Stinge lumina, arată-mi calea

stinge luminaText scris pentru Atelierul de Scriere Creativă. Varianta 2.

Tema:

Scrieţi o povestire plecând de la pagina cu propoziţii pe care aţi scris-o în colaborare cu ceilalţi colegi la curs. Nu trebuie să includeţi propoziţiile în text, inspiraţi-vă din ele. Transcrieţi în subsolul paginii propoziţiile de pe hârtie.

—————–

E vineri. Bunica mă aşteaptă. Stă în balansoarul ei cu pisica în braţe şi cu acea carte pe masă. E deschisă mereu la aceeaşi pagină. Uneori îmi pare rău că i-am spus de faptul că vinerea nu merg la şcoală, aş fi putut să dorm până târziu şi nu aş fi fost nevoită să citesc iar şi iar povestea cu fata blondă care îşi îmbrăţişa iubitul mort, în deşert, undeva în Orientul Mijlociu. Prima dată când i-am citit-o a plâns. Părea descurajată şi fără nicio credinţă în viitor. Nu am înţeles niciodată care e treaba cu povestea asta.

O perioadă nu am mai trecut pe la ea şi îi tot spunea mamei că îi este dor de mine, că se gândeşte la mine. Ştiu sigur că nu voia decât să mă facă să revin la ea. Uneori mă suna cum ajungeam acasă pentru a mă întreba dacă am ajuns în siguranţă, pentru ca în secunda următoare să mă întrebe când revin. Da, cu siguranţă nu trebuia să îi spun că vinerea nu merg la şcoală.

M-am trezit devreme astăzi. M-am gândit să-i fac bunicii o surpriză, să arăt ca o adevărată domnişoară. Mi-am luat rochiţa colorată care îi place atât de mult şi sandalele cu tocuri înalte. Nu pot să merg pe tocuri, dar trebuie să învăţ. Voi avea nevoie, îmi spunea ea.

Gândurile mele, nu tocmai pozitive, legate de mersul la bunica au fost pedepsite. Cinci controlori au urcat în troleu la a doua staţie şi uite cum m-am ales eu cu amendă. Ziua nici că putea începe mai bine. O tanti cu o pisică într-o cuşcă a încercat să-mi ridice moralul. Nici nu m-am uitat la ea, ba chiar i-am spus să mă lase în pace căci sunt alergică la pisici. M-a privit atunci şi mi-a spus printre dinţi: „Nu pot înţelege oamenii care nu iubesc pisicile”. M-am speriat rău, asta era replica bunicii ori de câte ori o aruncam pe Alisa de pe scaun.

Când am ajuns la bunica, casa era cufundată în întuneric. Erau trase toate obloanele. Scârţ, scârţ, se auzea din sufragerie. M-am gândit că moțăie acolo. Ce bine aş fi dormit şi eu. M-am descălţat pentru a nu face zgomot şi m-am apropiat de ea. Pe masa de alături era o lista de cumpărături: ceapă, morcovi… Era pentru mine.

Bunica se legăna uşor. Avea cartea deschisă în braţe. Era aceeaşi pagină, cu fata blondă şi iubitul ei. La finalul paginii erau câteva cuvinte subliniate: Stinge lumina, arată-mi calea. Nu m-a lasat niciodată să citesc până acolo. Lumina era stinsă. M-am uitat la ea de aproape și părea că zâmbește, dar zâmbetul ei se termina cu o dâră de salivă prelinsă pe obraz. Avea mâna rece. Am aprins lumânarea de pe masă, am luat cartea şi am început să-i citesc, pentru ultima oară, povestea fetei blonde. Apoi am stins lumânarea. Bunica plecase.

Propoziţiile:
Vinerea mea a început cu o amendă pe RATB.
Undeva, în Orientul Mijlociu, o fată blondă îşi îmbrăţişa iubitul mort în nisip.
Era foarte descurajată, fără nicio credinţă în viitor.
Nu pot să merg pe tocuri.
Mă gândeam la ea, aş fi vrut să ştiu că a ajuns în siguranţă şi că, poate, i se făcuse şi ei dor de mine.
Nu pot înţelege oamenii care nu iubesc pisicile, mi-a zis printre dinţi.
Ceapă, morcovi, picioare de broască, lista de cumpărături continuă…
Scârţ, scârţ
Stinge lumina, arată-mi calea.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Text bun.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.