time read
Text scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.
Tema:
Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care să sugeraţi un conflict sau o întâmplare numai din senzaţii. Nu povestiţi, spuneţi ce se întâmplă în jurul poveştii numai cu ajutorul simţurilor (gusturi, senzaţii, pipăieli, arome, culori). Puteţi să alegeţi un simţ, puteţi să le folosiţi pe toate.
—————–
Mă sprijin de peretele scorojit și colțuros. Am renunțat de mult să mai caut o poziție confortabilă. Frigul îmi pătrunde în oase și amorțesc puțin câte puțin. Întrebările precum “unde sunt, cât e ceasul, ce zi este” au dispărut odată cu ultimele raze de soare. Mă rezum la metrul pătrat care mă înconjoară, la întunericul meu.
Sunt zile în care mă trezesc aici, lângă peretele ăsta și mă bucur că nu plouă, dar sunt zile în care mă bucur de fiecare picătură căzută din cer. Ridic fața și inspir parfumul norilor. Mi-i închipui ca pe niște uriași supărați pe lume care urmează să-și plângă tristețile. Lacrimi strălucitoare încep să picure din ochii lor cenușii. Le las să vină peste mine, să-și cânte melodia tristă pe asfalt, să spele murdăria din jur. Doar ploaia reușește să șteargă mirosul ăsta de pișat. Trecătorii nu știu, au impresia că vreau să le stârnesc mila, dar nu, eu vreau doar să dispară putoarea. Și stau în ploaie ore întregi lăsând apa să curgă pe mine, șiroaie. Pentru câteva clipe uit că seara, când zgomotul străzii devine șoaptă, vin după mine și mă lovesc până leșin. Nu am voie să mă îmbolnăvesc. Le simt ura în fiecare lovitură. Corpul mi-e rigid încă de când aud pașii aceia apropiindu-se și, de cele mai multe ori, leșin după primele șapte sau opt lovituri. De obicei, unul mă lovește și celălalt doar privește. Uneori strigă la mine cuvinte pe care acum nu le mai aud. Nu mai vreau să aud nimic. Îmi strâng genunchii la piept și mă lipesc de perete. Acelea sunt momentele în care aș vrea să fiu o umbră, să dispar pur și simplu. Când vine prima lovitură îmi scapă un țipăt scurt și cad pe-o parte. Simt praful de pe jos cum mi se lipește de obraz. Cunosc prea bine continuarea, însă teama mă cuprinde, se zvârcolește în mine ca un vierme scârbos, și nu-mi pot stăpâni vezica să nu se reverse în pantaloni. Încerc să-mi feresc fața, dar știu că voi primi cel puțin o lovitură, lovitura aceea care face pielea să crape și lasă șuvoiul de sânge să se scurgă pe bărbie. Înghit în sec la gândul ăsta și parcă simt deja gustul metalic în gură. O față cu buza spartă sau un ochi vânăt inspiră milă, zic ei. Mie mi-e scârbă, știu sigur că aș întoarce fața de la un chip umflat sau cu dâre de sânge uscat pe el.
Și cred ca oamenii așa fac, au ajuns să nu mai vadă mizeria din jurul lor, creierul alege din multitudinea de imagini numai ce-i convine. Uneori spun că oamenii sunt răi. Dar nu chiar toți. Îi aud zi de zi trecând, unii răresc pașii, apoi se opresc o clipă, aruncă un bănuț sau doi și se duc mai departe. Alții trec pur și simplu. Speram cândva să se oprească cineva și să mă ia de aici. Acum sper doar să adorm într-o noapte și să nu mă mai trezesc.
Dacă aș spune cuiva că acum niște ani eram frumoasă, nu m-ar crede. Ba chiar ar râde. Dar cine să stea să mă asculte pe mine – o arătare care pute de trăznește? Niciunul dintre ei nu m-ar recunoaște, ba chiar ar fi în stare să jure pe toate crucile din lume că nu m-au văzut în viața lor. Până și eu i-aș crede. Cea cu care ei au fost era o tânără brunetă cu fața rotundă și pielea albă, catifelată. Era o tânără parfumată discret și cu buzele mereu roșii, care, dacă te-ar fi privit, ai fi realizat că viața ta nu a avut sens până în acel moment. Acum pielea mi-e crăpată de la frig și buzele mi-s roșii doar atunci când nu-mi acopăr fața la timp.
Am încetat să mai sper că îmi va fi bine, nu are cum să fie. Nu mai sunt de niciun folos. Dacă atunci, la început, ochii mei i-au cucerit și ei m-au cucerit pentru ei, acum, fără ochi, sunt doar o bucată de carne înfășurată în zdrențe care le aduce un mic profit. Într-o zi va apărea altă bucată de carne ceva mai productivă, iar eu voi deveni o rană deschisă și voi dispărea. Mă rog în fiecare noapte să vină acea clipă, dar știu că sunt pedepsită pentru gândurile astea. De câte ori mă rog, de atâtea ori simt bocancii aceia grei în coaste. Ba chiar am încercat să îmi iau viața. M-am ridicat într-o zi de pe bucata mea de trotuar și am pornit către intersecție, claxoanele mă ghidau. Eram aproape, însă cu cât mă apropiam, cu atât inima îmi bătea mai tare, o simțeam în gât, gata să explodeze. O parte din mine urla înnebunită, spunea să mă opresc. Tremuram rău când o mână m-a prins de haină și m-a tras. Mirosul de țigară ieftină m-a făcut să văd foarte clar bătaia pe care urma s-o primesc. În noaptea aia nu am scos niciun sunet, dar nu am putut opri lacrimile. Ele curg mereu, curg din întunericul ăsta în care am căzut cândva și îmi sapă șanțuri adânci în obraz.
Mi-e silă de mine, mi-e silă pentru că îmi visez sfârșitul și nu fac nimic în privința asta. Rămân o arătare ce-și pipaie metrul pătrat de trotuar și care așteaptă sfârșitul, acel sfârșit în care orașul va amuți.
—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Trebuie să se înțeleagă biografia personajului. Trebuie să am încredere în cititor.
*Aceasta este prima variantă de text.
Add Comment