puțin gălăgioși. Unii îmi atrăgeau atenția, alții treceau neobservați. La Răzoare a urcat o doamnă trecută bine de a doua tinerețe cu o fetiță de mână. Autobuzul nu era aglomerat, așa că s-ar fi putut așeza oriunde. Fetița a cerut să stea în față. După câteva minute în care a stat cu nasul lipit de geam a cerut să se mute mai în spate, „acolo, la mijloc, uite cât loc este!”. Doamna cu care era, bănuiesc că bona căci îi spunea Mona, s-a supus dorinței copilului și au mers la mijlocul autobuzului. Puteam să le văd cu coada ochiului, deși aș fi preferat să nu, căci îmi perturbau lectura. Fetița se mișca când într-o parte, când în cealaltă, Mona se mișca după ea, sacoșa pe care o avea în mână fâșâia, eu reciteam paragraful. După vreo zece minunte am închis cartea și mi-am lăsat gândurile să zboare aiurea.
O frână puternică m-a scos din visare. Fetița se lipise de geam și striga la bonă: „s-au lovit, s-au lovit, s-au lovit”. M-am ridicat și m-am apropiat de geam. Cele două mașini erau făcute praf, dar oamenii păreau în regulă. Erau zguduiți bine, dar OK.
– Să-ți începi săptămâna cu un accident, ăsta da ghinion, zise un domn, dar e numai vina lor. Nu mai învață nimic în școli…
Cuvintele i s-au pierdut printre murmurele din autobuz. Oamenii s-au așezat la locurile lor dându-și cu părerea despre vinovați. Fetița tăcea. Privea în gol și, din când în când își ridica ochii spre bonă vrând să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau.
– Miru, hai să mergem pe scaun, îi zise femeia.
Eu deschisesem cartea, dar eram atentă la scenă. Copila nu părea a fi cea de mai devreme, era prea tăcută.
– Dar accidentele sunt frumoase, Mona, spuse copila în șoaptă. Acela nu a fost un accident, au fost doar două mașini care s-au lovit. Nu s-au uitat înainte și au făcut poc.
– Miru, a fost doar un accident, un poc mic, dar sunt bine, hai cu Mona să stăm pe scaun.
– Nu, nu, nu a fost accident. Eu am fost un accident. Eu, nu mașinile!
Lăsasem cartea în poală și priveam când la copilă, când la bonă. Păreau a fi din două filme diferite. Ochii fetei erau sticloși, obrajii îi erau roșii iar bărbia îi tremura. Bona se bâlbâia. Mi-am pus căștile și am deschis cartea. Printre cuvintele care-mi curgeau în ureche se împleteau vorbele fetei, “accidente frumoase, lalala, accidente frumoase, la”.
Ies pe balcon ori de câte ori se aude o bubuitură, de câte ori se sparge o nouă porțiune de asfalt. Nu mi-am dorit să locuiesc aici. A fost un accident, cel de care râdeam în copilărie. Eu să stau acolo, ziceam, niciodată! Dar, peste un timp, e posibil să-l privesc ca pe un accident frumos. Trebuie să plec din nou, autobuzul mă va duce către altă poveste.
Add Comment