De meserie “hater”

time read

Articolul are 971 cuvinte și se citește în 3 minute.

Orice ai spune, orice ai face, oricât de bine intenționat ai fi, se va găsi cineva care va vedea lucurile din cu totul alt unghi și-ți va spune, într-un fel sau altul, să te duci la culcare că vorbești prostii. Cu alte cuvinte, fii tu bunătatea întruchipată, mergi pe nori și împrăștie iubire, că tot apare copilul cu praștia care să te pună la pământ.

Privind lucrurile de sus – de pe-un jilț de semizeu –, este în regulă. Prea mult zen nu e bun, ni se urcă la cap și ne fleșcăie neuronii. Trebuie să existe un echilibru. Dacă ar fi soare în fiecare zi, ne-am usca (la propriu).

Ce am observat, și mă puteți contrazice, e că haterii primesc mai multă atenție decât, cum să le zic, ăia care umblă cu praf de zâne-n buzunare. Am citit articole care mi-au mers la inimă, care mi-au bucurat ochii și mi-au luminat zilele (sau minutele în care le-am lecturat), dar care nu primeau cine știe ce atenție până nu apărea vreo gâscă care să se ia de-o virgulă a autorului. Odată haterul intrat în peisaj, apăreau zecile de reacții, se porcăiau ca la piață în apărarea sau contra textului cu pricina. De aici până la a-l târî în albia de porci pe autor, imaginați-vă, nu era cale lungă.

Situația o întâlnesc destul de des prin grupurile pe care le frecventez (pe facebook). Fie că e vorba de filme, fie că e vorba de cărți, de muzică sau recomandări de orice fel (cosmetice, localuri, evenimente etc.) postările sunt în general ignorate, cel mult apreciate. Dacă articolul are o doză de fiere în el, atunci e altă poveste. În cazul unui articolaș flower-power, cu flutrași roz, pe care în mod normal l-ai ignora, dacă apare cineva care să se pună contra părerii autorului, atunci se întâmplă magia: fiecare are ceva de spus. Și cu cât e noroiul mai mare, cu atât grămada cere vârf și apar comentariile care mai de care mai acide.

Nu de puține ori am zis că nu mai intru în discuții cu berbeci. Și, în general, reușesc să-mi reprim impulsul de a lipi pe un perete sau altul (de facebook sau blog) un argument pro sau contra. Dar nu îmi iese mereu. Instinctul meu de luptător e mai puternic, coarnele taurului din mine sunt atrase de energia negativă împroșcată de comentatorii de ocazie. Și iata-mă-s prinsă în valurile unui subiect care nu mă atrăgea în mod deosebit. Vi s-a întâmplat, nu-i așa?

Anul trecut am descoperit un grup de desen (în jur de 13 000 de membri). Urmăresc cu mare interes postările de acolo. Am descoperit oameni talentați ale căror lucrări le admir și de la care am învățat multe (de-aș avea și timp să aplic cele învățate!). La început mi se părea că sunt cu toții zen, suflete de artiști, floricele pe câmpii și zumzet de albine. Dar, surpriză, comentariile, reacțiile, orgoliile sunt la fel ca pe restul grupurilor pe care le frecventez (de carte sau film). Se cer păreri despre lucrările proprii, se solicită critici constructive, pentru ca mai apoi să se simtă ofensați de unele critici. Sunt la primul desen, prima postare, nu am urmat cursuri de desen, am doar 15 ani, anunță cei atinși la coarda sensibilă. Am desenat o struțo-cămilă, par a spune, criticați-mă, dar acest criticați-mă sună mai repede a lăudați-mă. Apoi comentatorii: habar nu ai să tragi o linie, nu seamănă a om, ești zero. Cu doar una dintre cele trei variante de comentariu se ajunge la povești cu inimi zdrobite. Și, înainte de a mă lăsa furată de peisaj, ies repede din grup pentru că nu are sens să lupt într-o tabără sau alta. Cert e că toată hatereala aceea îl scoate în față pe cel cu postarea.

Ne stă în fire să ripostăm atunci când suntem provocați și, de multe ori, am impresia că sunt persoane care o fac cu bună știință. Sunt comentarii care, deși vor să arate că subiectul (carte, film, just name it) e un fel de hârtie igienică, atrag atenția și aduc alți și alți curioși care altfel nu ar fi aflat de acel subiect. Nu de alta, dar ați văzut și voi cărți sau filme despre care s-a scris/vorbit numai de rău și care se află în topul vânzărilor. Suntem bombardați cu citate, cu recenzii, cu păreri pro și contra și notorietarea subiectului crește, crește, ne sufocă. Asta mă duce cu gândul la o zicală: „poţi să spui orice despre mine, dar scrie-mi numele corect”. Nu mai știu cine e autorul, dar bine a zis.

În campaniile de promovare ar trebui să fie inclus hater-ul, inclus și plătit bine pentru munca depusă. El este cel care reușește să atragă atenția mai ceva ca o recenzie bună. Reușește să facă vâlvă, să încingă spiritele. Nu m-ar mira să văd în curând anunțuri de genul: cautăm hateri, plata la cometariu.

PS. Ar trebui să-mi dau cartea pe mâna unui hater, cine știe, poate ating și eu targetul impus de donații. Cineva interesat? E carte cu dorințe și fluturași numai bună de făcut praf (de zâne). O găsiți aici și pe Facebook aici.