Despre noi – care suntem. Despre noi – care am fost.

Ea are 24 de ani si o fetita de 6 anisori. In toamna merge la scoala. Am vazut-o acum vreo 3 ani. Era slabuta si timida. Ma privea cu niste ochisori mari din spatele mamei. Acum se pregateste de scoala. Cand a crescut? Cand au trecut toti acesti ani?

Cand ma gandesc la noptile pe care le petreceam la poarta in serile de vara, cand ma gandesc la acele nopti de vara la bunici parca imi dau lacrimile de emotie. Eram copii. Priveam stelele si ne imaginam peste ani revenind acolo pe banca noastra si depanand amintiri. Nu ne imaginam ca lucrurile vor fi asa. Privesc acum in urma si caut raspunsuri la unele intrebari. Insa ele raman ascunse undeva…

Incet, incet vremurile acelea au apus. Copilaria a ramas doar o amintire. Si o amintire atat de pretioasa… Cum se ratacesc unele destine… am fost socata de multe ori, si totusi nu vad sa fi cautat alta solutie, o portita catre alt destin.

Viata in satele uitate de lume e atat de diferita de Bucurestiul asta mare. Sunt momente in care acolo este viata adevarata. Copii fiind, iubim tot ce inseamna “la tara”, iubim casa bunicilor, gradina, curtea plina cu pasari, oile, caprele, catelul. Iubim toti copacii din curte si chiar pe ai vecinilor pentru ca ne-am cocotat in toti in cautarea “bomboanelor” sau pur si simplu pentru a fi putin mai sus decat restul.

Acei cativa ani petrecuti la tara, sunt anii cei mai luminosi. Atunci suntem liberi cu adevarat desi habar nu avem. Suntem liberi sa alergam toata ziua fara ca bunicii sa aiba teama ca ne loveste vreo masina sau ca patim ceva rau. Si lacrimile noastre se amesteca de multe ori cu tarana atunci cand in joaca ne impiedicam si ne lovim sau cadem. De fiecare data ne ridicam si alergam mai departe, lacrimile ni se usuca pe fata sub rasete noi. Ce ne pasa noua? Vanatai, genunchi zdreliti, ciulini prinsi de pantaloni, tepi in talpi. Sunt doar nimicuri cu care ne confruntam zi de zi sub soarele de vara.

Cat de mult imi mai placea sa merg desculta, sa alerg pe drumul pietruit. Nu simteam nicio durere. Acum regasim acea senzatie poate doar in masaje, si totusi difera atat de mult.

Erau atatea jocuri pe atunci… acum suna ciudat, ca niste denumiri din alte timpuri. Cum ar fi sa ne mai jucam si acum “mingea batuta”, “ratele si vanatorii”, “zdrichia” – asta era preferata mea, desi era destul de periculoasa…

Si imi placeau noptile, eram cu totii stransi undeva pe iarba, vorbeam despre nimicuri d-ale noastre si priveam cerul. Era un cer cum numai in povesti putea fi gasit…

Acum, din toate acele amintiri a ramas doar cerul. El nu s-a schimbat, a ramas la fel de impunator si de luminos. Poate s-au stins cateva stele, poate altele s-au aprins, insa cerul este in continuare fantastic.

Prietenii mei in schimb… sunt altii, nu-i mai recunosc pe multi. Si soarta lor o au majoritatea copiilor de acolo. Ajung la o varsta, foarte rar 18 ani, la care se casatoresc, toarna un copil si gata – sunt la casa lor.

Cel mai mult le compatimesc pe fete. Au o viata inainte, insa ajung sa se loveasca de un el care inchide paranteza. O vede pe ea, draguta, tinerica… “ce ar fi sa…” si ii suceste putin mintile. Ea e fermecata. Situatia de acasa nu ajuta de loc. Tatal betiv, mama lipsita de chef sunt doar doua motive pentru care merge inainte cu ochii inchisi. Initial visa sa ajunga mare, sa invete, sa fie poate profesoara. Dar nu! Destinul s-a hotarat. Ea se marita. Si nu face decat sa urmeze o viata similara cu a mamei.

De ce nu a putut vedea asta? De ce nu a incercat sa faca mai mult pentru ea? Oare sotul pe care candva l-a iubit (sau a crezut ca il iubeste) merita lacrimile ei? Oare ea nu este buna decat pentru a-i suporta lui izbucnirile de gelozie sau, mai rau, crizele de la bautura?

Si totusi ea pare a fi un caz fericit comparativ cu altele. Ea si-a descoperit vocatia de mama si dincolo de “iubirea”sotului are iubirea copilului, adevarata, sincera, pentru totdeauna.

De cate ori merg acolo, la bunici, descopar tot felul de povesti noi. Cele mai multe triste. Una dintre acestea este drumul pe care unele fete l-au apucat din nestiinta, din nevoie, din nici ele nu cred ca stiu ce motive…

Sambata noapte. Un taxi trece pe strada. Opreste la poarta de alaturi. Una dintre fete asteapta la poarta aranjata, parfumata… Sa ii spunem Lina. Lina este invitata in masina. Urca. Masina pleaca in tromba. Semne de intrebare imi apar pe chip… Tataie imi spune asa intr-o doara:

“- Ei ma tataie, i-a venit taxiul fetii!

-Dar…(?!)… unde se duce?

-Offf, nu te prinzi! E pestele ei…”

Lina!? Fetita pe care o stiu de la 2 ani, nebunatica aia mica care mi-a dat de multe ori dureri de cap? Cati ani are acum? 18? 19? Si taxiul vine saptamanal, de cativa ani. Poate fi numit chiar job cu norma intreaga tinand cont ca isi intretine parintii si inca nu a plecat de la ei. Niste parinti care nu merita nici macar o cana cu apa. Niste parinti care au preferat sa leneveasca zi de zi in loc sa munceasca, munca e grea nu-i asa? Iar el, copilul, ce sa invete? A cautat sa faca ceva usor, care sa aduca bani. A devenit vanzator. Si in fiecare saptamana se vinde cate putin si se inneaca in propriul amar. Va fi o zi in care va realiza cat de mult a gresit. Regretul e inevitabil.

Si asta e doar un caz. E atat de trist sa iti fie deja scris destinul, si mai trist e ca parintii sa ti-l scrie tragandu-te dupa ei intr-o existenta mizera, fara sens.

Ma intorc de multe ori cu gandul la noi cei care eram. Mi-e dor de acele clipe lipsite de suferinta, de ridicol, de ironii si rautati. Eram doar noi si cerul inalt. Lumea era a noastra. Acum suntem noi aruncati in lume, o lumea dificila, indiferenta la nelinistile noastre. O lume in care fiecare suntem pe drumuri separate si chiar nu mai putem merge desculti. Cineva ne-ar arata cu degetul si probabil ne-am rani…

Ne raman amintirile pe care sa le mai depanam cand in fuga ne revedem. Ce a mai facut x? Ce a mai facut y? Nimic bun. Nimic frumos. Ce eram si ce am ajuns…

Text scris pentru Cosmoboutique.ro. Scrie si tu!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.