Melancholia, un altfel de sfarsit

Ma uit la trailer pentru a nu stiu cata oara si nu inteleg cum a reusit sa ma determine sa vad filmul. Melancholia este un film ciudat. Se combina elemente pe care nu le pot vedea impreuna. Ma depaseste cu totul mesajul pe care vrea sa-l transmita. Faptul ca la inceput ni se deseneaza o nunta, pentru ca mai apoi sa apara teama de sfarsit si, implictit, sfarsitul nu isi gaseste logica. Eu nu pot gasi o logica.

Daca pana acum sfarsitul omenirii era prezentat printr-o isterie generala si mediatizata a maselor, de data aceasta totul se reduce la disperarea unei singure familii. Teama, speranta, isteria, iubirea, sunt reduse si concentrate intr-un fel ciudat… Totul incepe bine si frumos, nunta. Dar pe parcursul evenimentului incep sa apara intrigi si rautati, personajul aflat in centrul atentiei – Justine, mireasa –  isi pierde farmecul si pare ca si mintile pregatindu-ne parca pentru a doua parte a filmului.

Ce ati face daca ati stii ca o alta planeta se indreapta spre Pamant si inevitabilul e la doar cateva zile, ore distanta? Poate ca din acest motiv nu am inchis filmul si am vrut sa aflu finalul. Speranta este cea care moare ultima. Si de obicei finalurile filmelor de acest gen iti ofera o invatatura, un mesaj… de data aceasta insa ramai cu ochii mari si gandurile raman facute praf. Oare cum e mai bine, sa iti pastrezi speranta? Sa traiesti cu teama de sfarsit si sa incerci sa te agati de farame de speranta pe care altii ti-o ofera? Sa te resemnezi? Va recomand filmul. Daca stati bine cu rabdarea, e de vazut… asa, ca idee si ca o alta perspectiva a filmelor de gen.

Melancholia (2011)

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.