time read
De cand cu Eleganta ariciului, am inceput sa am si eu momente de „cugetare profunda”… Ma gandeam acum la messenger, la cel care a avut ideea geniala de a inventa acest instrument magic de comunicare. Cine s-ar fi gandit acum niste ani ca vom reusi sa ne impartasim gandurile in mai putin de cateva secunde? Cu vreo 10 ani in urma inca mai scriam scrisori, stiti voi, din alea de se scriu cu pixul pe hartie si se trimit cu posta… faptul ca intre timp primeam scrisoare cu intrebarile la care raspunsesem e o alta poveste…
Acum, cu internetul, nu numai ca putem trimite „scrisori” rapid si fara costuri sau teama ca vor fi ratacite, dar putem vorbi in timp real… singura problema ar fi timing-ul, cealalta persoana sa fie treaza – depinde acum de continentul pe care traieste.
Bun. Ce vreau sa spun de fapt – ca doar nu ma apuc acum sa elogiez internetul cu inventatorii lui cu tot – este ca exista optiunea de „invisible”. Pe asta chiar nu o inteleg. Aveam nevoie de comunicare, ni s-a dat unealta si noi ce facem? Ne ascundem dupa un butonel, ne facem invizibili pentru o mare de oameni oricum neinteresata de statusul nostru. In loc sa fim mereu prezenti, sa socializam, asa cum putem in conditiile actuale, noi ne ascundem ca strutul in nisip. Exista, desigur, si optiunea de „busy”, de „not at my desk”, de „fuck off”, dar nu!!! Noi suntem invizibili.
Si poate ca asta ne defineste ca fiinte, ca oameni. Vrem sa fim spectatori ai acestei piese tragico-comice numita viata, vrem sa privim totul detasat, fara a ne sinchisi de nimeni, fara a fi deranjati. Care-i farmecul? Eu una nu-l gasesc. Nu mi-a placut niciodata sa fiu „invisible”, ba chiar sunt „visible” si atunci cand nu sunt. Dar sa inchei acest moment de cugetare profunda, nu as vrea ca oamenii invizibili sa inceapa sa arunce cu diverse in mine… pentru ca ii stiu! Va stiu 😛
2 Comments
😀 Busted!! 😛
Add Comment