„Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect”

… acestea sunt cuvintele cu care se incheie o carte…

Nu o voi ridica in slavi, si nu, aceasta nu este o recenzie. Doar ca m-a pus pe ganduri. Atatea definitii ale iubirii, atatea carti, atatea idei asezate frumos in povesti si poezii, in filme… si totusi nu stim nimic despre iubire. Avem o idee asupra ceea ce reprezinta, o idee nascuta din cuvintele altora, o idee pe care altii ne-au sadit-o in minte si noi o crestem incet si facem din ea ceva ce credem ca ne apartine. Ne-a fost sadita in minte si incercam sa o crestem in inima…

Am citit o carte despre iubire, o carte intreaga care trateaza iubirea si paradoxurile ei si sunt mai confuza ca oricand. Nu m-am gandit ca voi gasi raspunsuri la intrebari nerostite, nu am sperat sa inteleg ce vor barbatii sau femeile (nici pe ele nu le inteleg!). Am gasit totusi atatea pareri incat, la un moment dat, poti fi bulversat prin tocmai aceasta varietate de idei. Cum era iubirea acum un secol, cum era acum 50 de ani, acum 30 de ani, cum este iubirea acum? Diferita de la persoana la persoana si totusi la fel. Cum va fi in viitor? La fel. Prin oricate situatii am trece, oricate povesti am auzi sau am citi, ne vom indrepta spre aceleasi povesti de iubire. Si chiar daca ceea ce traim au trait si altii, le-am studiat si comentat deciziile si finalurile, vom face probabil aceleasi greseli pentru ca, vorba aia, „mie n-o sa mi se intample la fel”. Nu ne pasa de final atata timp cat traim din plin prezentul, consumam iubirea in toata splendoarea ei si uneori o omoram inainte sa se fi maturizat.

‎”Iubirea nu-i bolnava, ea este ceea ce trebuie sa fie in fiecare clipa, cu abisurile si cu splendorile sale. Ea ramane acea parte a existentei pe care nu o stapanim…” spune autorul si sunt perfect de acord cu el. Avem uneori senzatia ca am prins iubirea de-un picior, ne agatam de ea cu sufletul, cu mintea, cu toata fiinta noastra. Suntem pe culmile fericirii si extazului pentru ca intr-o fractiune de secunda sa dispara. Asa cum vine, la fel poate sa dispara sau, desigur, sa ramana. Avem obiceiul de a supraevalua iubirea. O ridicam pe culmi nebanuite pentru ca ne place sa visam si asteptarile ne sunt de cele mai multe ori destramate. Dupa cate cazaturi ne vom ridica si vom intelege ca iubirea este ceea ce avem noi si nu ceea ce au avut altii?

Iubirea… unde cauti tu iubirea, spunea un cantec. O caut in mine, o caut in frumos si in zilele cu soare. O caut in ninsoarea de afara si in fiecare privire pe care o surprind in drumul meu catre departe. Si merg inainte pentru ca intr-o zi cu siguranta imi va iesi in cale. Si va ramane la o cafea, ne vom zambi si vom strabate carari intortocheate impreuna, ne vom tine de mana si vom uita sa respiram. Iubirea care ne e destinata va reusi sa stearga asa-zisele pretentii, ne va conduce spre alte vise la care nu ne-am gandit vreodata ca vom visa. Tocmai neasteptatul din ea ii da sens, face ca mainile sa se simta altfel, atingerile sa fie ca briza marii la un apus de vara. Si nu va fi perfecta. Iubirea aceea frumoasa, ideala, va purta in ea toate imperfectiunile noastre. Doar acestea o vor face a noastra si cum nu au fost altele inainte. Acelea au fost poate umbre, degustari ale iubirii de pe urma.

„Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect.”

Cartea de care spuneam este Paradoxul iubirii, de Pascal Bruckner. Abia acum, dupa aceasta carte, am inteles scrierile lui Bruckner. Unele m-au socat, altele m-au oripilat tocmai prin transanta cuvintelor, imaginilor desenate de acesta. Acum si-au capatat sensul… Bruckner si-a gasit inspiratia in iubirile timpului, cele mai puternice, cele mai bolnave…

Foto

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.