Floare de cires (I)

Nu a mai zambit de atunci. A plecat pentru totdeauna si a lasat-o sa se inece intr-un milion de lacrimi. Credea ca se va intoarce intr-o seara de mai, credea ca va veni si o va prinde in brate soptindu-i in ureche cuvinte de iubire. Chiar credea. Si totusi a trecut primavara, a trecut si vara, toamna s-a dus si ea. Iarna i-a inghetat dorul si lacrimile au incetat sa mai curga. Un nou mai a trecut si el a ramas acolo, departe. I-a ramas doar cantecul, vocea ei rasunand in incaperi luminoase, vocea ei ca o incantatie pentru o naluca din trecut. Insa cantecul se oprea acolo, intre peretii aceia stramti. Dincolo era razboiul. Dincolo era sunetul mortii plutind in aer. Insa nimic din toata suferinta asta nu-i putea egala golul din suflet.
Si razboiul s-a stins si el incet, a pierit in uitare. Speranta a inceput sa-si faca loc, sa iasa la lumina. Dar s-a stins din nou… Cantecele-i sunau a chemari sfasietoare. Si-l chema in fiecare zi, in fiecare noapte. Era vocea fantastica din radiouri, vocea ce-si plangea amarul.
– Nu vreau, stii ca nu vreau sa fiu cu tine… ii striga ea din nou.
– Ba vrei, sigur ca vrei. Ma iubesti si vei fi sotia mea! O strangea in brate obligand-o sa-l priveasca in ochi.
– Niciodata! Atata timp cat voi stii ca exista cea mai mica sansa ca tu sa nu mai revii, nu voi spune da.
– Dar ti-am promis, nu te voi parasi niciodata! De ce nu vrei sa crezi? De ce nu spui odata ca ma vrei si tu? Spune ce simti…
– Mai promite-mi odata, promite-mi acum sub ciresul asta… promite-mi ca vei fi langa mine ori de cate ori va inflori, promite-mi!
Ii promisese atunci de mult. Acum era doar o amintire prafuita. Cati ani trecusera oare? Cine era femeia care o privea acum din oglinda? Se transformase incet in altcineva. Era o femeie frumoasa, dorita, cunoscuta, insa o femeie atat de trista. Nu-si amintea cand zambise ultima oara, cand zambetul ei fusese unul real. Traia ascunsa sub o masca. Obisnuia sa planga ziua si noaptea sa cante.

(Va urma)