time read
Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Cecilia Ștefănescu
Tema: Tema povestirilor este singurătatea. Spuneţi povestea unui bărbat singur (burlac, divorţat, văduv etc. – la alegere), de aproximativ 40-45 de ani. Povestea nu trebuie să depăşească 24 de ore din viaţa personajului. (maximum 10000 de caractere)
Iată că s-a mai încheiat o sesiune de CWS. A treia. Și este a treia oară când îmi aud numele și povestea lăudată. Nu, nu am mai luat premiul – îl felicit cu această ocazie pe Cezar (nu voi uita niciodată marca de ciorapi Laura Baldini!) -, însă proza a fost una dintre cele menționate de Cecilia. Să mai spun că mi-s tare fericită? 🙂
Și, ca să nu mă lungesc cu vorba, vă invit să citiți povestea bărbatului singur.
—————–
Bărbatul se plimbă de la un capăt la altul al cărții. Este personajul principal, însă nu găsește niciun rost în toată povestea.
Revine la prima pagină și se privește stând pe balcon cu ochii închiși. Are lângă el o sticlă și două pahare. Unul e plin. Luna se oglindește în lichidul întunecat. Se uită de aproape la figura lui, nicio tresărire. Ridică din când în când paharul și soarbe din el. Pe următoarea pagină butonează telecomanda, ia la rând toate programele fără a se opri la unul anume. Ochii i se închid ușor. Ce porcărie de carte e asta, se întreabă bărbatul uitându-se în jur. Un televizor, un fotoliu și biblioteca plină de cărți. Se plimbă prin cameră, ocolește de câteva ori fotoliul și apoi se retrage. Aerul e din ce în ce mai greu de respirat. Iese din carte și o așază în biliotecă.
***
Maria se oprește în fața apartamentului șapte ori de câte ori iese la joacă. Este singura ușa întredeschisă și i se pare că dincolo este o lume aparte. Domnul Ivan este cel mai ciudat om pe care l-a văzut în viața ei. Pare obosit mereu. Astăzi, mama a trimis-o la domnul Ivan să-l întrebe dacă se aude vreun fâsâit de la baia mare, pare a fi o țeavă spartă. Coboară la etajul doi și bate la ușă. Aceasta se deschide cu un scârțâit și se oprește la zece centimetri de tocul ușii. E prinsă cu un șiret. Fata râde înfundat.
– Cine-i acolo, se aude glasul vecinului.
– Sunt Maria, de la etajul trei. M-a trimis mama…
– Intră fetițo, vino-n-coa’, că nu te aud.
Maria trase șiretul de pe clanță și intră. Un aer închis o învălui și avu un moment de ezitare. Bărbatul îi facu semn de pe fotoliul din sufragerie să intre. Pentru prima dată vedea ce se află dincolo de ușa întredeschisă. Nu era nimic din ce se aștepta. Auzise tot felul de povești despre “nebunul” de la etajul doi. Copiii spuneau că are un altar în mijlocul casei și la fiecare lună plină face câte-un sacrificiu, că se mânjește cu sânge și cheamă spiritele. Alții spuneau că și-a mâncat familia și că, dacă te uiți atent la pieptul lui, se văd gurile care țipă din el. Numai părinții ei vorbeau frumos despre domnul Ivan.
– Săracul Costea, zicea mama, avea o nevastă așa frumoasă. Era micuță de înălțime și brunetă. Avea cel mai frumos păr ondulat pe care l-am văzut vreodată. Și o iubea, o adora omul ăsta… Până în ziua aia.
Dar mama nu continua. Povestea se oprea mereu la ziua aia. Maria nu își putea închipui ce se întâmplase.
Domnul Ivan răsfoia o carte. Se uită la Maria o clipă și își reluă activitatea.
– Da…
– Bună ziua, zise Maria uitându-se la biblioteca ce îmbrăca peretele.
– Să trăiești, fețițo. Ce s-a întâmplat?
– M-a trimis mama, ăăă, m-a trimis să vă întreb dacă fâsâie ceva la baia mare…
Așa a ajuns Maria să vorbească cu cel mai ciudat om din bloc. A aflat că lucrează într-un loc important și că știa foarte multe lucruri. Erau secrete, așa le spunea el. Cel mai mare secret pe care l-a aflat era că exista o carte, una foarte specială, care vorbea despre el. Tare ar mai fi vrut să o citească, poate că așa ar fi primit răspunsuri fără a fi nevoită să-l întrebe.
***
Bărbatul legă ușa cu șiretul și se întoarse în carte pentru a-și relua plimbarea. Fata vecinilor l-a făcut să zâmbească. Copiii din ziua de azi sunt tare curioși, se gândi el. Mai aruncă un ochi peste început, apoi păși la întâmplare peste următoarele pagini.
Soarele a apus. Luminile portocalii au colorat orașul. Zgomotele străzii răzbat prin fereastra de la bucătărie. Se apropie de usă și se privește cum stă la masă cu fruntea sprijinită în mâna dreaptă. Cu stânga amestecă în farfurie. Oftează. Se ridică și mai pune o farfurie cu mâncare, apoi așază și tacâmurile. Își reia locul la masă și amestecă din nou în farfuria lui. De afară se aud râsete de copii. Bărbatul are o tresărire, ca un deja-vu, știe că va urma ceva, dar nu reușește să-și aducă aminte ce. Se apropie de masă și trece pe langă el, cel care plimbă furculița în farfurie. Se oprește în fața ferestrei. Un grup de copii se înghionteau pe langă vechitura aceea de Trabant. O cutie de chibrituri ce a avut cândva culoarea cerului. În clipa în care amintirea s-a arătat în toată splendoarea, copiii și-au unit forțele și au răsturnat mașina în plină stradă. El, cel de la masă s-a ridicat și a mers la fereastră. A început să urle la copii, dar aceștia fugiseră deja hohotind de râs și fluierând. El, cel care se oprise la acest capitol și privea totul de la o oarecare distanță, neputând să se amestece, a aruncat cartea cât colo.
***
Maria a revenit a doua zi. De această dată a venit cu întrebările pregătite. L-a rugat pe domnul Ivan să-i povestească despre câteva cărți, apoi, cu o mică pauză, de parcă și-a adunat suflul, l-a întrebat despre cartea pe care o citea el.
– Ce vrei să știi? o întrebă.
– Ce se întâmplă în ea? Este ca un jurnal sau cum?
– Maria, drăguțo, știi că ești tare curioasă?
– Îmi spune și mama uneori.
– Și nu ți-a zis povestea pisicii?
– Ba da, cum să nu? Dar eu cred că d-aia sunt pisicile așa deștepte, pentru că-s curioase.
Barbatul începu să râdă. Nu știa ce să-i răspundă. Poate, dacă ar povesti cuiva…
– Nu știu nici eu exact. Când o citesc, am senzația că mă plimb prin carte, că văd ce se întâmplă acolo. Și mă văd pe mine în diverse ipostaze. Bine, nu am citit prea mult, însă e ciudat. Îmi vin în minte amintiri pe care nu știam că le mai am.
– Îmi puteți da un exemplu?
Ivan îi povesti întâmplarea cu mașina și amintirea pe care i-o trezise, mașina lui de serviciu răsturnată pe autostradă. Dar amintirea se oprea aici. Maria se uita la el. Avea ochii mici, de parcă se concentra să bage ață în ac și își sprijinea bărbia în pumni.
– Știți, mama mi-a spus ceva de “ziua aia”, ziua în care s-a întâmplat ceva și soția dumneavoastră… Fata tăcu. Se ridică în picioare și își ceru scuze pentru faptul că o luase gura pe dinainte. Vru să plece însă vecinul o opri.
– Stai puțin, ce soție?
– Nu vă amintiți? Soția brunetă cu părul ondulat…
– Ce vorbești copilă? Nu am avut nicio soție.
Maria îl privi contrariată. Acum chiar ar fi vrut să citească acea carte. Se scuză iar și plecă acasă, căci era târziu. Avea să revină.
***
Costea Ivan, bărbatul de la etajul doi, a luat cartea aceea ciudată și a pornit în căutarea răspunsului. A trecut repede peste întâmplarea cu mașina răsturnată, îi făcea rău. Avea senzația că o parte din el s-a stins acolo. Pașii l-au dus spre amiază. A intrat în biroul de la serviciu și s-a regăsit scriind de zori. Scria, ștergea, scria iar. Pe birou, Ivan – personajul, avea un plic mare desfăcut pe care scria Urgent – Costea Ivan – redacție. Încă o amintire. Era vorba de un articol, acela care, odată aruncat în lume, avea să pună pe eșafod o serie de nume mari. Tâmplele începură să-i zvâcneacă. Ieși din carte și își turnă un pahar. De această dată îl turnă și pe al doilea.
A revenit în carte. Era prânz. Personajul stătea la o masă, într-un restaurant. Sorbea din supa aburindă privind în gol. O nouă amintire i se desenă în minte. El și femeia brunetă cu părul ondulat. Elena. El era îmbufnat, nu îi plăcea leușteanul. Ea râdea de el și îi spunea că este sănătos. Costea Ivan începu să plângă. Personajul învârtea lingura în ciorbă și dădea leușteanul la o parte. Plângea și el.
Bărbatul a făcut câțiva pași mai departe, în carte. Amintirea Elenei i-a luat respirația, însă trebuia să meargă înainte.
Dimineața. Acum era în bucătărie. Prăjise patru felii de pâine și le ungea cu unt. Pe masă era un borcan cu gem și unul cu miere. Ei îi placea mierea. Șuieratul ceainicului l-a făcut – pe el, citiorul – să tresară. A primit un telefon. Cineva îi striga din receptor să renunțe, să nu mai scrie articolul și totul va fi dat uitării. De ce să arunce pe geam douăzeci de ani de muncă și tot atâția de căsnicie? Amenințare. Asta era. Acum totul avea sens. Articolul, decizia lui a omorât-o. Bărbatul de la masă privea în gol. Își mâncă cele două felii de pâine cu unt și gem, bău ceaiul și luă o gură de rom. Pentru el urma o nouă zi, o zi la fel de tristă ca cea de ieri.
Costea Ivan închise cartea. Amintirile îi reveneau haotice, de ieri, de peste ani, de la începuturi. A fost o zi, la începutul celui de-al doilea an de facultate, când a zărit-o pe ea. Se uita lung la anunțul lipit pe o mașinuță bleu și ochii îi străluceau. Atunci a știut că ea, fata brunetă, va fi a lui. Munca l-a făcut în timp să uite de acea bucurie. Odată cu Elena a murit și o parte din el.
Deschise din nou cartea. Acum știa. Era doar povestea unui om trist, un om care își aștepta sfârșitul. Costea Ivan păși în carte. Era aproape de final. Personajul său era pe balcon. Golise sticla și bău ultima gură din pahar. Se aplecă în față, își sprijini coatele pe genunchi și își împreună palmele ca pentru rugăciune.
– Aș vrea, zise el, să o pot salva, să pot da timpul înapoi. Știi, cred că tu, da tu, zise el uitându-se la bărbatul care îl privea atent, ai putea să o tragi în lumea ta. Ai putea să vii la hotelul din care am plecat în acea dimineată și să o iei cu tine.
Costea Ivan îl privea mut. Se dădu doi pași în spate.
– Ți se pare că sunt nebun, așa-i?
– …
– Poate că sunt, dar tu ești aici lângă mine și tragi cu ochiul la ce fac. Ai fost toată ziua.
– Stai așa, zise Costea Ivan, cel cu ochii măriți de uimire, dar tu ești un personaj, tu…
– Eu sunt tu, sunt conștiința ta, sunt amintirile tale. Sunt Costea, cel care care se chinuie să dea timpul înapoi, să găsească soluția.
Bărbatul tremura din toate încheieturile. Nu putea fi adevărat. Simțea că o ia razna.
– Întoarce-te la pagina cu mașina răsturnată. Întoarce-te acolo și vei ști ce să faci. Nu-i lăsa să o răstoarne, nu…
A sărit din carte și a aruncat-o cât colo. Nu mai putea citi, nu-l mai putea asculta pe bărbatul acela. Era beat. Sigur era beat și delira. Sticla de rom era acum goală. După câteva minute de stat cu ochii în tavan, privi spre carte. Era deschisă la una dintre paginile de început. O ridică și căută capitolul cu Trabantul.
***
Maria ciocăni la ușă, trase de șiret și intră în casă.
– Domnu’ Ivan, sunteți acasă? Sunt Maria…
Casa era goală. Intră pe rând în fiecare încăpere, însă nu era nici urmă de Costea Ivan. Ba chiar lucruile nu păreau a fi fost mișcate de ieri. Fotoliul avea încă urme de șezut. Pe masă erau o sticlă goală și două pahare, unul gol și altul plin. Cartea era căzută alături. Se așeză pe fotoliu și o deschise. Paginile erau albe. O răsfoi nedumerită, însă nu găsi niciun cuvânt.
– Oare l-a înghițit cartea? întrebă Maria cu voce tare.
Fata se ridică de pe fotoliu, lăsă cartea pe măsuță și plecă. Legă șiretul de clanță și râse înfundat.
– Vecinul nici măcar nu există. Asta da poveste!
Add Comment