Drumul catre tine (II)

mare500.jpg

Mi-am inceput drumul catre mare intr-o zi de marti. Am mers cu cel mai lenes tren din cate am vazut… si totusi a fost placut. Nu ma grabeam. Stiam ca la ultima statie voi cobori cu un zambet larg pe fata si voi inspira cu nesat aerul sarat. Au fost mai mult de 5 ore de calatorie… Au trecut rapid. Am citit o carte. Nu stiu cum reusesc sa nu ma plictisesc, de fapt chiar iubesc mersul cu trenul. Este o senzatie deosebita, simt cum zanganitul trenului imi pune ordine in ganduri, imi da o liniste profunda, unica.

Am ajuns la mare. I-am imbratisat din nou imensitatea si am incetat sa ma mai gandesc la ce lasasem in urma. Stresul si grijile de acasa s-au evaporat, iar eu am ramas cu un gand “Sunt aici cu tine!”… Planuri? Ganduri? Vise? Nimic nu mai conta. Am lasat totul la alegerea… hazardului.

O zi, doua, trei… multe, nicio graba, nicio grija. Nu inteleg de ce unii se grabesc? Am un an intreg in care sa ma grabesc, in care sa alerg. Aceste cateva zile sunt numai ale mele si daca e sa ma grabesc, ma grabesc doar sa ajung la plaja. Somnul meu cel lung, pana la orele pranzului dispare. La mare este singurul loc in care pot fi matinala fara a pune ceasul sa ma trezeasca.

Si totul a fost superb… la plaja, la piscina, pe faleza, odihna maxima… prietenii alaturi… ore intregi de stat la soare, de citit sub umbrela, de motait pana la apus. Daca m-ar fi intrebat cineva in acele clipe ce e fericirea, i-as fi spus sa mi se alature si ar fi simtit-o. Este o fericire asemanatoare cu cea pe care o simti cand iubesti, pentru ca fericirea asta vine din iubirea pentru mare. Sunt sase ani de cand merg la mare, sase ani de amintiri, sase ani in care dorul cel mai mare a fost pentru mare. Imi dau seama ca el nu este mai mic, chiar a crescut de la un an la altul. Sa ma plictisesc de mare? Niciodata! Cred ca sunt norocoasa din punctul asta de vedere. As putea sta saptamani intregi la mare si nu m-as plictisi. Mi-am pastrat intact entuziasmul pentru soare, pentru zilele toride sau noptile senine cu luna… Sunt o norocoasa cand ma gandesc ca inca mai simt bucuria lungilor plimbari pe plaja dupa apus sau euforia perecerilor nocturne sub cerul instelat.

Anul asta mi-am luat la revedere de la mare mai brusc si mai trist ca niciodata… Un telefon.
“- Da , sunt la masa…
– A murit…
– Vin maine! ”

Si iata ca planul de acasa nu se potriveste intotdeauna cu realitatea. Lucrurile nu ies intotdeauna cum vrem noi. Spuneam mai demult ca nu e nimic care sa imi strice un concediu, ca nimic nu ma poate face sa plec de la mare, nici macar cu 5 minute inainte de ora planificata… Iata totusi ca ceva exista. Sunt lucruri mai presus de noi care nu ne dau de ales.

Si mi-am luat la revedere de la mare. M-am intors in orasul meu zgomotos, orasul prafuit in care ma intorc mereu. Doua zile. Apoi m-am retras din nou, fara prea multe cuvinte catre marea mea cea mica. Am revenit in satul uitat de lume in care nu se intampla niciodata nimic, iar atunci cand se intampla e la nivel de eveniment. Stateam ieri pe garla, in locul meu ascuns cu nisip si toate cele… Cum mai trece timpul! Cum se mai schimba lucrurile si oamenii. Nimic nu e la fel si nimic nu va ramane la fel. In urma cu 8 ani eram un grup mare de copii, botezaseram strada buncilor mei “Cartierul 2000”, doar eram in anul de trecere spre un nou secol, spre o noua viata. Acum, acesti copii au uitat de ei, s-au lasat prinsi de valtoarea vietii… Ne-am schimbat. Luna a ramas aceeasi. Mi-a zambit aseara de pe bolta ei cu acelasi zambet alb care imi lumina noptile si in trecut. Am adormit cu fata catre ea… Un nou capitol s-a inchis.

Un nou an se incheie aici. Un an plin in care nu am avut timp sa imi trag sufletul…

Drumul catre tine mare s-a intrerupt brusc, insa tinand cont de nebunia acestui an, sansele sunt foarte mari ca drumul sa se repete…

(august 2008)

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.