Lucrurile de care mă atașez, minuni și poveri

Mă atașez de lucruri. Am prostul obicei de strânge în jurul meu tot felul de mărunțișuri, obiecte care nu-mi sunt de vreun folos anume. Privind de la distanță poate părea minunat. Am tendința de a transforma locul în care stau într-un colțișor plin de culoare, de mister.

lucruri si fluturi

Nu demult, atunci când încă aveam un job la care să merg zi de zi, biroul meu era parcă rupt din altă poveste. În jurul meu erau colegii din call center sau direct sales. Majoritatea birourilor erau goale, curate, și apoi era biroul meu, oaia neagră. Stăteam lângă fereastră și pe pervaz aveam o cutie cu scoici (adusă de la un job trecut), un coș cu alte scoici și un buchet de flori uscate (moștenite de la o fostă colegă), o vază și tot felul de prostioare primite cu diverse ocazii. Pereții din jurul biroului erau îmbrăcați cu desene (desenam pentru a mă relaxa), tabele și tabeluțe cu planificari care mai de care mai colorate. Nu lipseau nici animăluțele fengshui. Îmi placeau reacțiile celor care veneau în zona mea. Deși lucram într-un open space, biroul meu era biroul meu. Și, drept urmare, atunci când am plecat, mi-am strâns și jucăriile. Nu le puteam lăsa în urmă. Nu pe toate, oricum.

Printre lucrurile de care m-am atașat de-a lungului timpului se numără și o tricicletă. Avea roțile albe cu buline roșii, o minune! Atât de mult mi-a plăcut, încât am dormit cu ea. La propriu. Devenise peste noapte cea mai bună prietenă a mea. Am mai dormit și cu o pereche de adidași (în noaptea dinainte să ies cu ei afară), cu păpuși, ursuleți… Acum, păpușile au fost înlocuite de telefon și de cărți.

Lucrurile de care ma atasez

Momentul în care a trebuit să plec de acasă, din camera mea minunat de verde, camera pe care am desenat-o împreună cu tata și căreia i-am dat viață împreună, a fost unul dintre cele mai grele momente. Eu, aia care se atașează de lucuri, care are nevoie să-și știe comorile aproape, m-am trezit dintr-o dată departe de ele. Billy, biblioteca mea, a rămas acolo, departe. Peretele verde al camerei și tablourile mele frumoase au rămas tot acolo…

E adevărat că am luat cu mine o parte din lucruri, o paporniță de cărți (de fapt, mai multe), dar senzația aceea de înstrăinare rămâne. Îmi îmbrățișez biblioteca ori de câte ori merg la ai mei, nu de alta, dar încerc să o-mpac. Știu că și ei îi este dor de mine.

Vi se pare că sunt dusă cu pluta? Că fluturii pe care îi am la mansardă sunt cam mulți? Ei bine, se prea poate să fie așa. De multe ori am dat vina pe comoditate, dar, de fapt, e vorba de acest atașament pe care-l am față de tot… Am amânat plecări (de la job-uri, de acasă, din vacanță…) pentru că pur și simplu nu mă puteam despărți de acele locuri pline de amintiri.

Dar oamenii, veți spune, nu te atașezi mai repede de oameni?

Vă spun cu toată sinceritatea că nu. Oamenii vin și pleacă, oamenii te rănesc, oamenii sunt cei care uită să sune, care azi iubesc și mâine nu mai iubesc. Oamenii sunt cei care azi îți sunt alături pentru toată viața și mâine nu te recunosc pe stradă.

Nu mă înțelegeți greșit. Iubesc oamenii. Mă atașez de ei, dar nu o mai fac așa cum obișnuiam. Acum zece ani încă legam prietenii pe viață, acum zece ani aveam cei mai minunați colegi de serviciu și tot pe atunci am suferit enorm când a trebuit să renunț la primul job… și apoi la al doilea… În timp am ajuns să mă atașez de oameni din ce în ce mai greu, iar de lucruri la fel ușor.

Să vă mai spun că am reușit să-mi schimb ultimele trei telefoane pentru că a fost cineva lângă mine să mă piseze? A reușit să mă convingă după mulți trebuie, uite, e depășit, moare, cum vrei să fii mereu online dacă nu ai cu ce?, face poze mai bune. M-am atașat de fiecare în parte. Îmi aduc aminte cu drag de primul telefon (cumpărat din primul salariu, nu primit ca cele dinainte), Motorola E365, și mai apoi de LG Shine (love of my life, telefonul oglindă).

Deși par a trăi într-o lume magică, schimbările mă bulversează. Când sunt nevoită să renunț la un lucru sau altul, renunt la o parte din mine. Și, vă asigur, nu e nimic magic în asta.

La păpușile pe care le aveam în copilărie nu am renunțat. Am încercat, e adevărat, însă erau prea vechi, prea “altfel” pentru a le dona. În zilele noaste, când tehnologia bate la fund tot ce înseamnă jucăriile anilor 80-90, păpușile mele par dinozauri. Sunt toate strânse într-o cutie. Copilăria mea este strânsă într-o cutie, pusă bine. Dacă voi avea vreodată o casă cu pod, acela va fi exact ca în filmele cu poduri pline de amintiri, de trecut. Și poate va fi bântuit! 🙂

Voi vă atașați de lucruri? Dacă da, cum reușiți să treceți peste acele momente când trebuie să le lăsați în urmă?

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.