Astazi…

Este ceata. O ceata atat de deasa ca nu se mai vede stadionul. Mda, asta e punctul meu de reper, desi ar fi sunat mai plastic daca spuneam „ma uit pe geam si vad o imagine ca rupta din povesti, cu felinare imbracate intr-o lumina difuza, portocalie… totul pare a fi o felicitare din aceea veche de sarbatori in care, undeva dupa un brad sta ascuns un Mos Craciun grasun, iar mai incolo putin e un grup de colindatori…”

Nu. E doar ceata si stadionul e innecat in ea. Si ceata ma inneaca si pe mine. Simt ca nu pot respira. Am privit-o astazi de dincolo de ferestre, dar o simteam cum vine in valuri si se zbate in geam ca intr-un film din ala de groaza cu monstri funny de speriat copiii (vezi The Mist). Am privit-o si de afara inconjurata fiind de ea. Nu imi place. E atat de fada, de lipsita de sens. Si nu e numai faptul ca imi enerveaza parul – asta e mai salbatic, asa de la mama lui – e ca un vis care te urmareste si din care nu te poti trezi. Iti da senzatia ca ai geamurile aburite si incerci in zadar sa le cureti, ai impresia ca s-au aburit ochelarii, dar de fapt sunt mai „clari” ca niciodata.

Scriu acum de ea si ea, ceata, imi bate la geam. E urata. Ii spun sa se duca acasa, sa ma lase in pace… nimic.

Astazi a fost o zi lunga. O zi ciudata. Insa am zambit. Sunt momente si persoane care ne fac sa zambim. Am avut parte de ele. Si este uneori ca in romanul meu. Traversam astazi intersectia de la Romana, la Mc, si parca priveam prin ochii Anei. Am vazut acei oameni grabiti pe care ii vede ea, am vazut Universitatea (sau mi-a imaginat ca o vad – era ceata!) si am vazut acel accident. Tot astazi am vorbit si cu prietena mea de peste ocean. Cand scriu despre Daria, ma gandesc de fapt la Dana… poate ar trebui sa scriu mai mult de Daria, insa Ana e personajul principal… Daca va intrebati cand revin cu partea a 2a a romanului, raspunsul e simplu: cat de curand posibil! Primul episod e gata. Urmeaza a fi postat. Si veti vedea si „imaginea” pe care o vede Ana, numai ca la ea nu e ceata. Am cam tras de mine la episodul asta, eram cumva intre Gaudeamus si somn, week-endul meu liber si filme, hai si putina curatenie… (de fapt mai multa). Si totusi l-am finalizat. Trebuie sa ma apuc de urmatorul.  

Ma opresc aici. Deja vad in ceata. Cred ca somnul asta e de vina. Am vorbit cam mult de roman. Prefer sa il postez si sa comentez la final. Parca e mai bine asa.

Si ceata se lasa peste oras ca o mantie de catifea – catifea alba in nunante de flacari portocalii. Luminile orasului vegheaza ca niste torte neobosite, vegheaza asupra mea si asupra ta. Noapte buna!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.