Vertigo – despre ameteala si obsesii

Un el si o ea. El – tipul singuratic, urmarit parca de fantoma trecutului, ea – femeia ciudata, considerata a fi nebuna de chiar sotul ei. Sotul ingrijorat de starea sotiei doreste ca ea sa fie urmarita… El, urmaritorul, devine tipul singuratic care se indragosteste de ea.

Primele zile am petrecut cate jumatate de ora pe noapte cu o carte aproape plictisitoare careia ii puteam scrie chiar eu finalul. Prea previzibila.

Am continuat sa o citesc deoarece aveam nevoie de ceva care sa imi ocupe gandurile, ceva la care sa ma intorc, o poveste in care sa ma pierd fie si pentru cateva clipe. Cum a devenit aceasta urmarire o poveste de dragoste? Cum a devenit aceasta iubire o obsesie? Foarte subtil. Eram la jumatatea cartii cand ea, Madeline a murit. Deja mi-a aparut un semn de intrebare! Cum sa moara? Ce sens mai are restul cartii… El nu ii spusese ca o iubeste, ea era unica femeia din viata lui. Si nu a ramas decat o bricheta pe care a pastrat-o cu sfintenie pana la final.

Si povestea continua. Un el nefericit care iubea amintirea unei femei. Un  el care trecea printre umbrele razboiului neluand parte la el. Razboiul lui era altul, mai intens, mai derutant. Era lupta cu propriile stafii.

Afla ca sotul murise si el. Mormantul ei fusese distrus. Practic nimic din acel trecut cenusiu nu mai era palpabil, era doar iluzia a ceva ce a fost. Poate era doar visul unei zile de vara cand a crezut ca iubeste…

Din nou am crezut ca acea poveste nu mai are sens. Si m-am inselat. Ea, iubirea lui, unica lui iubire a revenit. Dar nu mai era ea. Era o cu totul alta persoana pe care o aduce in pragul nebuniei cu nebunia lui. „Esti Madeline! Nu sunt. Esti. Nu sunt” Cam asa pot rezuma discutiile lor, insa la un nivel foarte pasionant, tulburator, exasperant chiar.

Intr-un final ea cedeaza. Recunoaste ca a fost Madeline. Dar totul fusese o inscenare. O „poveste” foarte bine regizata pentru ca adevarata Madeline sa moara. O nebunie curata. Si cu toate astea el o iubea, o iubea mai presus de orice…

In iubirea lui a salvat-o din nou pentru a o putea ucide cu propriile-i maini…

Am ramas oarecum impresionata de intorsatura pe care au luat-o lucrurile, de cum a degenerat o iubire frumoasa intr-o nebunie, intr-o obsesie dusa la extrem.

Ultima replica/scena a fost „breath-taking”…

„- Pot s-o sarut? intreba Flavieres.

Inspectorul de politie dadu din umeri. Femeia parea firava. Pe figura i se citea o pace imensa. Flavieres se apleca si isi puse buzele pe fruntea palida.

– O sa te astept, murmura el.”

Din si despre cartea: Vertigo, de Boileau-Narcejac

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.