time read
Text scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.
Tema:
Scrieţi un text de o pagină din perspectiva unui animal (nu pisici şi câini). Sugeraţi animalul, nu îl denumiţi.
—————–
Frica? Habar nu am avut ce e aia până nu am văzut şerpoaica. Dar nu era şerpoaică. Faţa îi era jupuită, însă pielea de pe restul corpului o făcea să semene cu şiretul ăla de Marcel. Nu sâsâia, scotea nişte sunete ciudate şi stătea pe membrele din spate. Semăna atât de bine cu animalele acelea care ne trezesc din somn cu pietre pentru a se uita la noi prin cutiile lor negre. Uneori sclipesc. Captează lumina soarelui, poate. Stăteam liniştit. Am privit-o. Se uita şi ea la mine. Ochii îi sclipeau şi îi făcea nişte semne animalului de lângă ea arătând spre mine. Ştiam că ceva nu e în regulă.
Cu câteva zile în urmă stăteam la soare, liniştit. Mâncasem o dungată. Proaste mai sunt dungatele astea. Mi-e milă de ele, dar na, cele mai slabe trebuie să moară pentru a lăsa locul celor puternice. Vin până pe marginea râului şi, fără a se uita în jur, îşi vâră botul în apă. Lipăie leneşe apa cu limbile lor roz. Stau aşa minute în şir. Cum să nu le înhaţi? Prada uşoară e pradă proastă. Trebuie eliminată. De data asta am împărţit masa cu Velma. Am convins-o să vină să se hrănească, cuibul era în regulă. Mai sunt vreo două săptămâni până să iasă din găoace, dar ea nu vrea nici în spartul dinţilor să plece prea departe. Trebuie să fie cu ochii pe ei, îmi zice. O ador pe femela asta. Are o coadă aşa puternică , musculoasă şi plăcile de pe ea strălucesc atât de bine în lumina soarelui. Cred că până şi strămoşii noştri, dinozaurii, ar fi invidioşi pe ea. E o zeitate, mai ceva ca Mare Alb, cel ţinut captiv de animalele astea jupuite. Nici că puteam alege o femelă mai potrivită pentru a aduce pe lume urmaşi. Am sfâşiat bucăţi din dungată şi i le-am dat. E atât de obosită de când a depus ouăle, încât nu mai vrea să ştie de nimic. În prima lună a urmărit cuibul de la distanţă pentru a nu atrage prădători. A văzut animalele alea apropiidu-se în scoarţa lor de copac şi i-a atacat. Am crezut că o voi pierde. Am sărit cu toţii în ajutorul ei. S-au auzit pocnituri şi unul dintre noi a fost răpus, dar erau doar doi. Din câteva salturi i-am răsturnat în apă. I-am mâncat pe jupuiţi în aceeaşi zi. Mai gustoase sunt dungatele. Până şi Didi e de acord. A venit să-mi cureţe dinţii şi, după ce a ciugulit de vreo două ori carnea rămasă, a zis că face curat de dragul meu, dar că va trebui să caute nişte insecte pentru că nu poate mânca aşa ceva. E o sclifosită pasărea asta, dar e singura care mă suportă. Suntem prieteni. Ne înţelegem din priviri. E singura care ştie ce înseamnă Velma pentru mine. A curăţat carnea jupuiţilor dintre dinţii mei cu aceaşi ură cu care i-am sfâşiat eu.
Şi acum iată-mă prins de ei. Sunt mulţi. Velma ar fi venit după mine dacă nu îi spuneam să apere cuibul. E mai bine aşa. M-au luat doar pe mine. Puii trebuie să aibă măcar un părinte care să-i apere. O ochiseră pe ea iniţial. Îi vedeam cum se apropie. Velma dormea la soare, obosită după atâta patrulat. Dacă nu aş fi sărit la ei, ar fi luat-o. Nişte monştri.
Acum o privesc pe şerpoaică cum gesticulează. Aş sfâşia-o dintr-o mişcare, însă am botul legat. Sunt doi jupuiţi care mă împung cu beţe ascuţite. Nu simt nimic, doar ura asta imensă care clocoteşte în mine. Dacă aş ajunge în apă aş fi salvat. Se apropie de mine cu ochii ei strălucitori şi faţa i se schimonoseşte. Are pe faţă o dungă roşie care se măreşte şi se împarte în două pe măsură ce îşi descoperă dinţii. Stau nemişcat precum o stâncă. Îi arată jupuitului de lângă ea o cutie mare. Seamnă cu burta Velmei, străluceşte în soare. Draga mea, Velma. Niciodată nu am simţit frica aşa cum o simt astăzi.
Soarele alunecă în apă ca un bulgăre de foc. Râul respiră. Aştept ca ziua să se stingă. Ai mei nu m-au părăsit. Sunt peste tot, sunt din ce în ce mai aproape. În noaptea asta va fi ospăţ, iar şerpoaica va fi toată o dungă roşie. Poate i-o voi da lui Marcel.
—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Text bun.
Add Comment