A trecut atât de mult de la ultimul articol scris aici, pe blog, că mă întreb uneori dacă eu chiar am scris. A fost o perioadă, destul de lungă, în care credeam cu tărie că voi scrie mereu. Simțeam în mine un izvor nesecat de povești. Mă trezeam cu idei de articole, le visam, adormeam făcând liste de subiecte care apăreau de nicăieri. Îmi aduc aminte că mergeam pe stradă și mă opream să notez un gând, să creionez o imagine în jurul căreia să construiesc o lume. Erau gândurile mele despre nimic, Thoughts about nothing – expresia care a rămas cu mine de la prima temă de blog (noiembrie 2007).
 
Da. Și aveam impresia că voi scrie tot restul vieții. Apoi, într-o zi ca oricare alta, filmul s-a rupt. Am încercat să lipesc banda, să reiau poveștile, dar ele nu și nu. Cele vechi au rămas pe pagini de reviste, unele în bibliotecă, altele în foldere sau pe pagini virtuale. Cele noi au încetat să mai vină.

Cineva obișnuia să mă întrebe, cel puțin o dată pe an, când aveam de gând să mai scriu. A renunțat. A fost ca prietenul acela care vine și bate la ușă în fiecare zi, iar tu îi spui că „nu azi”. La un moment dat, bătăile în ușă se opresc și tu speri că poate, poate va reveni, poate te va auzi din nou spunând „nu azi”, iar el va spune „ba azi” și vei ieși din casă, vei vedea cerul și soarele și lumea-ntreagă. Sau poate, pur și simplu, vei scrie. Dar el nu mai vine, iar tu simți că nu mai are rost.

Mergeam spre birou zilele trecute. Am privit cerul, cum obișnuiesc să fac. Am privit copacii din jur și m-am trezit cu dorința de a scrie despre culorile frunzelor, despre frumusețea toamnei, despre bucuria de a fi. Am scris mai târziu că sunt recunoscătoare pentru că sunt. Atât. Dorința de a scrie a mai pâlpâit puțin și s-a stins. Unde-mi sunt cuvintele? Cândva am scris o carte. Eram tânără și neliniștită pe atunci, dar am găsit timpul și spațiul de a scrie o carte întreagă. Nici măcar nu știam că va fi o carte. Dar, pagină cu pagină, capitol cu capitol, a crescut și s-a transformat într-o dorință împlinită. De atunci am mai scris, am mai învățat, am mai crescut. Iar acum, când simt că scriu mai bine decât oricând, când am acumulat cunoștințe și experiență, când aș avea ceva de spus, dincolo de dantelăriile de altă dată, acum nu mai iese.

Știi, e amuzantă viața asta. Avem impresia că știm, că facem, că suntem, pentru ca apoi să ne trezim ca loviți de tren. Nu știu exact când mi s-a întâmplat asta: poate după ce am devenit mamă, poate după 40. Ceva în mine s-a schimbat. Scrisul, marea mea iubire, a rămas în umbră.

Nu mai scriu, zic eu după ce am umplut o pagină de cuvinte, după ce am închis ziua la work (unde scriu). Nu mai scriu cum și ce obișnuiam. Mi-e dor de poveștile acelea dubioase, de scenele romantice sau ușor horror. Mi-e dor de senzația aceea de împlinire pe care o aveam când dădeam drumul în lume unei noi povestiri.

La final de zi, cred că ar trebui să ne întrebăm fiecare: ce am făcut azi pentru mine care să-mi aducă bucurie? Dacă nu ai un răspuns, să știi că mâine e o nouă zi. Iar mâine e posibil să iasă soarele chiar dacă prognoza arată ploaie cu fulgere și tunete.

Gata, am scris.

Aici ar trebui să las un cârlig, ceva care să te facă pe tine, cititorule, să vrei mai mult, să revii. Te dezamăgesc. Nu am un cârlig. Nu am decât dorința de a picta puțin, alea 10 minute, și de a citi „măcar o pagină pe zi”. Atât.

Pa.


Foto: pexels.com

The post Cândva am scris o carte first appeared on Andreea Ban.

Stăteam la fereastră și inspiram parfumul florilor de tei. Ce putea fi mai frumos, într-un oraș aglomerat, prăfuit și zgomotos, decât să locuiești pe o stradă liniștită care miroase a tei? Nu era casa mea, dar mi-aș fi dorit să fie. Eram în liceu pe atunci, visătoare, cu gândurile împrăștiate între poezii și examene, între dorințe mari și frici nespuse. Îmi imaginam cum, într-o zi, voi avea o casă doar a mea, cu ferestre deschise spre liniște și tei care să-mi parfumeze diminețile. Era o imagine simplă, dar atât de vie, încât o simțeam ca pe o promisiune.

Au trecut anii. Orașul s-a schimbat. Nu în bine. A devenit mai grăbit, mai sufocant, mai greu de iubit. Iar eu, prinsă în vârtejul vieții, am uitat să mă opresc, să privesc, să miros. De unde tei, printre atâtea betoane? De unde tihnă, printre atâtea notificări?

Într-o dimineață de iunie, m-am rostogolit cu greu din pat. Dormisem prost. Vise ciudate mă bântuiseră toată noaptea. Aș mai fi dormit un pic, o oră, poate două sau o săptămână, atât de greu îmi simțeam capul. M-am apropiat de fereastră și am tras perdeaua. Aerul era cald, lumina moale. Am deschis geamul și atunci m-a izbit un miros uitat. Parfum de tei. Nu discret, nu imaginar, ci real, copleșitor, tandru. Ca o mângâiere.

Pentru o clipă, nu am mai fost acolo. Eram din nou în liceu, în acel vis tăcut al meu, când îi ceream cerului o viață cu ferestre larg deschise și tei în față. Cerul, se pare, a păstrat dorința. Și, într-o zi oarecare, fără anunțuri și fără aplauze, mi-a răspuns.

Nu stau pe strada aceea liniștită, dar locul în care trăiesc acum e plin de tei. Stau prea sus ca să-i văd, dar îi simt. În fiecare dimineață, în fiecare noapte caldă de iunie, parfumul lor urcă până la mine, discret și fidel, ca un prieten vechi.

M-am așezat pe marginea patului, cu picioarele reci pe podea și inima caldă. M-am gândit cât de ușor uităm să fim recunoscători. Mereu alergăm spre ce urmează, dar uneori, viața se întoarce și ne îndeplinește dorințele pe care le credeam pierdute.

Mi-am făcut o cafea, am tras aer în piept și am spus, în gând: mulțumesc. Nu e nevoie de mai mult. Parfumul de tei e, uneori, răspunsul tăcut al unei dorințe vechi.

Tu pentru ce simți recunoștință astăzi?

Foto via Pixabay

The post Jurnal de recunoștință: parfum de tei first appeared on Andreea Ban.

Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.

Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.

Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.

Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.

Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.

Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.

Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.  

P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

The post Cerul era plin de nori și tractorul venea spre noi first appeared on Andreea Ban.

Am intrat pe strada proaspăt asfaltată povestind despre meniul zilei. Ne-am oprit să verificăm castanele căzute ici și colo, doar una era întreagă, netedă, lucioasă. A vrut să o țină în mânuță pentru a i-o oferi doamnei. Uite, mami, a zis, acolo e coaja. E toamnă. I-am zâmbit. Am privit în jurul meu și am simțit bucurie. Eram doar noi pe acea stradă, ne îndreptam spre grădiniță. De pe o altă stradă se auzea un zgomot surd de buldozer la lucru, aici era liniște. Toate utilajele se mutaseră în alte părți. Ne puteam bucura de culorile toamnei, de frunzele care pluteau ușor spre pământ, de acel moment care părea să se lungească ca-ntr-un vis din care nu vrei să te trezești. Nu vreau supă de morcov, mi-a spus. Știu că nu vrei, dar măcar o guști. S-ar putea să-ți placă totuși. Am auzit ceva ce a sunat a „bine, dar totuși nu”. Era ceva nou. Nu discuția despre mâncare, ci faptul că discutam despre orice altceva decât “nu vreau la grădi fără tine”.

Primele zile de acomodare au fost crunte. Apoi a răcit și a stat acasă. Corpul lui a spus nu, ca în cartea lui . Am luat-o de la capăt următoarea săptămână, dar cu mai multă încredere, cu mai mult curaj din partea lui. În luna septembrie am construit acomodarea pas cu pas. Fiecare zi a fost o nouă bătălie câștigată. Avea zile în care voia să vorbească despre grădi, zile în care îmi spunea că nu îi place fără noi și subiectul era închis, apoi zile în care îmi povestea despre un coleg sau o colegă care erau și ei triști sau care îl alinau. Nu am insistat. Îmi cerea să îi spun povești din capul meu despre orice. Bine, asta îmi cere de când a început să vorbească. Așa ajungeam să aflu una alta de la grădi, cum că, de fapt, nu e chiar rău acolo, doamnele sunt drăguțe, copiii sunt simpatici, locul de joacă e mare, toaletele micuțe, jocurile multe. Ultimul pas a fost cu rămasul la somn. Și, aici, am avut o armă secretă. O zână bună mi-a dat un pont. Desenează, a zis. (Mulțumesc!) Și am desenat.

Am desenat zilele săptămânii, ce urma să facă piticul în fiecare zi: drumul spre grădi, preluarea de la ușă, mesele, activitățile, apoi somnul și “uite, mami vine imediat după gustare”. Să fi fost desenele, să fi fost toată pregătirea pe care am făcută de-a lungul timpului, nu știu. Dar a funcționat. Proteste au fost, încă sunt, dar acum am intrat în rutina de grădiniță cu somn și tot tacâmul.

Când văd străzile acelea pline de utilaje care sparg, și sapă, și toarnă, și nivelează, parcă văd luna septembrie în care am pornit la drum cu un copil care nu a dormit niciodată cu alte persoane decât noi, părinții, și am sfârșit cu unul trezit din somn care strigă “maaaaaami, ce dor mi-a fost de tine, uite gustarea, hai”. Am ajuns pe o stradă frumoasă, curată, care așteaptă noi aventuri.

Și, pe această stradă, pe la mijlocul ei, eram astăzi, ne-am uitat unul la celălalt și am zis: clătite! Era ora 8 și 10 minute, nu ne grăbeam. Ne-am oprit în loc și am inspirat mirosul acela, parfum de fericire. Cine face clătite la ora asta? Ce frumos miroase! Da, mami, miroase tare frumos. Facem și noi clătite diseară, ce zici? Daaaaa, a zis piticul și am pornit spre grădi. Nu știu dacă au fost clătitele de vină, dar Chris nu a mai vrut să-l țin în brațe pe ultima porțiune de drum până la intrarea în curte, a cerut jos după câțiva pași. Dacă mai spunea și că e băiat mare picam acolo leșinată. E și mâine o zi. Astăzi facem clătite. Să miroasă bucătăria și casa toată, să-mi miroasă părul și hainele, să fie o zi cu bucurie.

The post Dimineața miroase a clătite first appeared on Andreea Ban.

Dragilor,

Au trecut aproape doi ani de la ultimul articol și, parcă, o viață întreagă. Zilele trecute am avut parte de o surpriză tare frumoasă. Cineva mi-a scris să-mi spună cât de mult i-a plăcut cartea mea, Încă o dorință. Am schimbat câteva mail-uri care mi-au amintit câtă bucurie mi-a adus cartea la momentul lansării ei, dar și în perioada imediat următoare. O dorință împlinită, asta a fost.

Și, ceva s-a întâmplat. Am realizat că e momentul să fac pasul pe care îl amân de mult timp. Ultima donație. Am acceptat de mult că nu voi reuși să ating target-ul pe care mi l-am propus, de 500 EUR, dar ceva îmi spunea să mai aștept un pic. Am ajuns la pragul de 200 EUR și cu mare bucurie vă anunț că săptămâna trecută am direcționat a doua donație către asociația Salvați Copiii. Vreau să vă mulțumesc vouă, cititorilor Încă o dorință, pentru că ați făcut posibilă această donație.

Ce se va întâmpla cu cartea?

Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe. Se leagă de ea prea multe amintiri frumoase, dorințe și împliniri, pentru a o șterge din mediul virtual. Cartea nu se mai poate comanda, ci se descarcă gratuit de pe site, aici.

Sper ca Încă o dorință să ajungă la toți cei care au nevoie de o poveste “caldă ca o ploaie de vară” (o cititoare), să aducă zâmbete și dorințe împlinite. 

Lectură plăcută!

________________

Situl cărții: www.incaodorinta.com 
Prima donație: https://andreeaban.ro/prima-donatie-inca-o-dorinta/
Povestea din spatele poveștii aici.
Pagina cărții: https://www.facebook.com/incaodorinta

The post Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe first appeared on Andreea Ban.

Twinkle, twinkle, little star
Do you know how loved you are?

Singurul lucru pentru care nu am fost pregătită, și cred că nicio o mămică nu este, a fost sentimentul care m-a încercat când l-am simțit pentru prima oară pe bebe, obrazul lui lipit de al meu. El încetase să plângă, mie îmi venea să vărs râuri-râuri. 

Acestea sunt cuvintele pe care le-am scris la două săptămâni după naștere. Au fost două săptămâni lungi cărora li s-au adăugat alte săptămâni, apoi luni ce par a fi ani. Cu toate astea, nu trebuie decât să închid ochii și amintirile revin în valuri: sarcina, nașterea, primele zile cu bebe, sutele de scutece schimbate, nenumăratele nopți albe…

Sarcina

M-am întrebat de multe ori înainte de a fi însărcinată dacă sunt pregătită pentru asta. De fiecare dată răspunsul era clar: nu. Apoi, ce să vezi, cele nouă luni au fost o perioadă bună de training. Primul trimestru a fost crunt. Am avut niște probleme de sănătate care s-au rezolvat cu o intervenție chirurgicală, nu aveam voie să iau antibiotice, nici analgezice. Cumva, durerile acelea m-au pregătit pentru naștere. Nu îmi dau seama dacă grețurile pe care le-am avut atunci au fost din cauza durerilor sau din cauza sarcinii, dar am reușit să le controlez cu ajutorul sucului de grapefruit. Apoi, ca să închei primul trimestru în glorie, m-am ales cu o răceală de mama focului. M-a ținut în casă vreo două săptămâni. Ziua lucram din vârful patului înconjurată de șervețele și ceaiuri, noaptea tușeam de aveam impresia că-mi dau duhul. Din nou, nu puteam lua cine știe ce pastile, doar vitamine, ceaiuri, frecție la picior de lemn. Îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap îngrozitoare. Am sunat doctorul și am întrebat plângând ce să fac, că nu mai pot de durere. Mi-a spus să iau NoSpa și MagneB6. Eram disperată. NoSpa luasem și după operația de care v-am spus anterior, nu avea să se întâmple niciun miracol. Dar, surpriză, miracolul era în mine.

Am reușit să trec de fiecare hop cu bine. “One day at a time” mi-a fost un fel de mantră. Ori de câte ori mă apuca panica, închideam ochii, respiram adânc și rosteam aceste cuvinte. A fost nevoie de multe luni, de multe discuții cu mine și de niște seriale (în special Friends și One Day at a Time) pentru scăpa de stările de anxietate care mă încercau. Deși a trecut repede timpul, mai ales că din martie am stat mai mult în casă, m-am bucurat de fiecare zi, am numărat săptămânile și zilele de la o ecografie la alta.

Dacă începutul sarcinii a fost unul dureros, din trimestrul doi parcă s-au așezat lucrurile. Dosarul de sarcină aduna din ce în ce mai multe analize, ecografii și mici bucurii. Singurul lucru neplăcut, ca să nu zic că m-a zguduit destul de rău, a fost vestea că nu pot naște natural, aveam placenta praevia. Cred că întrebam la fiecare vizită la medic, „și, placenta cum e? tot cezariana vrea?”, iar răspunsul era mereu același. Dar BabyB era bine. Burtica creștea, eu începeam să mă simt ca un pinguin nedormit și veșnic transpirat. De asemenea, am avut suficient timp pentru a mă împăcata cu ideea că nu voi naște natural.

Trimestrul trei. Cu cât mă apropiam mai mult de momentul zero, cu atât cred că eram mai liniștită. Bine, eram atât de obosită, că simțeam cum îmi vâjâie capul, dar m-am bucurat de burtică mai mult decât am plâns de oboseală. Apoi, faptul că am putut lucra de acasă m-a salvat de altele, cum ar fi de picioare mai umflate decât erau. De fapt, mi s-a umflat rău un singur picior, cel stâng, dar trecem peste asta. Nu are rost să vă spun ce caltaboși am avut în ziua cununiei, la câteva ore după ce am spus DA. Dar erau caltaboși încălțați într-o minunăție de sandale fucsia. Și dacă n-ar fi fost, ce aș mai fi povestit acum?

Cu două zile înainte de momentul zero, la monitorizare, mi s-a spus că bebe se pregătește să vină, să mă aștept ca în orice moment să intru în travaliu. Eu îl așteptam în jur de 25 iulie, asta era data probabilă. Doctorița care mi-a urmărit sarcina trebuia să revină în țară pe 20, pe 21 trebuia să merg să mă vadă. Da, chiar eram relaxată.

Nașterea

Luni, 20 iulie, pe la ora 11 mi-a scris doamna doctor că a prins avion mai devreme și că ne putem vedea la spital. Bucurie! Pe la 12 vorbeam la telefon cu mătușa mea. Mă sunase să vadă ce fac, să îmi spună să nu mă sperii dacă mi se rupe apa. Am povestit noi ce am povestit, apoi i-am spus că merg să mânânc ceva. Pupete. M-am ridicat din pat și, pam-pam, s-a rupt apa. Nu a fost ca-n filme, dar am știut că a venit momentul. M-am bucurat enorm pentru toate discuțiile avute cu fetele, pentru tot ce citisem înainte, pentru că acel “one day at a time” funcționa. Dacă am avut emoții? Desigur, îmi tremurau genunchii și-mi simțeam stomacul ghem, dar mi-am păstrat calmul. Aveam să-l văd pe bebe.

În jur de ora 13 eram deja la spital (am născut la Medlife), pe monitor. Contracțiile erau la intervale regulate și le simțeam din ce în ce mai intens. I-am scris soțului, care mă lăsase la intrare, că rămân la spital, urma să nasc. Testul Covid? Aveți testul? Da, aveam testul făcut, îl făcusem în fiecare săptămână în ultima lună, dar nu venise rezultatul. Panică. Nu la mine, ci la asistente. Au dat niște telefoane, eu eram relaxată (cel puțin în privința testului). Nici nu mai știu ce îmi trecea prin minte. Apoi bomba, doctorița mea nu putea intra în spital căci nu avea testul valabil. Îmi venea să plâng, era atât de aproape și totuși… Totuși m-a liniștit, mi-a spus că a sunat la laborator și testul meu e negativ, dar că voi naște cu un alt doctor și că nu trebuie să-mi fac griji, o să fie totul bine. Nu mai aveam timp de panică. O să fie bine, mi-am spus.

În acele ore am avut impresia că burta mi s-a dublat. Mi se părea îngrozitor de greu să mă așez și să mă ridic, nu vă mai spun cum a fost să mă ridic de pe masa de control ginecologic. Mă puteți trage, vă rog, am întrebat neputincioasă. Da, da. A sărit asistenta. Nici nu mai contau scurgerile, contracțiile, picioarele umflate, urma să-mi țin în brațe bebelușul. Gândindu-mă acum la acele momente, îmi vine să râd, dar tare greu a fost, tare grea mă simțeam. Am fost dusă apoi în rezervă, mi s-a pus în față un teanc de hârtii de completat, am făcut câteva poze – ca să mă minunez mai târziu de burtoiul care părea a fi din alt film, a venit să mă vadă doctorul cu care urma să nasc – chiar și cu masca pe față a reușit să-mi dea încredere că totul va fi bine, apoi hai în sala de nașteri.

Am ajuns într-o cameră în care am așteptat cam 20 de minute, poate mai mult. A stat cu mine o moașă, o doamnă foarte drăguță care mi-a pus o branulă și o perfuzie. Am schimbat câteva cuvinte despre starea mea, „aha, a zis, doamna cu placenta praevia”. Am râs, eu eram și aveam să aud cuvintele acestea de multe ori în următoarele ore: „doamna cu placenta praevia”. Mi-a spus că poate face ea câteva poze dacă doresc. O, daaa! Cum să nu vreau?!

Am intrat în sala de nașteri în jur de 15.30. O încăpere mare, rece, cu o masă în mijloc. Din acel moment parcă am trăit o scenă dintr-un film. M-au dezbrăcat, m-au ajutat să mă așez pe masă, mi-au pus încă o branulă, apoi epidurala, mi-au luat pulsul. Nu vedeam chipuri, dar vocile din spatele măștilor erau calde, mă întrebau dacă sunt bine, mă încurajau. Apoi a venit doctorul. Eu nu mai simțeam nimic de la brâu în jos, el m-a asigurat că totul va fi bine. Și a fost. Îi priveam pe fiecare, cei doi doctori chirugi, moașa, medicul anestezist, neonatologul, asistentele, și mă simțeam în siguranță. Cu toate astea, am avut un moment de panică. Am simțit cum pulsul mi-o ia razna și nu-l puteam controla, nu-mi puteam controla respirația. Cineva mi-a spus să inspir și să expir lung. Nu reușeam. Senzația pe care am avut-o când au împins bebelușul a fost de parcă mi-au scos sufletul. Și totul se petrecea sus, în piept. La naiba, operația e jos, de ce o simt așa sus? Respiră, îmi spuneam. Totul e bine. Cineva m-a prins de mână, mi-a spus că mai e puțin. În capul mereu era haos, de ce simt presiune în piept, de ce nu aud bebelușul, de ce nu-mi pot controla respirația și gândurile, de ce-uri care mi se învârteau în cap iar și iar, apoi se opreau în gât. Mă sufocam. Apoi, după o mică eternitate, l-am auzit, un plânset de bebeluș. Pulsul mi s-a stabilizat, presiunea a dispărut. Mi l-au arătat de la distanță și timpul a părut să stea în loc. Un băiețel de 4100 grame născut la ora 16.26. O minune! Câteva minute mai târziu, după ce l-au curățat, mi l-au adus să-l văd de aproape. Era atât de mic și plângea atât de tare. Când l-au lipit cu obrazul de obrazul meu s-a liniștit, nu mai plângea. Am plâns eu în locul lui, dar nu chiar atunci. În acele momente habar nu aveam ce simțeam, au fost niște sentimente noi, frumoase, ca o îmbrățișare caldă.

Am rămas în sala de operații pentru încă o oră. Panica dispăruse, presiunea la fel, nu simțeam durere. Simțeam doar obrăjorul acela mic lipit de al meu. Totul era bine în lume.

Au urmat multe ore petrecute la terapie intensivă. „Doamna cu placenta praevia” trebuia ținută sub observație. A fost o noapte lungă, cea mai lungă noapte pe care am trăit-o vreodată. Mi l-au adus pe bebe la sân de două ori. A fost, cum să zic, dragoste la prima vedere. Încă nu-mi simțeam picioarele, dar faptul că-mi puteam ține bebelușul în brațe a fost suficient. Prima dată habar nu aveam ce trebuie să fac. Îl țineam în brațe și îl priveam pierdută. A trebuit să îmi spună asistenta că ar trebui să-l pun la sân. A, da! Așa ar trebui. Nu a trebuit să fac eu mare lucru, bebe a știut ce are de făcut. Uite, mi-am zis, nu e chiar așa de greu.

În noaptea aia am stat pe telefon până nu am mai avut cu cine vorbi. Am încercat să dorm, dar nu am reușit. Din când în când ceream calmante și apă. Am urmărit asistentele cum au intrat și au ieșit din tură, am ascultat sforăitul unui nene din salonul alăturat, am numărat oi și bipăitul de pe monitor. Nu am dormit nici măcar o secundă și tare mi-aș fi dorit.

A doua zi, în jur de ora 8, m-au dus în rezervă. Eram legumă. Tot ce voiam era să închid ochii și să fug în lumea viselor. Când mi l-au adus pe bebe parcă mi-am mai revenit, l-am ținut la sân, dar părea să nu se mai atașeze ca noaptea trecută. Am simțit la un moment dat că alunec cu el cu tot, era să adorm. Atunci l-am trimis înapoi la neonatologie. Cele trei zile în spital au trecut repede, dar mi s-au părut copleșitoare. Mă mișcam foarte greu, simțeam durere la fiecare alăptat și eram singură. Altfel îmi imaginasem acele zile, cu vizite, familia și prietenii alături de mine, bucurie și gălăgie care să mă ajute să nu mă pierd în gânduri. M-am bucurat că sunt singură în rezervă doar pentru că am putut plânge în voie fără a deranja pe nimeni. Și ce-am mai plâns nopțile alea… Sentimentul de singurătate mi s-a cuibărit în minte și nu m-a lăsat pentru următoarele săptămâni. Erau hormonii, da, poate și un început de depresie, dar a fost groaznic.

În ziua externării totul părea un vis. Nașterea, noaptea la terapie intensivă, recuperarea, sfaturile doctorilor, ochii celor care intrau în rezervă (toți purtau măști), încurajările lor, toate parcă îmi fuseseră povestite de cineva. Ceea ce nu era un vis, era faptul că acum eram trei. Venisem la spital în altă viață. Acum aveam cu mine un omuleț care îmi tăia respirația. Îmi tremurau genunchii de emoție. Am uitat pentru câteva clipe de durerea de burtă care avea să persiste încă niște zile.

Un fel de concluzie

Nu, chiar nu am fost pregătită pentru a fi mamă, dar mi-am făcut lecțiile. Am citit mult, am făcut câteva cursuri și am vorbit mult cu prietenele mele. Poveștile lor m-au ajutat enorm, poate mai mult decât cursurile sau cărțile. Știam teoria și aceasta era confirmată de fete. Le-am mulțumit pentru fiecare sfat, dar nu cred că au ele idee cât m-au putut ajuta.

Mi-a luat cinci luni să scriu povestea asta (varianta scurtă, desigur), sunt cinci luni de când viața mea are un cu totul alt sens. M-am gândit mult la perioada sarcinii, la naștere. Începutul nu a fost cel mai bun, operația de care vă spuneam la început, dar poate că a avut și el un scop, să trec mai ușor peste cele care au urmat.

Mi-ar placea ca povestea mea să fie de ajutor viitoarelor mămici. Fiecare experiență este unică, diferită, așa cum noi și copiii noștri suntem diferiți, dar atunci când citim poveștile altora prindem curaj, căpătăm încredere că totul va fi bine. Asta este sfatul meu pentru voi, dragilor, citiți mult, vorbiți cu mamele, surorile, prietenele voastre, puneți întrebări oricât de stupide vi s-ar părea, orice informație poate fi utilă la un moment sau altul.

Vă las mai jos două cărți și cursurile care pe mine m-au ajutat. Prietenele nu vi le pot împrumuta, dar vă pot răspunde cu mare drag la orice întrebări aveți. Dacă e ceva din povestea mea, un subiect pe care v-ar plăcea să-l dezvolt într-un alt articol, să-mi spuneți.

Vă mulțumesc tare mult pentru că ați rezista până la final!

BabyB la 2, 4, 5  și 10 zile.

• La ce să te aștepți când ești însărcinată, Heidi Murkoff (Editura Trei)
• Cel mai simpatic ghid de sarcină, Vicki Iovine (Editura Humanitas)
• Am urmat cursurile oferite de Asociația SAMAS (curs complet de naștere, de puericultură, întreținerea perineului, de alăptare), mare parte din ele sunt și online: https://www.programsamas.ro/mame/servicii-prenatale/
  De asemenea, am optat pentru consiliere în alăptare tot de la SAMAS. Nu numai că m-a ajutat de perioada de început a alăptării, care nu a fost deloc ușoară, dar am primit suport moral atunci când am avut mai mare nevoie.

The post La capătul celor nouă luni am găsit fericirea first appeared on Andreea Ban.

We are a sad generation with happy pictures. (via The Positive Writings)

Poate că nu este adevărul generației mele, poate că sunt doar vorbe aruncate-n vânt de o persoană tristă. Poate că un scriitor inspirat a-nșirat cuvintele acestea pe hârtie și apoi le-a dat drumul în lume. Poate. Dar m-am tot gândit la asta, la pozele pe care le cosmetizăm, la amintirile pe care le vrem un pic mai luminoase decât sunt de fapt.

În ultima perioadă am fost (și o să tot ajung) la plimbare în parc. Copiii se joacă, părinții abia de-și ridică ochii din telefoane. Sunt copii care trag de părinți să se joace și ei, dar sunt ușuiți. E trist. Mai trist ar fi dacă fix acești părinți ar fi ocupați să se laude cu poze în care copiii lor sunt fericiți, la joacă în parc.

Dar nu despre părinți și copii voiam să scriu, ci despre un cuplu care mi-a sarit în ochi zilele trecute. Tot în parc. Ea se ținea de un cărucior și zâmbea cu toată fața, el îi făcea poze. Păreau cuplul perfect. Pentru o secundă i-am invidiat, nu am ajuns încă la etapa în care să fiu în stare să am o moacă pozabilă sau măcar o stare de spirit cu care să mă laud prietenilor mei virtuali… Adică abia reușesc să-mi ascund nopțile nedormite vizibile sub ochi cu un strat de anticearcăn, să aplic un strat de rimel și o pudră, și asta doar la unele ieșiri pentru că îmi doresc să fiu în tabăra mamelor care nu uită de ele. Așa, spuneam că i-am invidiat un pic. Apoi, când încă îi aveam în raza vizuală, o văd pe ea cum se transformă, zâmbetul nu mai era acolo. S-a repezit la el să vadă pozele, a strâmbat din nas și i-a spus că e greu de cap. Eu am încetinit pasul, dar nu de curiozitate, ci de uimire. Parcă era o cu totul altă scenă și ei cu totul alți oameni. Din cărucior au început să se audă plânsete, ea s-a enervat și mai tare. Cuplul perfect s-a transformat în dovleac și nici măcar nu era miezul nopții. Secunda mea de invidie a dispărut. Nu, așa chiar nu vreau să fiu.

Bănuiesc că pozele perfecte au ieșit într-un final. Nu e prima dată când văd zâmbete doar pentru aparat, dar mai trist e că acele zâmbete false pe care le vedem în poze ne fac pe noi să ne punem întrebări asupra fericirii noastre. Ne privim cu mai mare atenție în oglindă și ne mustrăm pentru închipuiri. Ar trebui să ne spunem mereu ce mi-a spus mie o femeie care mi-a adus alinare într-unul dintre momentele nu tocmai ușoare prin care am trecut anul acesta: „Draga mea, ești minunată! Copilul tău e minunat. Încă nu realizezi, dar să știi că sunteți minunați!” Și nu numai cuvintele rostite, ci felul în care le-a rostit. Mi-a dat energie cât pentru toate nopțile nedormite. Asta trebuie să ne spunem în fiecare zi, mai ales atunci când suntem la pământ.

Întorcându-mă la pozele noastre… M-am întrebat și eu de ce caut unghiuri perfecte, de ce folosesc filtre, de ce nu las pozele așa cum sunt. Răspunsul este simplu, pentru că ochiul meu vede ceva și încerc să cosmetizez pozele astfel încât să se vadă povestea pe care o văd eu. Aparatul nu poate prea multe sau nu mă pricep eu să-l folosesc. O fi bine? O fi rău? Habar nu am. Sper totuși ca zâmbetele pe care le văd eu în poze să fie reale, nu precum cel al fetei din parc.

The post Zâmbetul din poză first appeared on Andreea Ban.

Mi s-a atras atenția că nu am mai scris nimic pe blog, desi mă lăudam anul trecut cu o revenire în forță. Nu am căutat scuze, doar m-am bucurat că încă e vizitat. Am sperat ca noua față a blogului să-mi dea și doza de inspirație pentru a scrie. Nu a fost așa. Îmi aduc aminte cum scriam acum niște ani…

La început a fost un blog cu o temă urâtă, dar cu o fată verde care mi se părea că îmi seamănă. Se întâmpla prin toamna lui 2007. Câteva luni mai târziu, un coleg s-a milostivit de mine și m-a desenat o temă frumoasă tare, plecând chiar de la fata verde a temei inițiale. Am scris pe acel blog mulți ani, multe tâmpenii, aproape zilnic. Erau gânduri despre nimic, erau recomandări de filme, de cărți, muzică, bancuri, evenimente, bucurii mici, nemulțumiri mari, cuvinte multe înșirate fără vreun scop anume. Îmi plăcea să scriu, să citesc impresiile celor care-mi citeau bazaconiile – pe atunci nu exista Facebook, vizitatorii păreau că vin din eter și, marea bucurie, reveneau. Chiar îmi aduc aminte de primele mele zile pe Facebook. O prietenă mă convinsese să îmi fac cont, la noi nu era încă în vogă, dar la ea, în Canada, era mare nebunie. Mi-am făcut cont pentru a comunica cu ea, apoi am început să spun în stânga și dreapta de acest nou Hi5, care avea să fie cu mult peste așteptările noastre, ale celor care căutam să socializăm prin intermediul rețelelor de tot felul.

Să revenim la partea cu blogul. Spuneam că am scris tot felul de bazaconii. Uneori intru pe blog și dau peste câte un articol care pare a fi din altă viață, îmi vine să râd de mine, dar, în același timp, realizez de unde am plecat și unde am ajuns. Obișnuiam să scriu fără diacritice din motive de SEO. În anul de grație 2014, cineva mi-a atras atenția că un scriitor (chiar și unul wannabe) folosește cuvintele corect, dacă suntem români, păi să scriem corect românește. Nu există “mă grăbesc”, “nu sunt instalate”, “nu mă pricep”. Dacă nu te pricepi, mi s-a zis, fă altceva. Din acel moment am fost mult mai atentă la felul în care scriu, blogul meu a primit minunatele diacritice, iar cititorii au trecut pe primul plan, înaintea lui SEO sau orice alte bariere apăreau drept scuze. Nu vă spun câte palme (imaginare, da!) mi-am luat pentru greșelile pe care le găseam în articole. Pe unele mi le-au semnalat cititorii (mii de mulțimiri!), pe altele le-am descoperit singură și astea erau cele mai urâte. Mi se părea că nimeni nu-mi citește blogul, dacă ar fi citit, sigur ar fi observat și mi-ar fi spus.

Dacă vă plimbați puțin pe aici, veți descoperi articole care au și zece ani. Sunt dantelării mărunte, poezii și proze care, dacă ar fi fost scrise pe un caiet, probabil ar fi murit într-un sertar al unui birou vechi ascuns într-o mansardă. Pe atunci aveam multe de spus și spuneam – scriam. Acum, deși am la fel de multe de spus, parcă nu mai văd sensul să pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte. Cu fiecare carte pe care o citesc, devin mai pretențioasă cu mine. Apar întrebările, frustrările, dorința de a veni cu idee mai bună, de a o așeza într-o formă deosebită. Sunt zile în care îmi vin în minte titluri de povestiri (am și titluri de carte salvate într-un folder în telefon) care aduc după ele personaje, locuri, văd scene întregi în care personajele se manifestă, trăiesc sau mor. A fost o perioadă în care desenam povești macabre, mă șocau și pe mine, dar îmi plăceau al naibii de mult. Acum e liniște. De câte ori încep să citesc câte o carte îmi spun că apoi voi face o pauză, pauza minune în care voi scrie o povestire. Dar apare altă carte și altă carte. Iar unele sunt atât de bune încât mă întreb aproape resemnată ce sens mai are să scriu și eu. Nu sunt oare suficiente cărți? Nu sunt destui scriitori în lumea asta? De ce să scriu când mai am atâtea cărți de citit?

Tot în anul minunat 2014 am publicat cartea Încă o dorință. Am scris-o în 2008-2009 și timp de cinci ani am tot bibilit-o. Am trimis-o la edituri, am corectat-o, apoi am dat-o pe mâna unui redactor și am corectat-o iar. După ultima corectură, i-am mai oferit o corectură, pentru că na, era nevoie. Păcat că am trimis-o editurilor în forma brută. Aceasta este, probabil, greșeala pe care o fac toți scriitorii la început de drum. Își iubesc atât de mult “copilul”, că refuză să-l mai aranjeze un pic înainte de a-l trimite în lume. Este perfect, da, aur, diamant, bestseller-ul care va rupe gura târgului. Iar editura primește zilnic astfel de “copii perfecți”. La unii nici nu se uită, cum să se uite la manuscrise fără diacritice? Am învățat din greșeli, da. Încă învăț.

Nu știu dacă voi mai scrie vreo carte, nu știu dacă voi reuși să mai scriu vreo povestire care să bucure ochiul precum au reușit să o facă cele scrise acum niște ani, pe când urmam cursul de Creative Writing cu Florin Iaru și Marius Chivu (anul 2014, an bun), nu știu ce idei mă așteaptă în zorii zilei de mâine sau în visele de peste noapte. Știu doar că mai am mult de citit, iar fiecare experiență trăită e notată într-un colț de minte sau de telefon.

Povești pot spune în fiecare zi. Chiar râdeam zilele trecute, la serviciu, de faptul că eu nu pot răspunde la o întrebare cu da sau nu, cu un cuvânt, ci răspund cu o poveste. De la o întrebare simplă, precum “ce liceu ai urmat”, am ajuns la o poveste despre clădirea plină de iederă care m-a atras cu peste douăzeci de ani în urmă și care mi-a fost un fel de acasă timp de patru ani aproape minunați. Cândva puneam aceste povești pe hârtie, acum nu mai e așa simplu. Am alte așteptări de la poveștile pe care le dăruiesc cititorilor, pe care mi le dăruiesc mie.

V-am spus, este un articol despre nimic. Sunt întrebări la care încerc să-mi răspund, de ce nu mai scriu e una dintre ele. Dar faptul că e cineva acolo care ar vrea să găsească un articol nou pe blogul meu, cineva care mă trage de mânecă din când în când și mă întreabă când am de gând să scriu o nouă poveste, mă readuce pe linia de plutire. Îmi aduce aminte că e un lucru care îmi oferă bucurie și că orice aș face, voi putea oricând reveni la el: scrisul.

Dacă ați ajuns până aici, să îmi spuneți dacă v-ați îndepărtat de pasiunile voastre și cum ați reușit să reveniți la ele. Ce v-a făcut să le lăsați deoparte? Au apărut altele?

Foto cover: Pixabay.com

The post Un articol despre nimic first appeared on Andreea Ban.

Într-o noapte, demult, am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare. Mi-am dorit să am un job, casa și mașina mea, să fiu, pur și simplu, mare. Cred că am scris asta și în jurnalul pe care-l țineam în acei ani. Nemulțumiri mărunte și dorințe mari. Ghici ce? Dorința mi s-a împlinit, dar tare mi-ar plăcea să-i pot spunei fetei de atunci să se bucure mai mult de clipă, de aerul tare de la țară, de soare, de curtea bunicilor, de ieșirile (aproape) zilnice cu prietenii.

Sunt zile în care-mi doresc să pot face câte-un salt în timp și să ajung la final de „eveniment” (aici pot fi incluse toate acele momente care nu ne aduc bucurie: mersul la doctor, la administrația financiară, călcatul rufelor, curățenia și multe altele care mai de care mai rele), să ajung din punctul A în B rapid. Cum ar fi să se poată întâmpla asta? Să ajungi în punctul B cu tot cu amintirea întâmplării, dar să nu fii nevoit să treci efectiv prin ea… Bat câmpii, știu.

Încerc să-mi aduc aminte când m-am simțit ultima dată relaxată, când am reușit să dorm bine și să mă trezesc odihnită. Am tot dat vina pe vreme, pe oboseala acumulată peste zi la serviciu, chiar și pe piciorul care a găsit gropița în care să calce acum câteva luni. Dar nu sunt numai eu în situația aceasta. Zilele trecute, în autobuz, o tânără i se confesa alteia că nu mai simte bucurie în nimic, că are impresia că viața se scurge încet și fără scop. Am ridicat ochii din cartea pe care o citeam și am privit-o pe cea care vorbea, avea lacrimi în ochi. Am închis cartea și am dat muzica mai tare.

Cu niște ani în urmă, parcă aveam mai mult timp pentru sufletul meu – mă vedeam mai des cu prietenii, citeam mai mult, scriam mult mai mult. Aveam și pe atunci job, unul chiar nasol față de cel pe care-l am acum. Bine, am avut câteva joburi nasoale de-a lungul timpului, dar nu asta e ideea, ci faptul că vedeam viața cu alți ochi. Pe când aveam unul dintre aceste joburi am scris o carte. În timpul altuia, am scris povestiri, am desenat, am pictat, am fost la zeci de concerte și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Ce s-a schimbat între timp? Nu vreau să dau vina pe vârsta, nu o simt, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a schimbat… Obișnuiam să râd înainte, când intram în câte-o perioadă nasoală, dădeam vina pe planete, pe zodia mea încăpățânată, pe cerul gri. Îmi sunam prietenele și ne plângeam de tot și toate până ajungeam la concluzia că iar s-au sucit planetele și pace. Odată cu trecerea anului, fix în noaptea de Revelion, dădeam restart și, cumva, ne reveneam. Poate că asta e problema, de fapt, am uitat să mai apelăm una la cealaltă, am uitat să vorbim cum obișnuiam. Mi-e dor de ele în fiecare clipă, mi-e dor de noi, mi-e dor de mine și mă caut în cărți, în cuvinte, în povești. Noroc cu Serial Readers.

Tare aș vrea să aflu cum sunteți voi, dacă aveți perioade nasoale, cum ieșiți din ele. Cum a fost pentru voi înainte de 30 de ani? Sau, după caz, cum e pentru voi dacă aveți 20 și ceva de ani? Și cum e la 30+, 40+… Apelați la prieteni, la familie, la terapeut, la yoga?

Mi-ar plăcea să aud că sunteți bine, să-mi spuneți cum vă păstrați zâmbetul zi de zi, nu de alta, dar așa cum zâmbetul se ia, la fel cred că se poate lua și cheful de viață.

Acum sunt mare, așa cum mi-am dorit. Sunt mare, pot să fac ce vreau, dar mi-ar plăcea atât de mult să fiu iar acolo, pe iarbă, să privesc spre stele și să-i trimit cerului o completare la dorință: să fiu mare și să am în fiecare an parte de cele 3 luni de vacanță. ?

Ne mai auzim!

Foto: pixabay.com

The post Am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare first appeared on Andreea Ban.

Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com

The post Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum) first appeared on Andreea Ban.