Jon Snow? Pardon, Pompeii

PompeiiNo warning. No escape.

Sunt filme care merita vazute doar pentru ca joaca actorul X sau Y. Nu spun ca sunt bune, spun ca merita vazute pentru ca iti poti clati ochii cu o faptura realmente gingasa. Din cauza unor actori simpatici, am vazut multe filme pe care altfel nu le-as fi urmarit nici in ruptul capului. Unele s-au dovedit a fi chiar bune. Pe altele a trebuit sa le revad pentru a ma prinde care e treaba cu actiunea, nu reusisem sa vad prea mult dincolo de personajul principal… V-ati prins unde bat, nu-i asa?

Pompeii intra, desigur, in aceasta categorie de filme. L-am vazut pentru mirobolantul Kit Harington (Jon Snow, pentru noi, oamenii de rand) si, daca nu as fi stiut (in mare) povestea orasului cu pricina, as fi catalogat filmul drept bun spre foarte bun. Nu spun ca nu este bun! Mi-a placut foarte mult. Mi-a placut cum a inceput, cu s-a desfasurat si cum s-a incheiat. Mi-au placut distributia si efectele. Iar Jon, pardon, Celtul (ca sa nu ii zic Milo, pentru ca imi vine in minte imaginea cainelui din The Mask), a fost sarea si piperul filmului. As mai avea de completat aici cu unele impresii despre privirea lui, despre coafura si patratele, dar hai sa nu ma pierd in detalii.

Pompeii este povestea micului celt care supravietuieste atunci cand familia si oamenii din orasul sau sunt macelariti sub ochii lui. Scapa, ajunge sclav si, mai tarziu, gladiator. Era tacut si bataios. Mai mult, era mare iubitor de cai (venea dintr-un neam de calareti). Uite asa a cunoscut-o el pe frumoasa Cassia (Emily Browning), scutindu-i de suferinta unul dintre cai. Culmea e ca nimeni, in afara de ea, nu s-a prins ca el a omorat calul pentru ca asta era singura solutie. Si asa s-au legat destinele.

Tipul rau care ii ucisese familia apare si el in peisaj, la fel de tanar precum il vazusem la inceputul filmului si este recunoscut de Celt. Urmeaza razbunarea, v-ati prins, da? Povestea este cusuta cu ata alba. Uite cum se zguduie pamantul, cum clocoteste vulcanul, uite cum se agita caii, cum fata fuge cu el, uite cum tipul rau e provocat de fata, uite cum…

Kit Harington

Spuneam la inceput de povestea orasului Pompeii. Filmul, desi se vrea inspirat din acea bucata de istorie, se abate cam mult de la realitate si, mai departe, va deforma imaginea cu care multi vor ramane. Ma gandeam ca se vor tine frumusel de istorie si vor relata povestea ca in realitatea anului 79 i.H. Din pacate au uitat sa aseze in peisaj orasul care despartea Vezuviu de Pompeii, au inserat o ploaie de foc, pentru ca na, e cu mult mai spectaculoasa decat un simplu nor de fum si au aruncat si un mic tsunami acolo. Efecte, efecte, dar sa nu exageram!

Recomand filmul nu pentru povestea Pompeiului, ci pentru povestea desenata – o idila aparuta din dragostea pentru cai (nu radeti, ca asa e), o fata simpatica si un baiat cu parul lui, pana corbului. Daca va place Jon Snow si nu mai aveti rabdare pana va aparea noul sezon GoT, va recomand Pompeii. Jon Snow intr-o doza concentrata. Asta e!

Pompeii (2013)

2 Comments

  • Razvan Posted 26/02/2014 01:58

    Tara arde si baba se piaptana – varianta cinematografica.

    Sau cum sa facem sa aducem pectorali goi in salile de cinema, ca doar s-a terminat Spartacus, sa ii combinam cu o poveste de dragoste ca sa aiba sif etele ce sa vada si sa ascundem totul prin VFX scumpe ca sa nu vada lumea ca filmul e un jeg, de fapt.

  • andres Posted 26/02/2014 11:26

    Fii serios acum, povestea de dragoste nu a fost cine stie ce si nu am avut parte de pectorali precum in altele. Fata de Hercule, care ar trebui sa isi ia cateva Zmeure (sau ce premii se dau la filmele proaste), Pompeii a fost minunat. Ma abtin totusi de la comentarii pentru ca sunt, dupa cum am spus, subiectiva. 😀

    PS. Treaba cu „tara arde – baba se piaptana” – foarte adevarata!

    Merci de vizita!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.