Roz murdar – ora 20.30

time read

Articolul are 2069 cuvinte și se citește în 7 minute.

Text scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.

Tema: Roman colectiv. Pe parcursul ultimelor săptămâni de curs cu Florin Iaru, am încercat să scriem un roman. Am stabilit că vom face un roman de conflict (o crimă la o nuntă), fiecare cursant scriind o versiune a ceea ce s-a întâmplat (sau a crezut că s-a întâmplat) din propria perspectivă prin prisma unui personaj. Fiecare a relatat cuiva ce s-a întâmplat: prieteni, poliţie, etc.

Personajul meu a fost Erica, domnișoara de onoare.
Ora 20.30, Clara (mireasa) e enervată la culme, o vede Erica, perspectiva Ericăi:

—————–

–          Ce fac fetele mele?
–          Tata, sări Veronica de pe scaun. Mama îmi spune povestea.
–          Iar? Nu te mai saturi?
–          Dar e abia a treia oară când o aud. Promit că la douăzeci şi unu va fi ultima dată.
–          Aşa zici tu…

***

Îmi aduc aminte de ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Nunta anului. Vai, Doamne! Un adevărat circ şi alta nu. Cât despre moartea moşului, ce să zic? Unii au fost luaţi prin surprindere, alţii s-au bucurat, eu, însă, am şi acum semne de întrebare.

Dă-mi, te rog, paharul ăla de pe masă. Aşa. Se făcea că eram în baie. Mă usturau ochii de la plasticele alea nenorocite. Aveam gărgăuni la cap în perioada aia, îmi uram negrul ochilor şi purtam lentile de contact colorate. E drept că aveam nişte ochi de numa’, numa’, albaşti, un albastru din ăla irizat de le suceam minţile tuturor. În lumina neonului aveau o strălucire nebunească. M-am privit în oglindă. Picăturile îmi făceau ochii să pară înlăcrimaţi. Eram prietena emoţionată a miresei, doar aceasta era prima zi din viaţa ei de femeie măritată. Pe naiba, mi-am spus. O să vezi tu! Mi-am refăcut machiajul, mi-am aranjat rochia şi părul. Arătam perfect, gata să-mi arunc farmecele asupra tuturor.

Ringul de dans era plin. Era 20.30 şi mare parte dintre invitaţi erau beţi şi dansau horă după horă. Eram scârbită de adunătura aia de făţarnici, parcă făceau cu toţii plecăciuni în faţa moşului. Clara îmi povestise despre el numai de bine, însă mie îmi părea un libidinos bogat şi fără scrupule, cu lipitori atârnate de el în permanenţă, una mai tânără decât alta. Clara era pe partea cealaltă a ringului, stătea de vorbă cu bunica lui Andrei. Ce femeie draguţă, doamna Maria! Aşa mi-aş fi dorit şi eu o bunică, o femeie blândă, sufletistă, iubitoare. M-am ales în schimb cu o familie de moldoveni neciopliţi. Nu degeaba am evadat din oraşul ăla uitat de lume. Mi se face şi acum pielea de găină când aud ceva, orice, de Suceava. Nu voi intra în detalii, părinţii care nu dau doi bani pe copilul lor, pe viaţa, pe viitorul lui, nu sunt părinţi, sunt nişte aberaţii ale naturii care nu merită menţionate. M-am îndreptat spre cele două. Bunica a mângâiat-o pe Clara pe obraz şi s-a retras spre masa ei. Din partea dreaptă a apărut Melania.

După toată agitaţia zilei, pentru prima dată nu mă mai grăbeam. Cumva, ştiam ce urma. Privirea Melaniei spunea totul, ura ei faţă de Clara era evidentă. Nu am priceput niciodată de ce o ura atât de tare, dar era o ură binevenită. Am fost, poate, puţin invidioasă că nu eram eu cea care să apese butonul de start, dar am savurat momentul. Doamne, cum l-am savurat! Melania se apropia de mireasă păşind graţios, ca o felină gata să-şi atace prada. I-a zâmbit şi i-a spus câteva cuvinte. Clara i-a întors zâmbetul. În momentul următor Melania s-a împiedicat de un prag imaginar şi paharul pe care tocmai îl ridica în cinstea miresei îşi lăsă conţinutul să plece către albul perlat al rochiei. Zeci de picături roşii, sclipitoare, pluteau în aer către ţinta lor. Îmi aduc aminte atât de bine scena asta, fiecare picătură de vin înghiţită de material şi roşul care se întindea pe bust într-un model nedefinit. Mireasa era în stare de şoc, încremeniă precum o statuie. Melania a început să se scuze şi a strigat la chelner să îi aducă un şervet. Ochii îi sticleau a nebunie.

Era momentul să fiu alături de mireasă. Am dat-o pe Melania la o parte şi am tras-o pe Clara după mine, la baie. Nu ştiu unde naiba era fotograful. Aia, clar, era o imagine care trebuia imortalizată. Clara furioasă. Bursc, nunta aceea oribilă a devenit interesantă. Cu mireasa nervoasă, concentrată pe rochia distrusă, eram liberă să-i fac avansuri mirelui. Până una alta, trebuia să-mi fac datoria de domnişoară de onoare şi să încerc să curăţ pata. După câteva minute de frecat, am reuşit să obţin o nuanţă de roz murdar, era exact imaginea pe care o aveam despre nunta fetei ăleia, care era în pragul isteriei şi care îmi fusese cândva prietenă.

Mi-a revenit atunci, mai vie ca niciodată, amintirea în care Clara îl săruta pe Marcel, iubitul meu din facultate. Mi se ridică părul pe ceafă şi acum, când mă gândesc. Eram la petrecerea unui amic plin de figuri şi bani. Îmi sunase telefonul şi am ieşit afară pentru câteva minute. Când am revenit, Clara, îmbrăcată în rochiţa ei roşie cu buline şi cu părul căzându-i în valuri pe spate, era lipită de prietenul meu şi cu limba înfiptă adânc în gura lui. O vedeam pe prietena mea, Clara, ţinându-şi braţele încolăcite în jurul lui, şoptindu-i cine ştie ce. Dacă şi-ar fi ţinut farmecele pentru ea şi pentru restul masculilor care îi dădeau târcoale, poate că situaţia era alta. Văzând-o, însă, cu băiatul care îmi plăcea, ceva s-a rupt în mine. Am murit atunci, m-am făcut fărâme. Mi-au trebuit câteva săptămâni să-mi revin, dar nu am mai fost eu. Fata aceea brunetă, moldoveaca prostuţă, a murit odată cu durerea pe care o plânsese.

Fata care era lângă Clara, încercând să-i ridice moralul, era cu totul alta. O blondă cu zâmbet de păpuşă, dar cu o inimă neagră. Era creaţia Clarei. Dacă ar fi ştiut, poate că nu ar mai fi scos toate balivernele alea cum că dorinţa ei cea mai mare – aşa spunea mereu, dorinţa ei cea mai mare – este ca eu să fiu iubita junkistului de frate al ei. Uram idee aia. Sora ei? Niciodată. Credea că-i iese treaba cu “hai să-i fac pe toţi fericiţi”, credea că lumea-i o bomboană. Nu era decât o fraieră, dar o fraieră care mă călcase în picioare. Voiam să îi plătesc cu aceeaşi monedă, însă, pentru moment trebuia să-i fiu alături, să fac ce spune, să o aprob. Cu cât se întâmpla totul conform dorinţelor ei, cu atât realitatea avea să o lovească mai tare.

Văzând că rochia e distrusă, mi-a cerut să mergem. Trebuia să o schimbe. Nici nu ştiu cum m-a împins, pe ring, în braţele lui Robert. L-am privit în ochi – tocurile îmi permiteau să privesc pe toată lumea de la înălţime, sau măcar de la acelaşi nivel -, avea pupilele dilatate şi un zâmbet tâmp pe faţă. O şuviţă de păr îi cădea peste ochiul drept. Nu era chiar aşa respingător. M-a tras spre el şi a început să se mişte uşor pe ritmul muzicii. Sila pe care o simţeam faţă de el, s-a topit. Îi simţeam respiraţia pe gât, caldă, insinuantă. Mi-a şoptit apoi ceva legat de fericire şi pastilele lui magice. Bătea câmpii. Apoi a început să-şi frece nasul şi vraja s-a spulberat. Îl aveam din nou în faţă, ba mai mult, lipit de mine, pe fratele Clarei. Mă privea cu ochii ei calzi. Îl uram şi pe el, cel puţin aşa credeam atunci. Îmi bolborosea verzi şi uscate când am văzut-o pe naşă. Era agitată. Am reuşit să forţez pasul de dans şi ne-am apropiat. Nu auzeam însă nimic şi atunci a apărut şi fetiţa aia. Era peste tot şi nu-i tăcea gura. M-am lipit de Robert cu intenţia de a mă apropia mai mult de locul în care era naşa. Nu a ripostat, ba chiar părea încântat să mă simtă lipită de pieptul lui. I-am mângâiat ceafa. Era cuminte, moale ca o cârpuliţă în mâinile mele. Când ne-am apropiat suficient de mult, naşa a plecat. Am reuşit să aud ceva de Sever, unchiul Clarei, moşul ăla libidinos, ceva legat de miezul nopţii. Punea ceva la cale. Oare nu mai observase nimeni? Cel mai probabil ca nu, toţi erau beţi.

Uitându-mă după naşă, privirea mi s-a oprit asupra asiaticei, Yukito sau Yukio. Se uita la mine fix cu ochii ei superbi. I-am mulţumit lui Robert pentru dans, i-am aplicat un sărut zgomotos pe obraz şi am pornit către fata aia cu tenul de porţelan. Părea tristă. Clara era cu Sorina puţin mai încolo. Îşi schimbase rochia şi se învârtea ca tuta. Sorina îi ţinea isonul. Daca ar fi ştiut Clara că aia nu era decât o prefăcută, amanta tatălui ei, poate că nu mai avea zâmbetul ăla lăbărţat pe faţă. Mi-am prins faldurile rochiei pentru a păşi mai uşor, însă am fost oprită de sora lui Andrei, care m-a tras pe ring, înapoi. Şi iată ocazia pe care o aşteptam. Andrei, a apărut ca prin minune şi a fost tras şi el pe ring de Ana. Am dansat. Venise momentul să-l cuceresc. Şi, ce crezi că s-a întâmplat?

–          L-ai scos afară? I-ai spus că îţi place de el?
–          Ei, scumpa mea, ştii că nu intenţionam să i-l fur Clarei, doar să o fac să vadă ce am văzut şi eu cu ani în urmă.

Am ieşit afară, într-adevăr. Nu a trebuit să fac nimic pentru ca el să pice ca o muscă. Era cam prostuţ. Cum de nu realizasem până atunci? Fusesem atât de concentrată pe Clara, doream atât de mult să mă răzbun pe ea, încât nu am realizat ce are lângă ea. Atunci mi-am dat seama că răzbunarea cea mai mare era ca ea să rămână cu el, să îl aibă alături pentru totdeauna. L-am privit ochi, i-am mulţumit şi am plecat de acolo lăsându-l singur şi fără glas. Mă simţeam atât de bine în momentul ăla, că îmi plăcea până şi culoarea pe care mi-o alesese Clara pentru rochie, o combinaţie infectă de roz cu mov. Ce gusturi de piţipoancă!

–          Şi, mai departe, ce s-a întâmplat? Cine l-a omorât?
–          Îţi spuneam mai devreme că naşa plănuia ceva. Nu am nicio dovadă că ar fi fost ea, dar ea este singura pe care am bănuit-o.
–          Pentru bani, nu-i aşa?
–          Naiba ştie, scumpa.

S-au vehiculat multe teorii, cum că ar fi fost vorba de masoni, de securişti, s-a mai spus că cineva l-a drogat. Eu spun că a fost Eugenia, prea era agitată atunci, la nuntă. Şi, totuşi, adevărul îl ştie doar moşul.

***

–          Tata, spune-mi acum varianta ta, zise Veronica.
–          Nu acum, scumpo, trebuie să punem masa. Robert, ajută-mă te rog, taie nişte pâine şi vezi că este lumânarea aia cu 20 acolo, pe raftul de sus. Tortul e aproape gata.

—————–

Curs: Florin Iaru
Observații: Am modificat finalul, astfel încât povestea să înceapă cu el.

Foto