time read
Text scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.
Tema:
Veţi primi o listă cu filmuleţe (fapte diverse din lumea întreagă – cel ales de mine este aici) şi pe care să le povestiţi din punctul de vedere ale unor personaj-martor. Alegeţi o faptă şi intraţi în pielea personajelor. Nu fiţi evidenţi, lăsaţi cititorul să formeze istoria personajului şi psihologia lui.
—————–
Doctorul îmi cere să îi dau câteva exemple ale actualei mele instabilităţi mentale şi ridic din umeri. Îi spun că am obosit, că vreau să înceteze nevoia asta de a număra, de a găsi echilibru peste tot în jur, de a face ordine. Iau o revistă de pe măsuţă, mă ridic şi o pun în coşul de gunoi. Îi spun că acum e bine, sunt şase. Şase-i şase cum e şase. Mai erau şase luni până să vină pe lume, dar a treia lună a fost rea. Număr impar. Rău. S-a scurs din mine ca un şarpe sângerând. A luat tot, atunci, în luna a treia.
***
Simona m-a invitat la ea. Ştia că am nevoie de o evadare şi că marea mi-ar fi fost un pansament bun. M-a surprins, recunosc. Reluasem legătura de puţin timp. A ţinut să se scuze în avans pentru fiica ei, pentru dezordinea pe care o voi găsi şi eventualele năzbâtii. Am râs – îmi era dor de viaţa aceea de copil – şi i-am mulţumit pentru invitaţie. Cine s-ar fi gândit că un copil agitat poate fi un copil cu probleme?
Am ajuns în Năvodari vineri seara. Oraşul parcă încremenise în timp. Aceleaşi blocuri, aceleaşi străzi, până şi groapa de la intersecţia cu biserica părea a fi aceeaşi. M-am învârtit cu maşina prin oraş doar pentru a revedea străduţele pe care le străbătusem copil fiind. Să tot fie vreo optsprezece-douăzeci de ani de când am plecat la facultate. În timp, capitala mi-a şters amintirile pentru ca acum să revină ca o avalanşă. Dac-aş fi ştiut ce urma, poate că mi-aş fi văzut de drum.
Am găsit-o pe Simona agitată. Mi-a deschis uşa, mi-a spus să intru şi a fugit în dormitor scuzându-se. ‘Copilul’, îmi spuse. Era ciufuliă, înfăşurată într-un halat de baie şi cu papuci diferiţi în picioare. Am intrat. Apartamentul era cu susul în jos. Erau jucării peste tot, încălţăminte aruncată alandala, prin bucătărie parcă trecuseră turcii – vasele erau îngrămădite în chiuvetă, masa era plină de resturi de mâncare şi pungi, sticle căzute pe sub masă şi scaune. Deja-mi simţeam sângele zvâcnind în tâmple. Din dormitor au început să se audă scâncetele copilului şi vocea Simonei care fredona un cântecel. M-am apropiat şi am băgat capul pe uşă. Mama se juca cu fetiţa. Acum râdea. Simona mi-a făcut semn să plec, să nu-i distrag atenţia celei mici. Mi-am dus bagajele în sufragerie şi m-am apucat să strâng lucrurile. Aveam nevoie de ordine.
După mai bine de o oră Simona a venit la mine. Părea epuizată. A fost surprisă să vadă noua ei sufragerie. N-o mai văzuse așa de când Miruna s-a ridicat pentru prima dată în picioare. S-a așezat pe canapea și s-a scuzat. Aveam să o văd pe fetiță mai târziu, când se trezea.
‘Vrei o cafea?’, mă întrebă ea frecându-se la ochi. ‘Cred că tu ai nevoie de una’, i-am spus şi a început să râdă. Râsul ei mi-a adus aminte de liceu, de veselia acelor ani şi de orele de matematică pe care le uram. ‘Cotabilitate? Tu, contabil? Râzi de mine?’, m-a întrebat Simona când ne-am auzit pentru prima oară de la plecarea mea din oraş. Nici mie nu îmi vine a crede. Cifrele îmi dau linişte, asta ar fi singura explicaţie.
‘Şaizeci şi opt’, zic, ‘un număr bun’. Simona se uită la mine nedumerită. Îi spun că sunt şaizeci şi opt de cărţi în bibliotecă. Mă priveşte şi deodată pare a înţelege. ‘Nu ai lăsat contabila acasă, nu? Hai să bem o cafea.’ Îi zâmbesc, însă zâmbetul mi se stinge. Număram tot ce era în jur, tablouri, bibelouri, jucării, fotografii. Şi era haos, prea multe numere impare.
După o oră de stat în bucătărie vasele erau spălate şi puse la locul lor. Cuvintele Simonei se pierdeau printre numere pare şi impare, nouă pahare – rău, patru farfurii de un fel şi şase de alt fel – bine. Numerele pare sunt bune.
‘Valeria?’ Tresar când îmi aud numele. Mania numerelor s-a întors. Încerc să nu mă gândesc şi o întreb ce face soţul. Oftează. După câteva secunde se ridică şi îşi mai pune o cană de cafea. Avea umerii lăsaţi de parcă toate problemele lumii se sprijineau pe ea. ‘Mihai e bine, dar…’ Face o scurtă pauză. Încerc să mă concentrez, să fiu atentă la ea și nu la imparitățile din jur. ‘Ştii, sunt momente în care îmi vine să-mi iau câmpii sau, mai rău, să mă arunc de la balcon. Privesc în zare şi mă simt ca un şobolan în cuşcă, am senzaţia că dincolo de apartamentul ăsta nu mai e nimic. Şi, când mai am doar un pas spre a mă dărui neantului, Miruna începe să plângă sau vine Mihai. Am aflat de problema ei de când a început să meargă şi tot nu mă pot obişnui cu ideea. El pare în regulă…’
‘Problemă?’, o întrerup. S-a uitat la mine puțin nedumerită. ‘Ți-am spus că are probleme, adică, cred că ți-am spus. Valeria, chiar aveam nevoie de tine să vii, să fii lângă mine câteva zile. La naiba, aveam nevoie de cineva. Simt că înnebunesc în casă. Un copil autist e, cum să spun, ca o cruce pe care trebuie să o porţi toată viața. Nu ar trebui să gândesc așa, știu asta, dar gândurile astea mă doboară. Gândul că nu va fi niciodată normală, că…’ Simţeam cum mi se înmoaie genunchii. ‘Dar Miruna nu pare’, am zis încet. ‘Știu, o să vezi…’, îmi spuse și lacrimile începură să-i alunece pe obraji. M-am ridicat de pe scaun – genunchii îmi erau bucăți de gelatină -, și am îmbrățișat-o. Ce altceva îi puteam da eu, aia care venise aici să se ascundă de temerile, de frustrările ei. A plâns ușor pe umărul meu până s-a liniștit.
‘Aseară plângea’, spuse suflându-și nasul. ‘I-am spus lui Mihai să meargă la ea. Nu mai puteam, eram sfârșită de oboseală. După vreo douăzeci de minute nu se mai auzea nimic. Era o liniște ciudată, cum nu mai fusese de săptămâni. Am crezut că s-a întâmplat ceva, că i-a făcut ceva, Doamne ferește, așa că am mers în camera ei să văd ce se întâmplă. Scena aceea a fost, a fost… nu știu cum să spun, nu credeam că o voi vedea vreodată. Mihai era îngrămădit în pătuț și Miruna adormise pe pieptul lui. S-a uitat la mine neputincios și a ridicat din umeri în semn de resemnare. Îmi venea să râd și să plâng în același timp. Imaginează-ți un bărbat în toată firea chircit într-un pătuț. Avea să fie o noapte liniștită, știam asta, însă nu m-am putut mișca din loc. Am adormit acolo, în pragul ușii, mulțumind pentru că, deși îmi este atât de greu, îl am pe Mihai.’
Acum zâmbea, lacrimile care îi spălau obraji erau de fericire. Gândul mi-a fugit la iubitul meu. Îl lăsasem acasă, sperasem ca, punând distanța asta între noi, să ne regăsim cumva. Nu voiam să sufere și el. Simțeam nevoia să-l protejez. Acum vedeam egoismul din gestul meu. El avea nevoie de mine aşa cum şi eu aveam nevoie de el. Împreună suntem doi, număr par.
‘Uite cum îndrug eu verzi și uscate. Îmi pare rău, Valeria, dragă.’ Îi spun că nu e nimic. ‘Cum să nu fie? Tâmpita de mine. Eu îți spun ție de problemele mele, când tu ești, tu…’ și tăcu.
O întrebare a apărut în mintea mea, oare cum este mai bine, să aduci pe lume un copil cu probleme și să ai parte, din când în când, de câte o felie de bucurie sau să nu poți aduce pe lume nici un copil şi să eviţi, astfel, riscul de a ajunge în situaţia asta, prins într-una dintre capcanele nemiloase ale vieţii?
‘Sunt bine. Eu sunt bine, Simona.’ Nu părea convinsă. Nici eu nu eram convinsă de ceea ce spuneam. Ştiam că voi sta la ea două zile. Număr par, număr bun.
‘Șapte furculițe’, zic. ‘Nu e bine, nu e bine deloc. Hai să facem puțină ordine. Ai nevoie de numere pare.’
—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Inițial, partea de început era la final. Am modificat.
Add Comment