time read
Text scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.
Tema: Scrieţi o povestire (la liber), în care să adoptaţi una din cele trei aitudini narative din povestirile de la curs: aventuri, conflictuală, combinată.
—————–
Bucureşti, 2050. Au trecut 36 de ani, dar Valeria nu a reuşit să-l uite. Merge în fiecare zi la Poştă şi întreabă dacă nu cumva astăzi a ajuns scrisoarea. Răspunsul e mereu acelaşi. Poştăresele o privesc cu milă cum strânge borurile pălăriei între degete. Atunci când nu-ul vine spre ea, îşi ţine pentru o clipă respiraţia, după care faţa i se luminează puţin şi spune plină de speranţă, poate mâine. Merge apoi în port. Stă acolo ore în şir pe a treia bancă de pe chei. De acolo se văd bine toate vasele care se apropie.
S-a întâmplat într-o zi de iunie, pe când teii îmbrăcau oraşul în parfumul lor. El i-a spus că va veni şi ziua aceea, să mai aibă puţină răbdare. Ea a tăcut. Îi era teamă că secretul pe care-l purta cu ea de câteva zile, avea să-l sperie. Trebuia să mai aibă puţină răbdare. Ajunseseră în Cişmigiu când s-a dat alarma. El trebuia să plece, îl chema datoria. Ea a rămas. A sunat-o mai târziu să-i spună că pleacă din ţară, dar îi va scrie.
Încă aşteaptă acea scrisoare de la el. Aşteaptă cuvintele lui scrise cu litere ondulate pe hârtia îngălbenită de timp. L-a visat scriindu-i, l-a visat întorcându-se la ea. Toată lumea ştie că bărbatul ei va veni pe mare, adus fiind de unul dintre vasele acelea cu pânze mari şi albe. El îi scrie mereu, dar scrisorile probabil se pierd pe drum, atât de departe este, le spune ea celor care întreabă dacă a primit vreo veste. Când apune soarele se ridică de pe bancă şi pleacă spre casă. Îşi scoate pălăria boţită şi o flutură pe lângă rochie. Cei mici trebuie să meargă la culcare, îi spune în treacăt bătrânei de la chioşcul de ziare. Aceasta ridică din umeri şi se uită plictisită după umbra aceea de femeie. O vede zi de zi acolo, pe chei. Uneori îi răspunde la salut, alteori o ignoră. De cele mai multe ori îi este teamă ca nu cumva femeia să nu arunce asupra ei vreo nenorocire.
În drumul ei spre casă, Valeria trece de fiecare dată prin parc. Astăzi însă, se opreşte la intersecţie, priveşte spre parc pentru câteva secunde şi merge mai departe. Este o zi specială. Micuţii au împlinit 36 de ani. Abia aşteaptă să ajungă acasă să îi legene, să le spună povestea lor preferată. Scrisoarea, mi-ai scris, ştiu asta. Mă aşteaptă acasă plicul. Poştaşul a trecut între timp. Case. Ce de case. Parcă sunt ciuperci. Acum 36 de ani au căzut blocurile şi au crescut case. Multe case. Toate casele. Şi au iederă. Casele sunt verzi. O rochie verde o să-mi iau, o să fiu o casă. Ba nu, trebuie să fiu o uşă. Vei veni şi vei bate la poartă. Voi deschide şi atunci îi vei vedea. Vom fi o familie. O familie. O familie mare… Valeria mergea legănat şi cânta. Lovea din timp în timp câte o poartă cu pălăria. Ultimele raze ale soarelui îi colorau pielea cenuşie.
Ajunsă acasă, intră în curte şi călcând cu grija peste dalele lipsă, împinse uşa. Un scârţâit prelung veni dinspre balamalele ruginite. Dragilor, strigă ea, am venit, nu plângeţi. Uşa scârţâi din nou când o închise. A venit mama, haideţi să vă spun povestea. Da! Povestea voastră.
Se aşeză pe balansoar şi privi cu drag cele trei borcane de pe masă. În fiecare plutea câte un nou-născut cu pielea încreţită.
Eram în parc, începu ea…
—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Scrierea e bună, însă trebuia să insist mai mult pe descirerea orașului.
Add Comment